SAHIN v. TURKEY

Primă secțiune DECIZIE FINALĂ CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 31961/96 de Metin ȘAHİN împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (prima secțiune) care așeză la 11 ianuarie 2000 în calitate de Cameră compusă de dna E. Palm, Președintele L. Ferrari Bravo, Gaukur Jörundsson, B. Zupančič, T. Panțîru, R. Maruste, judecători F. Gölcüklü, judecător ad hoc și M. O’Boyle, secretarul secțiunii având în vedere art. 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale; având în vedere cererea introdusă la 7 iunie 1996 de Metin Șahin împotriva Turciei și înregistrată la 18 Haziran 1996 în dosarul nr. 31961/96; având în vedere rapoartele prevăzute la art. 49 din Regulamentul Curții; Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat la 13 martie 1998 și observațiile în răspuns transmise de reclamant la 12 mai 1998; după deliberare; Hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un cetățean turc, născut în 1959 și trăiește în Ankara. El este reprezentat în fața Curții de către dl Mehdi Bektaș, avocat practicant în Ankara. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 19 decembrie 1979, reclamantul a fost luat în custodie pe suspectul de a fi membru al unei organizații ilegale, Dev-Yol (Cameră evolutivă). La 24 septembrie 1979, Curtea de Legea Marțială din Ankara a ordonat detenția reclamantului la retragere. La 5 martie 1980 Procurorul militar a depus o declarație de acuzație la Curtea Marțială din Ankara împotriva reclamantului. Procurorul a acuzat reclamantul de a fi membru al unei organizații ilegale, Ö.T.K., a cărui obiect a fost să submineze ordinea constituțională și să-l înlocuiască cu un regim marxist-leninist. Procurorul a subliniat activitățile reclamantului din Universitatea Tehnica din Orientul Mijlociu, cum ar fi organizarea întâlniri și propagande în numele organizației. La 12 iunie 1980, reclamantul a fost lansat. La 26 septembrie 1980 ofițerii de poliție au arestat reclamantul în timp ce el a fost tratat la casa lui Y.I după leziunile sale în cursul unor conflicte care au dus la uciderea M.V. și M.G. La 1 februarie 1981 reclamantul a fost interogat de ofițerii de poliție din Hotărârea de Securitate din Ankara. El a mărturisit că el a fost un membru executiv al Ö.T.K. și că a fost implicat în activitățile sale ilegale în Universitatea Tehnica din Orientul Mijlociu, cum ar fi colectarea de bani, a face propaganda, agățarea afișelor și distribuirea de prospecte. La 3 martie 1981 reclamantul a fost adus în fața Procurorului Militar. În timpul interogarii sale de către Procuror, el a refuzat afirmația că a fost membru al Dev-Yol, dar a recunoscut că a fost implicat în activitățile Ö.T.K. Reclamantul a afirmat, de asemenea, că, după eliberarea sa la 12 iunie 1980, doi persoane l-au împușcat în picior și, spre deosebire de acuzațiile, nu a fost implicat în uciderea lui M.V. și a prietenilor săi. La 4 martie 1981, Curtea de Lege Marțială din Ankara ( Sıkıyönetim Mahkemesi ) a ordonat detenția reclamantului în rezidenție. este interogatoriu de către judecătorul investigator, reclamantul a negat că el a fost membru al Dev-Yol și a declarat că declarațiile pe care le-a făcut în timp ce în arestul poliției au fost luate sub presiune. La 26 februarie 1982 Procurorul public militar a depus un proiect de procedură de acuzare la Curtea Marțială din Ankara împotriva reclamantului și a altor 723 acuzați. Procurorul public a acuzat reclamantul de aderare la Dev-Yol. El a indicat în continuare implicarea reclamantului în activitățile ilegale ale Dev Yol, cum ar fi uciderea M.V. și M.G., deschiderea focului pe casa S.D., atârnate afișe, distribuirea de prospecte și colectarea de bani pentru organizație. S-a decis că această acuzație ar trebui aderată la inculparea din 5 martie 1980. După ce legea marțială a fost ridicată la 19 iulie 1987, Curtea de Lege Marțială Ankara a luat numele Curții de Lege Marțială atașată Corpului 4 al Armatei. La 19 iulie 1989, Curtea de Lege Marțială a condamnat reclamantul din cauza implicarii sale în uciderea M.V. și M.G. și a activităților sale în Ö.T.K . Curtea a condamnat reclamantul la 4 ani de 6 luni de închisoare în temeiul articolului 168 § 2 din Codul