DOGAN v. TURKEY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partly admissible;Partly inadmissible
DOGAN v. TURKEY (CtEDO, 2000)
Primă secțiune DECIZIE FINALĂ CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 33363/96, de către Fikret D. ÇAN împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (prima secțiune) care așezează la 11 ianuarie 2000 în calitate de Camera compusă de dna E. Palm, Președintele L. Ferrari Bravo, Gaukur Jörundsson, B. Zupančič, T. Panțîru, R. Maruste, judecători F. Gölcüklü, judecător ad hoc și M. O’Boyle, secretarul secțiunii având în vedere art. 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale; având în vedere cererea introdusă la 27 iunie 1996 de Fikret Doğan împotriva Turciei și înregistrată la 4 octombrie 1996 în dosarul nr. 33363/96; având în vedere rapoartele prevăzute la art. 49 din Regulamentul Curții; Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat la 18 februarie 1998 și observațiile în răspuns transmise de reclamant la 3 aprilie 1998; după deliberare; Hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un cetățean turc, născut în 1962 și trăiește în Ankara. El este reprezentat în fața Curții de către dna Canan Aydın, avocat practicant în Ankara. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 28 noiembrie 1980, reclamantul a fost arestat de ofițeri de poliție din Hotărârea de Securitate Ankara cu suspiciune de a fi membru al unei organizații ilegale, Dev-Yol (Camera Revoluțională). La 9 ianuarie 1981, Curtea Marțială din Ankara a ordonat detenția reclamantului în reținere. La 25 decembrie 1981 reclamantul a fost interogat de ofițerii de poliție. În timpul interogatoriului el a declarat că a fost implicat în activitățile Dev-Yol. După aceea, ofițerii de poliție au efectuat căutări în zonele indicate de solicitant. Au găsit șapte pistole, 10 cutii de gloanțe și mai multe tipuri de muniții în cartierul Çağlayan și în regiunea Kartaltepe-Kayalar din Ankara. Balisticile și rapoartele de experiență au indicat că aceste arme au fost folosite în numeroase crime, cum ar fi uciderea O.B., Ç.M. și C.D., o încercare de a ucide N.Y., deschiderea focului pe M.Ö., H.Ç. și casele K.A., rănind mai multe persoane și, de asemenea, atacuri de bombă asupra caselor A.O.A. și A.L.. Într-o dată neespecificată, reclamantul a fost adus în fața Procurorului Militar. În timpul interogarii sale de către Procurorul Public, reclamantul a refuzat acuzațiile că a fost implicat în uciderea mai multor persoane și atacurile cu bomba în mai multe sedii, dar a recunoscut implicarea sa în Dev-Yol. La 26 februarie 1982 procurorul public militar a depus un proiect de inculpare la Curtea Marțială din Ankara împotriva reclamantului și a altor 723 acuzați. Procurorul public a acuzat reclamantul de a fi membru al Dev-Yol, al cărui obiect a fost de a submina ordinul constituțional și a înlocui cu un regim marxist-leninist. El a susținut că reclamantul a participat la uciderea O.B., .M. și C.D., o încercare de a ucide N.Y. și atacuri de bombă în mai multe sedii. Procurorul public a solicitat ca reclamantul să fie condamnat în conformitate cu art. 146 § 1 din Codul Penal Turc. După ce legea marțială a fost ridicată la 19 iulie 1987, Curtea de Lege Marțială din Ankara a luat numele Curții de Lege Marțială atașate de Corpul 4 al Armatei. La 28 noiembrie 1988, reclamantul a fost eliberat sub condiție în timpul procesului. La 19 iulie 1989 Curtea de Lege Marțială a condamnat reclamantul din cauza aderării lui la Dev-Yol, uciderea O.B., Ç.M. și C.D., o încercare de a ucide N.Y., de a deschide focul asupra M.Ö., H.Ç. și casele K.A., atacuri împotriva mai multe persoane și, de asemenea, atacuri de bombă asupra caselor A.O.A. și A.L... Curtea a achitat reclamantul de alte trei crime cu care a fost acuzat. Curtea a condamnat reclamantul la închisoare pe viață în temeiul articolului 146 § 1 din Codul Penal Turc. Acesta a susținut că mărturiile reclamantului de la Hotărârea de Securitate, dinaintea procurorului public militar și în timpul proceselor, armele găsite în sediul indicat de el, rapoartele balistice și expertiză care confirmă utilizarea acestor arme în uciderea și rănirea mai multor persoane, precum și dovezile furnizate de alți inculpați, precum și martorii constituiau baza condamnării și condamnării sale. Întrucât reclamantul a fost condamnat la închisoare pe viață, cazul său a fost transferat automat Curtei Militare de Cassare ( Askeri Yargıtay În urma promulgării Legii din 27 decembrie 1993, care a abolit jurisdicția instanțelor de drept marțial, Curtea de Casație ( Yargıtay ) a achiziționat competența cu privire la acest caz și dosarul a fost trimis la ea. La 28 decembrie 1995, Curtea de Casație a Curții de Lege Marțială. COMPLAINTĂ Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că procedurile penale aduse împotriva lui nu au fost încheiate într-un "temp rezonabil" și că dreptul său la o audiere echitabilă a fost încălcat în timp ce a fost judecat de Curtea de Lege Marțială care lipsește independența și imparțialitatea. Reclamantul susține, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat de când instanțele l-au condamnat pe baza declarațiilor pe care le-a făcut poliției sub presiune. PROCEDURĂ Cererea a fost introdusă la 27 iunie 1996 și înregistrată la 18 octombrie 1999. La 2 iulie 1997, Comisia a hotărât să comunice guvernului contestat plângerile reclamantului cu privire la lungimea și echitatea procedurii penale instituite împotriva acestuia și plângerea sa cu privire la independența și imparțialitatea Curții Marțială și să declare restul cererii inadmisibilă. Observațiile scrise ale Guvernului au fost depuse la 18 februarie 1998. Reclamantul a răspuns la 16 martie 1998. La 1 noiembrie 1998, prin aplicarea articolului 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, cazul a scăzut să fie examinat de Curte în conformitate cu dispozițiile acestui protocol. Reclamantul se plânge că procedura penală interzisă împotriva acestuia nu a fost încheiată într-un „temps motivabil” și că dreptul său la o audiere echitabilă a fost încălcat, în măsura în care a fost judecat de Curtea Marțială care nu are independență și imparțialitate. Invocă art. 6 § 1 din Convenție care prevede, în măsura în care este cazul: "În determinarea de a ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere corectă ... într-un timp rezonabil de către un tribunal independent și imparțial ... " Guvernul subliniază că în conformitate cu art. 25 din Convenția Turcia a acceptat competența Comisiei de a examina cererile individuale numai în ceea ce privește faptele sau evenimentele care au avut loc din 28 ianuarie 1987. Pe acest motiv, această parte a cererii ar trebui declarată inadmisibilă. prin aplicarea articolului 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, cauzele au scăzut să fie examinate de către Curte în conformitate cu dispozițiile acestui protocol. Reține în continuare în acest sens că competența Comisiei ratione temporis Începând la 28 ianuarie 1987, data în care a intrat în vigoare declarația Turciei care acceptă dreptul de cerere individuală. Turcia a acceptat jurisdicția fostului Tribunal ratione temporis începând cu 22 ianuarie 1990. Prin urmare, se pune întrebarea dacă Curtea ar trebui considerată competentă începând cu 28 ianuarie 1987 sau 22 ianuarie 1990 pentru a se ocupa de fiecare dintre plângerile prezentate . Curtea consideră oportună, în circumstanțele prezentului caz, aderarea la această întrebare în fond, deoarece părțile nu au avut ocazia de a-l aborda în memoria lor. În ceea ce privește fondurile cauzei, Guvernul susține că durata procedurii penale introduse împotriva reclamantului nu a putut fi considerată nejustificabil de lungă datorită dificultăților în examinarea miilor de dosare. Guvernul subliniază, de asemenea, complexitatea cauzei și natura infracțiunilor cu care a fost acuzat reclamantul, susținând că instanța a tratat un proces cu 723 de inculpați, inclusiv reclamantul, al căror activități și legături cu alți inculpați au trebuit să fie stabilite. T Curtea de Lege Marțială a urmat o procedură accelerată și a făcut toate eforturile pentru accelerarea procesului. Între 18 octombrie 1982 și 19 iulie 1989, a avut 512 audieri, la un ritm de 3 pe săptămână. Ancheta, în timpul cărora toți acuzații au fost interogați, a durat 5 ani. Procurorul public, la care a fost trimis dosarul la 11 noiembrie 1987, nu a putut să-și completeze 1.766 de pagini de depuneri scrise înainte de 23 martie 1988. Audierile orale, care au început la 11 mai 1988, au durat 10 luni. În cele din urmă, dosarul a constituit aproximativ 1.000 de ligatori de foaie liberă și rezumatul hotărârii a avut loc la cel puțin 264 pagini. Guvernul susține că aceste circumstanțe explică durata procedurii și că nicio neglijență sau întârziere nu a fost imputabilă autorităților judiciare. Reclamantul constată că a fost reținut în detenție timp de 10 ani și că, timp de 15 ani, instanțele nu au putut elibera o hotărâre finală asupra cazului său. Complexitatea cazului și numărul mare de acuzați nu pot justifica durata procedurii care au durat 15 ani. Reclamantul susține