Primă secțiune DECIZIE FINALĂ CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 31893/96 de către Tevfik GÜNEȘ împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (prima secțiune) care așeză la 11 ianuarie 2000 în calitate de Cameră compusă de dna E. Palm, Președintele L. Ferrari Bravo, Gaukur Jörundsson, B. Zupančič, T. Panțîru, R. Maruste, judecători F. Gölcüklü, judecător ad hoc și M. O’Boyle, secretarul secțiunii având în vedere art. 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale; având în vedere cererea introdusă la 21 mai 1996 de Mustafa Yalgın împotriva Turciei și înregistrată la 13 iunie 1996 în dosarul nr. 31893/96; având în vedere rapoartele prevăzute la art. 49 din Regulamentul Curții; Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat la 12 decembrie 1997 și observațiile în răspuns transmise de reclamant la 6 februarie 1998; după deliberare; Hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un cetățean turc, născut în 1961 și locuiește în Ankara. El este reprezentat în fața Curții de către dna Oya Ersoy Ataman, avocat practicant la Ankara. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 6 martie 1981, reclamantul a fost arestat de ofițeri de poliție din Hotărârea de Securitate din Ankara cu suspiciune de aderarea sa la o organizație ilegală, Dev-Yol (Calea revoluționară). La 7 martie 1981 ofițerii de poliție au efectuat o căutare într-o zonă vacantă indicată de reclamantul din Ankara. Au găsit două pistole, mai multe gloanțe și clipuri de cartuș. La 28 martie 1981, reclamantul a fost interogat de ofițerii de poliție de la Hotărârea de Securitate Ankara, unde a mărturisit că a fost implicat în activitățile Dev-Yol. La 14 octombrie și 16 decembrie 1982, reclamantul a fost interogat de procurorul public militar Ankara. Reclamantul a refuzat acuzațiile împotriva lui și a declarat că nu a fost implicat în nici o activitate a Dev-Yol. La 11 mai 1981, reclamantul a fost reținut în reținere de către Curtea Marțială Ankara (Sıkıyönetim Mahkemesi ). În timpul interogarii de către judecătorul investigator, el a negat declarațiile pe care le-a făcut ofițerilor de poliție. El a susținut că a făcut aceste declarații sub presiune. La 26 februarie 1982, Procurorul Public Militar a depus un proiect de inculpare la Curtea Marțială din Ankara împotriva reclamantului împreună cu alte 723 acuzate. Procurorul public a acuzat reclamantul de aderare la Dev-Yol, al cărui obiect a fost de a submina ordinea constituțională și de a-l înlocui cu un regim Marxist-Leninist. Procurorul public militar a indicat în continuare implicarea reclamantului în activitățile ilegale ale Dev-Yol, cum ar fi colectarea de bani pentru cheltuielile organizației, propagarea organizației prin intermediul publicațiilor și distribuirii de prospecte, ascunderea de arme pentru organizație și darea ordinelor militantilor sub comanda sa. Procurorul public a subliniat că reclamantul a fost implicat într-o serie de acte violente, cum ar fi uciderea, atacurile și bombardarea. Procurorul a solicitat condamnarea reclamantului în temeiul articolului 146 din Codul Penal Turc (Türk Ceza Kanunu La o audiere din 21 octombrie 1988, reclamantul a refuzat acuzațiile împotriva lui. El a susținut că acuzațiile împotriva lui se bazează pe declarațiile pe care le-a făcut ofițerilor de poliție sub presiune. După ce legea marțială a fost ridicată la 19 iulie 1987, Curtea de Lege Martială din Ankara a luat numele Curții de Lege Martială atașată Corpului 4 al Armatei. La 19 iulie 1989, Curtea Marțială a condamnat reclamantul din cauza aderării sale la Dev-Yol, implicarea sa în uciderea B.B. și atacurile de bombe și a acționat ca un observator armat și deschiderea focului pe un magazin de