Dogan împotriva Turciei

Primă secțiune DECIZIE FINALĂ CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 33363/96, de către Fikret D. ÇAN împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (prima secțiune) care așezează la 11 ianuarie 2000 în calitate de Camera compusă de dna E. Palm, Președintele L. Ferrari Bravo, Gaukur Jörundsson, B. Zupančič, T. Panțîru, R. Maruste, judecători F. Gölcüklü, judecător ad hoc și M. O’Boyle, secretarul secțiunii având în vedere art. 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale; având în vedere cererea introdusă la 27 iunie 1996 de Fikret Doğan împotriva Turciei și înregistrată la 4 octombrie 1996 în dosarul nr. 33363/96; având în vedere rapoartele prevăzute la art. 49 din Regulamentul Curții; Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat la 18 februarie 1998 și observațiile în răspuns transmise de reclamant la 3 aprilie 1998; după deliberare; Hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un cetățean turc, născut în 1962 și trăiește în Ankara.

El este reprezentat în fața Curții de către dna Canan Aydın, avocat practicant în Ankara. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 28 noiembrie 1980, reclamantul a fost arestat de ofițeri de poliție din Hotărârea de Securitate Ankara cu suspiciune de a fi membru al unei organizații ilegale, Dev-Yol (Camera Revoluțională). La 9 ianuarie 1981, Curtea Marțială din Ankara a ordonat detenția reclamantului în reținere. La 25 decembrie 1981 reclamantul a fost interogat de ofițerii de poliție. În timpul interogatoriului el a declarat că a fost implicat în activitățile Dev-Yol. După aceea, ofițerii de poliție au efectuat căutări în zonele indicate de solicitant.

Au găsit șapte pistole, 10 cutii de gloanțe și mai multe tipuri de muniții în cartierul Çağlayan și în regiunea Kartaltepe-Kayalar din Ankara. Balisticile și rapoartele de experiență au indicat că aceste arme au fost folosite în numeroase crime, cum ar fi uciderea O.B., Ç.M. și C.D., o încercare de a ucide N.Y., deschiderea focului pe M.Ö., H.Ç. și casele K.A., rănind mai multe persoane și, de asemenea, atacuri de bombă asupra caselor A.O.A. și A.L.. Într-o dată neespecificată, reclamantul a fost adus în fața Procurorului Militar. În timpul interogarii sale de către Procurorul Public, reclamantul a refuzat acuzațiile că a fost implicat în uciderea mai multor persoane și atacurile cu bomba în mai multe sedii, dar a recunoscut implicarea sa în Dev-Yol.

La 26 februarie 1982 procurorul public militar a depus un proiect de inculpare la Curtea Marțială din Ankara împotriva reclamantului și a altor 723 acuzați. Procurorul public a acuzat reclamantul de a fi membru al Dev-Yol, al cărui obiect a fost de a submina ordinul constituțional și a înlocui cu un regim marxist-leninist. El a susținut că reclamantul a participat la uciderea O.B., .M. și C.D., o încercare de a ucide N.Y. și atacuri de bombă în mai multe sedii. Procurorul public a solicitat ca reclamantul să fie condamnat în conformitate cu art. 146 § 1 din Codul Penal Turc. După ce legea marțială a fost ridicată la 19 iulie 1987, Curtea de Lege Marțială din Ankara a luat numele Curții de Lege Marțială atașate de Corpul 4 al Armatei.

La 28 noiembrie 1988, reclamantul a fost eliberat sub condiție în timpul procesului. La 19 iulie 1989 Curtea de Lege Marțială a condamnat reclamantul din cauza aderării lui la Dev-Yol, uciderea O.B., Ç.M. și C.D., o încercare de a ucide N.Y., de a deschide focul asupra M.Ö., H.Ç. și casele K.A., atacuri împotriva mai multe persoane și, de asemenea, atacuri de bombă asupra caselor A.O.A. și A.L... Curtea a achitat reclamantul de alte trei crime cu care a fost acuzat. Curtea a condamnat reclamantul la închisoare pe viață în temeiul articolului 146 § 1 din Codul Penal Turc.