Penal Turc. Curtea a condamnat, de asemenea, reclamantul din cauza implicarii sale în Dev-Yol. Curtea a condamnat reclamantul la închisoare pe viață în temeiul articolului 146 § 1 din Codul Criminal Turc și l-a denunțat permanent de la locul de muncă în serviciul public, hotărând, de asemenea, să deducă din condamnarea sa, durata timpului pe care a petrecut-o în detenție în așteptarea procesului. Curtea a susținut că mărturisirea reclamantului și a altor inculpați și atenția sa la locul crimei constituie baza condamnării sale. Întrucât reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de moarte, cazul său a fost transferat automat Curtei Militare de Cassare ( Askeri Yargıtay În urma promulgării Legii din 27 decembrie 1993, care a abolit jurisdicția instanțelor de drept marțial, Curtea de Cassie ( Yargıtay ) a achiziționat jurisdicția asupra cauzei și dosarul a fost trimis la ea. La 27 decembrie 1995, Curtea de Casație a susținut hotărârea Curții Marțială. COMPLAINTĂ Reclamantul se plâng în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că procedura penală interzisă împotriva acestuia nu a fost încheiată într-un „tempo rațional”. El menține sub același cap că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat de când instanțele l-au condamnat pe baza declarațiilor pe care le-a făcut poliției sub presiune. PROCEDURA A fost introdusă la 7 iunie 1996 și înregistrată la 18 iunie 1996. La 22 octombrie 1997, Comisia a hotărât să comunice guvernului contestat plângerile reclamantului cu privire la durata procedurii penale instituite împotriva acestuia și dreptul său la o audiere echitabilă și să declare restul cererii inadmisibile. Observațiile scrise ale Guvernului au fost prezentate la 13 martie 1998. La 1 noiembrie 1998, prin aplicarea articolului 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, cazul a scăzut să fie examinat de către Curte în conformitate cu dispozițiile acestui protocol. HOTĂRÂREA Reclamantul plânge că procedura penală interzisă împotriva acestuia nu a fost încheiată într-un termen rezonabil. El invocă art. 6 § 1 din Convenție care prevede, în măsura în care este cazul: "În determinarea de a ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere corectă ... într-un timp rezonabil ... " Guvernul subliniază că în conformitate cu art. 25 din Convenția Turcia a acceptat competența Comisiei de a examina cererile individuale numai în ceea ce privește faptele sau evenimentele care au avut loc din 28 ianuarie 1987. Pe acest motiv, această parte a cererii ar trebui declarată inadmisibilă. prin aplicarea articolului 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, cauzele au scăzut să fie examinate de către Curte în conformitate cu dispozițiile acestui protocol. În acest sens, se observă în continuare că competența Comisiei ratione temporis a început la 28 Ianuarie 1987, data în care a intrat în vigoare declarația Turciei care acceptă dreptul de cerere individuală. Turcia a acceptat jurisdicția fostului Tribunal ratione temporis începând cu 22 ianuarie 1990. Prin urmare, întrebarea survine dacă Curtea ar trebui considerată competentă începând cu 28 ianuarie 1987 sau 22 ianuarie 1990 pentru a se ocupa de fiecare dintre plângerile prezentate . Curtea consideră oportună, în circumstanțele prezentului caz, aderarea la această întrebare în fond, deoarece părțile nu au avut ocazia să-l abordeze în observațiile lor. În ceea ce privește fondurile cauzei, Guvernul susține că durata procedurii penale introduse împotriva reclamantului nu a putut fi considerată nejustificabil de lungă datorită dificultăților în examinarea miilor de dosare. Guvernul subliniază, de asemenea, complexitatea cauzei și natura infracțiunilor cu care a fost acuzat reclamantul, susținând că instanța a tratat un proces cu 723 de inculpați, inclusiv reclamantul, al căror activități și legături cu alți inculpați au trebuit să fie stabilite. T Curtea de Lege Marțială a urmat o procedură accelerată și a făcut toate eforturile pentru accelerarea procesului. Între 18 octombrie 1982 și 19 iulie 1989, a avut 512 audieri, la un ritm de 3 pe săptămână. Ancheta, în timpul cărora toți acuzații au fost interogați, a durat 5 ani. Procurorul public, la care a fost