în continuare că în această perioadă nu a putut găsi un loc de muncă și că a suferit prejudiciu material și moral. Reclamantul susține, de asemenea, că dreptul său la o audiere echitabilă de către un tribunal independent și imparțial a fost încălcat în timp ce el a fost judecat de Curtea de Lege Marțială compusă din doi judecători militari, doi judecători civili și un ofițer de armată. Ofițerul care nu are formare juridică este responsabil de către comandantul statului de lege marțială. Cei doi judecători militari de pe bancă sunt servitori care aparțin armatei și primesc ordine de la executiv. Ele sunt supuse disciplinei militare și rapoarte de evaluare sunt compilate pe ei de către armată în acest scop. Guvernul contestat susține că cei doi judecători militari și cei doi judecători civili care stau la Curtea Marțială beneficiază de garanțiile de independență judiciară și imunitate prevăzute în Constituție. Singura sarcină a ofițerului armatei de pe bancă este de a asigura funcționarea corectă a ședinței și nu are nici o altă putere judiciară. Guvernul susține, de asemenea, că procedura de numire și evaluarea judecătorilor militari care stau pe Tribunalul de Justiție Marțială și garanțiile pe care le beneficiază în îndeplinirea sarcinilor lor judiciare îndeplinesc în mod perfect criteriile stabilite de jurisprudența Curții în această privință. Curtea consideră, având în vedere argumentele părților, că această parte a cererii ridică chestiuni complexe de drept și de fapt în temeiul Convenției, ale căror determinare ar trebui să depinde de examinarea meritelor cererii. Prin urmare, Curtea concluzionează că această parte a cererii nu este manifestament nefondată, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu au fost stabilite alte motive de declarare inadmisibilă. Reclamantul susține, în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție, că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat, deoarece tribunalele l-au condamnat pe baza declarațiilor pe care le-a făcut poliției sub presiune. Guvernul respinge afirmația reclamantului. Ei susțin că declarațiile făcute de reclamant în timpul detenției anterioare nu erau singurul motiv pentru condamnarea sa. Acestea susțin că reclamantul a mărturisit în fața Procurorului public că este membru al Dev-Yol și, de asemenea, ofițerii de poliție au găsit o serie de arme și muniții în sediul indicat de solicitant. Rapoartele balistice au indicat că aceste arme au fost utilizate de reclamant în mai multe cazuri. În acest sens, Guvernul susține că instanța are suficiente dovezi pentru a stabili vina reclamantului. Reclamantul susține în răspunsul că nu există dovezi care să-și justifice condamnarea în afară de declarațiile pe care le-a formulat poliției sub presiune. Curtea subliniază că Convenția nu stabilește norme privind dovezile ca atare, admisibilitatea probelor constituie în primul rând o chestiune de reglementare a dreptului național și, în general, competențele instanțelor naționale să evalueze dovezile în fața lor (a se vedea Kostovski c. Hotărârea Țărilor de Jos din 20 noiembrie 1989, Seria A nr. 166, p. 19, § 39. Cu toate acestea, o problemă poate apărea în temeiul articolului 6 § 1 în ceea ce privește dovezile obținute în încălcarea articolului 3 din Convenție, chiar dacă admiterea unor astfel de dovezi nu a fost decisivă pentru asigurarea condamnării. În caz instant, Curtea constată că, în cadrul procedurii dinainte de Curtea Marțială, reclamantul s-a limitat la contestarea admisibilității declarațiilor sale adresate ofițerilor de poliție. Cu toate acestea, în afară de afirmația că declarațiile sale au fost luate sub presiune, el nu a dat nici o indicație a tipului de maltrat pe care se presupune că l-a suferit. Curtea observă, de asemenea, că reclamantul nu a prezentat în forma sa de cerere Comisiei detaliile presupusei coafure în timpul detenției anterioare. Trebuie remarcat, de asemenea, faptul că nu a determinat nici o dovadă concretă de a fi supusă la coafură, după cum se presupune. În acest sens, Curtea este de părere că reclamantul nu a stabilit baza unei afirmații argumentabile că declarațiile sale în timpul detenției anterioare au fost luate sub presiune. Rezultă că această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să se alăture MERITULUI Întrebarea privind jurisdicția sa ratione temporis DECLARES ADMISSIBIL , fără a prejudeca fondurile, plângerile reclamantei privind dreptul său la o audiere echitabilă într-un timp rezonabil de către un tribunal independent și imparțial; DECLARES INADMISSIBIL restul cererii.