Acesta a susținut că mărturiile reclamantului de la Hotărârea de Securitate, dinaintea procurorului public militar și în timpul proceselor, armele găsite în sediul indicat de el, rapoartele balistice și expertiză care confirmă utilizarea acestor arme în uciderea și rănirea mai multor persoane, precum și dovezile furnizate de alți inculpați, precum și martorii constituiau baza condamnării și condamnării sale. Întrucât reclamantul a fost condamnat la închisoare pe viață, cazul său a fost transferat automat Curtei Militare de Cassare ( Askeri Yargıtay În urma promulgării Legii din 27 decembrie 1993, care a abolit jurisdicția instanțelor de drept marțial, Curtea de Casație ( Yargıtay ) a achiziționat competența cu privire la acest caz și dosarul a fost trimis la ea.

La 28 decembrie 1995, Curtea de Casație a Curții de Lege Marțială. COMPLAINTĂ Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că procedurile penale aduse împotriva lui nu au fost încheiate într-un "temp rezonabil" și că dreptul său la o audiere echitabilă a fost încălcat în timp ce a fost judecat de Curtea de Lege Marțială care lipsește independența și imparțialitatea. Reclamantul susține, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat de când instanțele l-au condamnat pe baza declarațiilor pe care le-a făcut poliției sub presiune.

PROCEDURĂ Cererea a fost introdusă la 27 iunie 1996 și înregistrată la 18 octombrie 1999. La 2 iulie 1997, Comisia a hotărât să comunice guvernului contestat plângerile reclamantului cu privire la lungimea și echitatea procedurii penale instituite împotriva acestuia și plângerea sa cu privire la independența și imparțialitatea Curții Marțială și să declare restul cererii inadmisibilă. Observațiile scrise ale Guvernului au fost depuse la 18 februarie 1998. Reclamantul a răspuns la 16 martie 1998. La 1 noiembrie 1998, prin aplicarea articolului 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, cazul a scăzut să fie examinat de Curte în conformitate cu dispozițiile acestui protocol. Reclamantul se plânge că procedura penală interzisă împotriva acestuia nu a fost încheiată într-un „temps motivabil” și că dreptul său la o audiere echitabilă a fost încălcat, în măsura în care a fost judecat de Curtea Marțială care nu are independență și imparțialitate.

Invocă art. 6 § 1 din Convenție care prevede, în măsura în care este cazul: "În determinarea de a ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere corectă ... într-un timp rezonabil de către un tribunal independent și imparțial ... " Guvernul subliniază că în conformitate cu art. 25 din Convenția Turcia a acceptat competența Comisiei de a examina cererile individuale numai în ceea ce privește faptele sau evenimentele care au avut loc din 28 ianuarie 1987. Pe acest motiv, această parte a cererii ar trebui declarată inadmisibilă. prin aplicarea articolului 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, cauzele au scăzut să fie examinate de către Curte în conformitate cu dispozițiile acestui protocol.

Reține în continuare în acest sens că competența Comisiei ratione temporis Începând la 28 ianuarie 1987, data în care a intrat în vigoare declarația Turciei care acceptă dreptul de cerere individuală. Turcia a acceptat jurisdicția fostului Tribunal ratione temporis începând cu 22 ianuarie 1990. Prin urmare, se pune întrebarea dacă Curtea ar trebui considerată competentă începând cu 28 ianuarie 1987 sau 22 ianuarie 1990 pentru a se ocupa de fiecare dintre plângerile prezentate . Curtea consideră oportună, în circumstanțele prezentului caz, aderarea la această întrebare în fond, deoarece părțile nu au avut ocazia de a-l aborda în memoria lor. În ceea ce privește fondurile cauzei, Guvernul susține că durata procedurii penale introduse împotriva reclamantului nu a putut fi considerată nejustificabil de lungă datorită dificultăților în examinarea miilor de dosare.