trimis dosarul la 11 noiembrie 1987, nu a putut să-și completeze 1.766 de pagini de depuneri scrise înainte de 23 martie 1988. Audierile orale, care au început la 11 mai 1988, au durat 10 luni. În cele din urmă, dosarul a constituit aproximativ 1.000 de ligatori de foaie liberă și rezumatul hotărârii a avut loc la cel puțin 264 pagini. Guvernul susține că aceste circumstanțe explică durata procedurii și că nicio neglijență sau întârziere nu a fost imputabilă autorităților judiciare. Reclamantul constată că a fost reținut în detenție timp de 10 ani și că, timp de 15 ani, instanțele nu au putut elibera o hotărâre finală asupra cazului său. Complexitatea cazului și numărul mare de acuzați nu pot justifica durata procedurii care au durat 15 ani. Reclamantul susține în continuare că în această perioadă nu a putut găsi un loc de muncă și a suferit prejudiciu material și moral. Curtea consideră, având în vedere argumentele părților, că această parte a cererii ridică chestiuni complexe de drept și de fapt în temeiul Convenției, ale căror determinare ar trebui să depinde de examinarea meritelor cererii. Prin urmare, Curtea concluzionează că această parte a cererii nu este manifestament nefondată, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu au fost stabilite alte motive de declarare inadmisibilă. Reclamantul susține, în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție, că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat, deoarece tribunalele l-au condamnat pe baza declarațiilor pe care le-a făcut poliției sub presiune. Guvernul respinge afirmația reclamantului. Ei susțin că declarațiile făcute de reclamant în timpul detenției anterioare nu erau singurul motiv pentru condamnarea sa. Ei susțin că instanța se bazează pe dovezile furnizate de mai mulți martori, precum și propriile mărturisiri ale reclamantului în fața instanțelor și a procurorului public militar. Ei susțin în continuare că reclamantul a fost prins în timp ce el a fost tratat la casa Y.I după prejudiciul său într-un conflict care a cauzat uciderea M.V. și M.G. În acest sens, Guvernul susține că instanța are suficiente dovezi pentru a condamna reclamantul din moment ce a fost prins la locul crimei. Reclamantul susține în răspuns că a fost nevinovat din infracțiuni și că nu există dovezi care să-și depună condamnarea în afară de declarațiile pe care le-a făcut poliției sub presiune. Curtea subliniază că Convenția nu stabilește norme privind dovezile ca atare, admisibilitatea probelor constituie în primul rând o chestiune de reglementare a dreptului național și, în general, competențele instanțelor naționale să evalueze dovezile în fața lor (a se vedea Kostovski c. Hotărârea Țărilor de Jos din 20 noiembrie 1989, Seria A nr. 166, p. 19, § 39. Cu toate acestea, o problemă poate apărea în temeiul articolului 6 § 1 în ceea ce privește dovezile obținute în încălcarea articolului 3 din Convenție, chiar dacă admiterea unor astfel de dovezi nu a fost decisivă pentru asigurarea condamnării. În caz instant, Curtea constată că, în cadrul procedurii dinainte de Curtea Marțială, reclamantul s-a limitat la contestarea admisibilității declarațiilor sale adresate ofițerilor de poliție. Cu toate acestea, în afară de afirmația că declarațiile sale au fost luate sub presiune, el nu a dat nici o indicație a tipului de maltrat pe care se presupune că l-a suferit. Curtea observă, de asemenea, că reclamantul nu a prezentat în forma sa de cerere Comisiei detaliile presupusei coafure în timpul detenției anterioare. Trebuie remarcat, de asemenea, faptul că nu a determinat nici o dovadă concretă de a fi supusă la coafură, după cum se presupune. În acest sens, Curtea este de părere că reclamantul nu a stabilit baza unei afirmații argumentabile că declarațiile sale în timpul detenției anterioare au fost luate sub presiune. Rezultă că această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să se alăture MERITULUI Întrebarea privind jurisdicția sa ratione temporis DECLARES ADMISSIBIL , fără a prejudeca fondul, plângerile reclamantului privind dreptul său la o audiere echitabilă într-un timp rezonabil; DECLARES INADMISSIBIL Rămantul cererii. Președintele grefierului Palm Michael O’Boyle Elisabeth

FIRST SECTION

FINAL DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 31961/96

by Metin ȘAHİN

against Turkey

The European Court of Human Rights (First Section) sitting on 11 January 2000 as a Chamber composed of

Mrs

E. Palm,

President

,

Mr

L. Ferrari Bravo,

Mr

Gaukur Jörundsson,

Mr

B. Zupančič,

Mr

T. Panțîru,

Mr

R. Maruste,

judges

,

Mr

F. Gölcüklü,

ad hoc judge,

and

Mr

M. O’Boyle,

Section Registrar

;

Having regard to Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms;

Having regard to the application introduced on 7 June 1996 by Metin Șahin against Turkey and registered on 18 Haziran 1996 under file no. 31961/96;

Having regard to the reports provided for in Rule 49 of the Rules of Court;

Having regard to the observations submitted by the respondent Government on 13

March 1998 and the observations in reply submitted by the applicant on 12 May

1998;

Having deliberated;

Decides as follows:

THE FACTS

The applicant is a Turkish citizen, born in 1959 and lives in Ankara. He is represented before the Court by Mr Mehdi Bektaș, a lawyer practising in Ankara.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

On 19 December 1979 the applicant was taken into custody on suspicion of his membership of an illegal organisation, the Dev-Yol (Revolutionary Way).

On 24 September 1979 the Ankara Martial Law Court ordered the applicant’s detention on remand.

On 5 March 1980

the Military Public Prosecutor filed a bill of indictment with the Ankara Martial Law Court against the applicant. The Prosecutor accused the applicant of membership of an illegal organisation, the

Ö.T.K.,

whose object was to undermine the constitutional order and replace it with a Marxist-Leninist regime. The Prosecutor pointed out the activities of the applicant in the Middle East Technical University, such as organising meetings and making propaganda on behalf of the organisation.

On 12 June 1980 the applicant was released.

On 26 September 1980 police officers arrested the applicant while he was being treated at Y.I’s house following his injury in the course of clashes which gave rise to the killing of M.V. and M.G.

On 1 February 1981 the applicant was questioned by the police officers from the Ankara Security Directorate. He confessed that he was an executive member of the Ö.T.K. and that he had been involved in its illegal activities in the Middle East Technical University, such as collecting money, making propaganda, hanging posters and distributing leaflets.

On 3 March 1981 the applicant was brought before the Military Public Prosecutor. During his questioning by the Prosecutor he denied the allegation that he was a member of the Dev-Yol but admitted that he had been involved in the activities of the Ö.T.K. The applicant also stated that following his release on 12 June 1980 two persons had shot him in the leg and, contrary to the allegations, he had not been involved in the killing of M.V. and his friends.