Guvernul subliniază, de asemenea, complexitatea cauzei și natura infracțiunilor cu care a fost acuzat reclamantul, susținând că instanța a tratat un proces cu 723 de inculpați, inclusiv reclamantul, al căror activități și legături cu alți inculpați au trebuit să fie stabilite. T Curtea de Lege Marțială a urmat o procedură accelerată și a făcut toate eforturile pentru accelerarea procesului. Între 18 octombrie 1982 și 19 iulie 1989, a avut 512 audieri, la un ritm de 3 pe săptămână. Ancheta, în timpul cărora toți acuzații au fost interogați, a durat 5 ani. Procurorul public, la care a fost trimis dosarul la 11 noiembrie 1987, nu a putut să-și completeze 1.766 de pagini de depuneri scrise înainte de 23 martie 1988. Audierile orale, care au început la 11 mai 1988, au durat 10 luni.

În cele din urmă, dosarul a constituit aproximativ 1.000 de ligatori de foaie liberă și rezumatul hotărârii a avut loc la cel puțin 264 pagini. Guvernul susține că aceste circumstanțe explică durata procedurii și că nicio neglijență sau întârziere nu a fost imputabilă autorităților judiciare. Reclamantul constată că a fost reținut în detenție timp de 10 ani și că, timp de 15 ani, instanțele nu au putut elibera o hotărâre finală asupra cazului său. Complexitatea cazului și numărul mare de acuzați nu pot justifica durata procedurii care au durat 15 ani. Reclamantul susține în continuare că în această perioadă nu a putut găsi un loc de muncă și că a suferit prejudiciu material și moral. Reclamantul susține, de asemenea, că dreptul său la o audiere echitabilă de către un tribunal independent și imparțial a fost încălcat în timp ce el a fost judecat de Curtea de Lege Marțială compusă din doi judecători militari, doi judecători civili și un ofițer de armată.

Ofițerul care nu are formare juridică este responsabil de către comandantul statului de lege marțială. Cei doi judecători militari de pe bancă sunt servitori care aparțin armatei și primesc ordine de la executiv. Ele sunt supuse disciplinei militare și rapoarte de evaluare sunt compilate pe ei de către armată în acest scop. Guvernul contestat susține că cei doi judecători militari și cei doi judecători civili care stau la Curtea Marțială beneficiază de garanțiile de independență judiciară și imunitate prevăzute în Constituție. Singura sarcină a ofițerului armatei de pe bancă este de a asigura funcționarea corectă a ședinței și nu are nici o altă putere judiciară. Guvernul susține, de asemenea, că procedura de numire și evaluarea judecătorilor militari care stau pe Tribunalul de Justiție Marțială și garanțiile pe care le beneficiază în îndeplinirea sarcinilor lor judiciare îndeplinesc în mod perfect criteriile stabilite de jurisprudența Curții în această privință.

Curtea consideră, având în vedere argumentele părților, că această parte a cererii ridică chestiuni complexe de drept și de fapt în temeiul Convenției, ale căror determinare ar trebui să depinde de examinarea meritelor cererii. Prin urmare, Curtea concluzionează că această parte a cererii nu este manifestament nefondată, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu au fost stabilite alte motive de declarare inadmisibilă. Reclamantul susține, în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție, că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat, deoarece tribunalele l-au condamnat pe baza declarațiilor pe care le-a făcut poliției sub presiune. Guvernul respinge afirmația reclamantului. Ei susțin că declarațiile făcute de reclamant în timpul detenției anterioare nu erau singurul motiv pentru condamnarea sa.

Acestea susțin că reclamantul a mărturisit în fața Procurorului public că este membru al Dev-Yol și, de asemenea, ofițerii de poliție au găsit o serie de arme și muniții în sediul indicat de solicitant. Rapoartele balistice au indicat că aceste arme au fost utilizate de reclamant în mai multe cazuri. În acest sens, Guvernul susține că instanța are suficiente dovezi pentru a stabili vina reclamantului. Reclamantul susține în răspunsul că nu există dovezi care să-și justifice condamnarea în afară de declarațiile pe care le-a formulat poliției sub presiune.

Curtea subliniază că Convenția nu stabilește norme privind dovezile ca atare, admisibilitatea probelor constituie în primul rând o chestiune de reglementare a dreptului național și, în general, competențele instanțelor naționale să evalueze dovezile în fața lor (a se vedea Kostovski c. Hotărârea Țărilor de Jos din 20 noiembrie 1989, Seria A nr. 166, p. 19, § 39. Cu toate acestea, o problemă poate apărea în temeiul articolului 6 § 1 în ceea ce privește dovezile obținute în încălcarea articolului 3 din Convenție, chiar dacă admiterea unor astfel de dovezi nu a fost decisivă pentru asigurarea condamnării. În caz instant, Curtea constată că, în cadrul procedurii dinainte de Curtea Marțială, reclamantul s-a limitat la contestarea admisibilității declarațiilor sale adresate ofițerilor de poliție.