On 4 March 1981 the

Ankara Martial Law Court (

Sıkıyönetim Mahkemesi

) ordered the applicant’s detention on remand. During h

is questioning by the investigating judge the applicant denied that he was a member of the Dev-Yol and stated that statements he had made while in police custody were taken under duress.

On 26 February 1982

the Military Public Prosecutor filed a bill of indictment with the Ankara Martial Law Court against the applicant and 723 other defendants. The Public Prosecutor accused the applicant of membership of the Dev-Yol. He further indicated the applicant’s involvement in the illegal activities of the Dev

‑

Yol, such as killing of M.V. and M.G., opening fire on S.D.’s house, hanging posters, distributing leaflets and collecting money for the organisation.

It was decided that this indictment should be joined to the indictment of 5 March 1980.

After martial law was lifted on 19 July 1987, the Ankara Martial Law Court took the name of the Martial Law Court attached to the 4th Army Corps.

On 19 July 1989 the Martial Law Court convicted the applicant on account of his involvement in

the killing of M.V. and M.G and his activities in the Ö.T.K

. The court sentenced the applicant to 4 years 6 months’ imprisonment under Article 168 § 2 of the Turkish Criminal Code. The court also convicted the applicant on account of his involvement in the Dev-Yol. The court sentenced the applicant to lifetime imprisonment under Article 146

As the applicant was sentenced to a death penalty, his case was automatically transferred to the Military Court of Cassation (

Askeri Yargıtay

).

Following promulgation of the Law of 27 December 1993, which abolished the jurisdiction of the martial law courts, the Court of Cassation (

Yargıtay

) acquired jurisdiction over the case and the case file was sent to it.

On 27 December 1995 the Court of Cassation upheld the Martial Law Court’s judgment.

COMPLAINTS

The applicant complains under Article 6 § 1 of the Convention that the criminal proceedings brought against him were not concluded within a “reasonable time”.

He maintains under the same head that his right to a fair trial was breached since the courts convicted him on the basis of statements he had made to the police under duress.

PROCEDURE

The application was introduced on 7 June 1996 and registered on 18 June 1996.

On 22 October 1997 the Commission decided to communicate to the respondent Government the applicant’s complaints concerning the length of the criminal proceedings instituted against him and his right to a fair hearing and to declare the remainder of the application inadmissible.

The Government’s written observations were submitted on 13 March 1998. The

applicant replied on 12 May 1998.

On 1 November 1998, by operation of Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, the case fell to be examined by the Court in accordance with the provisions of that Protocol.

THE LAW

1.

The applicant complains that the criminal proceedings brought against him were not concluded within a “reasonable time”. He invokes Article 6 § 1 of the Convention which provides, in so far as relevant:

“In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a fair ... hearing within a reasonable time...”

The Government point out that pursuant to former Article 25 of the Convention Turkey has accepted the competence of the Commission to examine individual petitions only in respect of facts or events that have occurred since 28 January 1987. On that account this part of the application should be declared inadmissible.

It is to be noted at the outset that

on 1 November 1998

,

by operation of Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, the cases fell to be examined by the Court in accordance with the provisions of that Protocol.

It further notes in this respect that the Commission’s competence

ratione temporis

began on 28

January 1987, the date on which Turkey’s declaration accepting the right of individual petition came into force. Turkey accepted the former Court’s jurisdiction

ratione temporis

as of 22 January 1990. The question therefore arises whether the Court should be considered to be competent as from 28 January 1987 or 22

January 1990 to deal with each of the complaints submitted

. The Court considers it appropriate in the circumstances of the present case to join this question to the merits as the parties have not had an opportunity to address it in their observations.