Cu toate acestea, în afară de afirmația că declarațiile sale au fost luate sub presiune, el nu a dat nici o indicație a tipului de maltrat pe care se presupune că l-a suferit. Curtea observă, de asemenea, că reclamantul nu a prezentat în forma sa de cerere Comisiei detaliile presupusei coafure în timpul detenției anterioare. Trebuie remarcat, de asemenea, faptul că nu a determinat nici o dovadă concretă de a fi supusă la coafură, după cum se presupune. În acest sens, Curtea este de părere că reclamantul nu a stabilit baza unei afirmații argumentabile că declarațiile sale în timpul detenției anterioare au fost luate sub presiune. Rezultă că această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să se alăture MERITULUI Întrebarea privind jurisdicția sa ratione temporis DECLARES ADMISSIBIL , fără a prejudeca fondurile, plângerile reclamantei privind dreptul său la o audiere echitabilă într-un timp rezonabil de către un tribunal independent și imparțial; DECLARES INADMISSIBIL restul cererii.

FIRST SECTION

FINAL DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 33363/96 by Fikret DOĞAN against Turkey The European Court of Human Rights (First Section) sitting on 11 January 2000 as a Chamber composed of Mrs E. Palm, President , Mr L. Ferrari Bravo, Mr Gaukur Jörundsson, Mr B. Zupančič, Mr T. Panțîru, Mr R. Maruste, judges , Mr F. Gölcüklü, ad hoc judge, and Mr M. O’Boyle, Section Registrar ; Having regard to Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms; Having regard to the application introduced on 27 June 1996 by Fikret Doğan against Turkey and registered on 4 October 1996 under file no. 33363/96; Having regard to the reports provided for in Rule 49 of the Rules of Court; Having regard to the observations submitted by the respondent Government on 18 February 1998 and the observations in reply submitted by the applicant on 3 April 1998; Having deliberated; Decides as follows: THE FACTS The applicant is a Turkish citizen, born in 1962 and lives in Ankara.

He is represented before the Court by Mrs Canan Aydın, a lawyer practising in Ankara. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. On 28 November 1980 the applicant was arrested by police officers from the Ankara Security Directorate on suspicion of his membership of an illegal organisation, the Dev-Yol (Revolutionary Way). On 9 January 1981 the Ankara Martial Law Court ordered the applicant’s detention on remand. On 25 December 1981 the applicant was questioned by the police officers. During his questioning he stated that he had been involved in the activities of the Dev-Yol. Thereafter, the police officers conducted searches in the areas indicated by the applicant.

They found seven pistols, 10 boxes of bullets and several types of ammunition in the Çağlayan neighbourhood and the Kartaltepe-Kayalar region of Ankara. The ballistics and expertise reports indicated that these weapons had been used in numerous crimes, such as the killing of O.B., Ç.M. and C.D., an attempt to kill N.Y., opening fire on M.Ö., H.Ç. and K.A.’s houses, wounding several persons and also bomb attacks on A.O.A. and A.L.’s houses. On an unspecified date the applicant was brought before the Military Public Prosecutor. During his questioning by the Public Prosecutor the applicant denied the allegations that he had been involved in the killing of several persons and the bomb attacks on several premises, but admitted his involvement in the Dev-Yol.

On 26 February 1982 the Military Public Prosecutor filed a bill of indictment with the Ankara Martial Law Court against the applicant and 723 other defendants. The Public Prosecutor accused the applicant of membership of the Dev-Yol, whose object was to undermine the constitutional order and replace it with a Marxist-Leninist regime. He alleged that the applicant had taken part in the killing of O.B., .M. and C.D., an attempt to kill N.Y. and bomb attacks on several premises. The Public Prosecutor called for the applicant to be sentenced pursuant to Article 146 § 1 of the Turkish Criminal Code. After martial law was lifted on 19 July 1987, the Ankara Martial Law Court took the name of the Martial Law Court attached to the 4th Army Corps.