As regards the merits of the case, the Government claim that the length of the criminal proceedings brought against the applicant could not be considered to be unreasonably long owing to the difficulties in the examination of thousands of files.

The Government further highlight the complexity of the case and the nature of the offences with which the applicant was charged. They maintain that the courts dealt with a trial involving 723 defendants, including the applicant, whose activities and connections with other defendants had to be established. T

he Martial Law Court followed an expedited procedure and made every effort to speed up the trial. Between 18 October 1982 and 19 July 1989 it held 512

hearings, at a rate of 3 per week. The investigation, during which all the accused were questioned, lasted 5 years. The Public Prosecutor, to whom the file was sent on 11 November 1987, was not able to complete his 1,766 pages of written submissions before 23 March 1988. The oral hearings, which began on 11 May 1988, lasted 10 months. Lastly, the file comprised approximately 1,000 loose-leaf binders and the summary of the judgment ran to no fewer than 264 pages.

The Government claim that these circumstances explained the length of the proceedings and that no negligence or delay was imputable to the judicial authorities.

The applicant observes in reply that he was held in detention on remand for 10 years and that for 15 years the courts were unable to deliver a final judgment on his case. The complexity of the case and the large number of defendants cannot justify the length of the proceedings which lasted 15 years. The applicant further alleges that during this period he could not find a job and suffered pecuniary and non-pecuniary damage.

The Court considers, in the light of the parties’ submissions, that this part of the application raises complex issues of law and fact under the Convention, the determination of which should depend on an examination of the merits of the application. The Court concludes, therefore, that this part of the application is not manifestly ill-founded, within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other grounds for declaring it inadmissible have been established.

2.

The applicant alleges under Article 6 § 1 of the Convention that his right to a fair trial was breached since the courts convicted him on the basis of statements he had made to the police under duress.

The Government refute the applicant’s allegation. They claim that the statements made by the applicant during his pre-trial detention were not the sole ground for his conviction. They maintain that the courts relied on the evidence given by several witnesses as well as the applicant’s own confessions before the courts and the Military Public Prosecutor. They further submit that the applicant was apprehended while he was being treated at Y.I’s house following his injury in a clash which caused the killing of M.V. and M.G. In this regard, the Government assert that the courts had sufficient evidence to convict the applicant since he was apprehended at the site of the crime.

The applicant contends in reply that he was innocent of the crimes and that there was no evidence to ground his conviction other than the statements he had made to the police under duress.

The Court points out that the Convention does not lay down rules on evidence as such. The admissibility of evidence is primarily a matter for regulation by national law and, as a rule, it is for the national courts to assess the evidence before them (see the Kostovski v. the

Netherlands judgment of 20 November 1989, Series A no. 166, p. 19, § 39). However, an issue may arise under Article 6 § 1 in respect of evidence obtained in violation of Article 3 of the Convention even if the admission of such evidence was not decisive in securing the conviction.

In the instant case, the Court notes that in the proceedings before the Martial Law Court the applicant confined himself to challenging the admissibility of his statements to the police officers. However, apart from the allegation that his statements were taken under duress he did not at any stage give any any indication of the sort of ill-treatment which he allegedly suffered.

The Court further observes that the applicant did not specifically set out in his application form to the Commission the details of the alleged duress during his pre-trial detention. It is also to be noted that he has not adduced any concrete evidence of having been subjected to duress as alleged. In

this regard, the Court is of the opinion that the applicant has not laid the basis of an arguable claim that his statements during his pre-trial detention were taken under duress.

It follows that this part of the application is manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention.

For these reasons, the Court, unanimously,

DECIDES TO JOIN TO THE MERITS

the question concerning its jurisdiction

ratione temporis

;

DECLARES ADMISSIBLE

, without prejudging the merits, the applicant’s complaints concerning his right to a fair hearing within a reasonable time;

DECLARES INADMISSIBLE

the remainder of the application.

Michael O’Boyle

Elisabeth Palm

Registrar

President