On 28 November 1988 the applicant was conditionally released pending trial. On 19 July 1989 the Martial Law Court convicted the applicant on account of his membership of the Dev-Yol, the killing of O.B., Ç.M. and C.D., an attempt to kill N.Y., opening fire on M.Ö., H.Ç. and K.A.’s houses, attacks on several persons and also bomb attacks on A.O.A. and A.L.’s houses. The court acquitted the applicant of three other crimes with which he had been charged. The court sentenced the applicant to lifetime imprisonment under Article 146 § 1 of the Turkish Criminal Code.

It held that the applicant’s confessions at the Security Directorate, before the Military Public Prosecutor and during the trials, the weapons found in the premises indicated by him, the ballistics and expertise reports confirming his use of those weapons in the killing and wounding of several persons and the evidence given by other defendants as well as witnesses constituted the basis of his conviction and sentence. As the applicant was sentenced to lifetime imprisonment, his case was automatically transferred to the Military Court of Cassation ( Askeri Yargıtay ). Following promulgation of the Law of 27 December 1993, which abolished the jurisdiction of the martial law courts, the Court of Cassation ( Yargıtay ) acquired jurisdiction over the case and the case file was sent to it.

On 28 December 1995 the Court of Cassation the Martial Law Court’s judgment. COMPLAINTS The applicant complains under Article 6 § 1 of the Convention that the criminal proceedings brought against him were not concluded within a “reasonable time” and that his right to a fair hearing was breached as he was tried by the Martial Law Court which lacked independence and impartiality. The applicant alleges under Article 6 § 1 of the Convention that his right to a fair trial was breached since the courts convicted him on the basis of statements he had made to the police under duress.

PROCEDURE The application was introduced on 27 June 1996 and registered on 18 October 1999. On 2 July 1997 the Commission decided to communicate to the respondent Government the applicant’s complaints concerning the length and fairness of the criminal proceedings instituted against him and his complaint concerning the independence and impartiality of the Martial Law Court and to declare the remainder of the application inadmissible. The Government’s written observations were submitted on 18 February 1998. The applicant replied on 16 March 1998. On 1 November 1998, by operation of Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, the case fell to be examined by the Court in accordance with the provisions of that Protocol.

THE LAW 1. The applicant complains that the criminal proceedings brought against him were not concluded within a “reasonable time” and that his right to a fair hearing was breached as he was tried by the Martial Law Court which lacked independence and impartiality. He invokes Article 6 § 1 of the Convention which provides, in so far as relevant: “In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a fair ... hearing within a reasonable time by an independent and impartial tribunal...” The Government point out that pursuant to former Article 25 of the Convention Turkey has accepted the competence of the Commission to examine individual petitions only in respect of facts or events that have occurred since 28 January 1987. On that account this part of the application should be declared inadmissible.

It is to be noted at the outset that on 1 November 1998 , by operation of Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, the cases fell to be examined by the Court in accordance with the provisions of that Protocol. It further notes in this respect that the Commission’s competence ratione temporis began on 28 January 1987, the date on which Turkey’s declaration accepting the right of individual petition came into force. Turkey accepted the former Court’s jurisdiction ratione temporis as of 22 January 1990. The question therefore arises whether the Court should be considered to be competent as from 28 January 1987 or 22 January 1990 to deal with each of the complaints submitted . The Court considers it appropriate in the circumstances of the present case to join this question to the merits as the parties have not had an opportunity to address it in their memorial.

As regards the merits of the case, the Government claim that the length of the criminal proceedings brought against the applicant could not be considered to be unreasonably long owing to the difficulties in the examination of thousands of files. The Government further highlight the complexity of the case and the nature of the offences with which the applicant was charged. They maintain that the courts dealt with a trial involving 723 defendants, including the applicant, whose activities and connections with other defendants had to be established. T he Martial Law Court followed an expedited procedure and made every effort to speed up the trial. Between 18 October 1982 and 19 July 1989 it held 512 hearings, at a rate of 3 per week.

The investigation, during which all the accused were questioned, lasted 5 years. The Public Prosecutor, to whom the file was sent on 11 November 1987, was not able to complete his 1,766 pages of written submissions before 23 March 1988. The oral hearings, which began on 11 May 1988, lasted 10 months. Lastly, the file comprised approximately 1,000 loose-leaf binders and the summary of the judgment ran to no fewer than 264 pages. The Government claim that these circumstances explained the length of the proceedings and that no negligence or delay was imputable to the judicial authorities. The applicant observes in reply that he was held in detention on remand for 10 years and that for 15 years the courts were unable to deliver a final judgment on his case.

The complexity of the case and the large number of defendants cannot justify the length of the proceedings which lasted 15 years. The applicant further alleges that during this period he could not find a job and that he suffered pecuniary and non-pecuniary damage. The applicant also submits that his right to fair hearing by an independent and impartial tribunal was breached as he was tried by the Martial Law Court composed of two military judges, two civilian judges and an army officer. The army officer who has no legal training is accountable to the commander of the state of martial law. The two military judges on the bench are servicemen who belong to the army and take orders from the executive.

They are subject to military discipline and assessment reports are compiled on them by the army for that purpose. The respondent Government submit in reply that the two military judges and the two civilian judges sitting on the Martial Law Court enjoy the guarantees of judicial independence and immunity laid down in the Constitution. The sole task of the army officer on the bench is to ensure the proper functioning of the hearing and he has no other judicial power. The Government further submit that the procedure for the appointment and the assessment of the military judges sitting on the Martial Law Courts and the safeguards they enjoy in the performance of their judicial duties perfectly satisfy the criteria laid down by the Court’s case-law on the subject.

The Court considers, in the light of the parties’ submissions, that this part of the application raises complex issues of law and fact under the Convention, the determination of which should depend on an examination of the merits of the application. The Court concludes, therefore, that this part of the application is not manifestly ill-founded, within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other grounds for declaring it inadmissible have been established. 2. The applicant alleges under Article 6 § 1 of the Convention that his right to a fair trial was breached since the courts convicted him on the basis of statements he had made to the police under duress. The Government refute the applicant’s allegation.

They claim that the statements made by the applicant during his pre-trial detention were not the sole ground for his conviction. They maintain that the applicant had confessed before the Public Prosecutor that he was a member of the Dev-Yol and furthermore the police officers found a number of weapons and ammunition in the premises indicated by the applicant. The ballistics reports indicated that these weapons had been used by the applicant in a number of cases. In this respect, the Government allege that the courts had sufficient evidence to establish the applicant’s guilt. The applicant contends in reply that there was no evidence to ground his conviction other than the statements he had made to the police under duress.

The Court points out that the Convention does not lay down rules on evidence as such. The admissibility of evidence is primarily a matter for regulation by national law and, as a rule, it is for the national courts to assess the evidence before them (see the Kostovski v. the Netherlands judgment of 20 November 1989, Series A no. 166, p. 19, § 39). However, an issue may arise under Article 6 § 1 in respect of evidence obtained in violation of Article 3 of the Convention even if the admission of such evidence was not decisive in securing the conviction. In the instant case, the Court notes that in the proceedings before the Martial Law Court the applicant confined himself to challenging the admissibility of his statements to the police officers.

However, apart from the allegation that his statements were taken under duress he did not at any stage give any any indication of the sort of ill-treatment which he allegedly suffered. The Court further observes that the applicant did not specifically set out in his application form to the Commission the details of the alleged duress during his pre-trial detention. It is also to be noted that he has not adduced any concrete evidence of having been subjected to duress as alleged. In this regard, the Court is of the opinion that the applicant has not laid the basis of an arguable claim that his statements during his pre-trial detention were taken under duress. It follows that this part of the application is manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention.

For these reasons, the Court, unanimously,

DECIDES TO JOIN TO THE MERITS

the question concerning its jurisdiction ratione temporis ;

DECLARES ADMISSIBLE

, without prejudging the merits, the applicant’s complaints concerning his right to a fair hearing within a reasonable time by an independent and impartial tribunal;

DECLARES INADMISSIBLE

the remainder of the application. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Registrar President