cumpărături. Curtea a achitat reclamantul de alte șase crime cu care a fost acuzat. Curtea a condamnat reclamantul la închisoare pe viață în conformitate cu art. 146 § 1 din Codul Penal turc, l-a interzis permanent de angajament în serviciul public și l-a pus sub tutela judiciară în timpul încarcerării. Curtea a hotărât, de asemenea, să deducă din condamnarea sa, durata de timp pe care a petrecut-o în detenție în așteptarea procesului. Curtea a susținut că, deși reclamantul a negat declarațiile pe care le-a făcut poliției, mărturiile altor acuzați au confirmat acțiunile sale. Curtea s-a bazat în special pe următoarele dovezi în hotărârea sa: armele găsite în posesia reclamantului, declarațiile sale de la Hotărârea de Securitate, dinaintea procurorului public și a instanțelor, dovezile furnizate de inculpați, H.Y., A.Y., N.A., H.K., A.A.D. și M.S., care a admis în fața instanței rolul reclamantului în infracțiunile comise de militantii Dev-Yol. Curtea a avut, de asemenea, vizualizarea experienței și a rapoartelor balistice care au confirmat utilizarea mai multor arme de către solicitant. Pe măsură ce sentința reclamantului a depășit 15 ani de închisoare, cazul său a fost transferat automat Curții Militare de Cassare ( Askeri Yargıtay La 22 iulie 1991, reclamantul a fost eliberat cu condiție în timpul procesului în conformitate cu Legea nr. 3713 din 12 aprilie 1991. În urma promulgării Legii din 27 decembrie 1993, care a abolit jurisdicția instanțelor de drept marțial, Curtea de Casație ( Yargıtay ) a achiziționat competența asupra cazului și dosarul a fost trimis la ea. La 27 decembrie 1995, Curtea de Casație a susținut hotărârea Curții Marțială. COMPLAINTĂ Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că procedurile penale aduse împotriva lui nu au fost încheiate într-un „temp rezonabil” și că dreptul său la o audiere echitabilă a fost încălcat în timp ce a fost judecat de Curtea Marțială care lipsește independența și imparțialitatea. Reclamantul se plânge, de asemenea, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, că condamnarea sa a fost bazată pe declarațiile pe care le-a făcut poliției sub presiune. PROCEDURĂ Cererea a fost introdusă la 21 mai 1996 și înregistrată la 13 iunie 1996. La 2 iulie 1997, Comisia a hotărât să comunice guvernului contestat plângerile reclamantului cu privire la lungimea și echitatea procedurii penale instituite împotriva acestuia și plângerea sa cu privire la independența și imparțialitatea Curții Marțială și să declare restul cererii inadmisibilă. Observațiile scrise ale Guvernului au fost depuse la 8 decembrie 1997. Reclamantul a răspuns la 6 februarie 1998. La 1 noiembrie 1998, prin aplicarea articolului 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, cazul a scăzut să fie examinat de către Curte în conformitate cu dispozițiile acestui protocol. Obiecția preliminară a guvernului Dreptului Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne fără a indica ce remedii erau disponibile. Curtea constată că singurele remedii pe care le impune art. 35 § 1 din Convenție sunt cele care se referă la încălcările presupuse; existența unor astfel de remedii trebuie să fie suficient de sigure nu numai în teorie, ci și în practică, în lipsa de accesibilitate și eficacitate necesară; și că aceasta se referă la Statul pârât, în cazul în care nu este epuizată, pentru a stabili că aceste condiții sunt îndeplinite (a se vedea, printre multe autoritățile, De Jong, Baljet și Van den Brink v. Hotărârea Țărilor de Jos din 22 mai 1984, Serie A nr. 77, p. 19, § 39). În măsura în care plângerile reclamantei se referă la durata procedurii penale împotriva acestuia, Curtea observă că guvernul nu a stabilit existența unui remediu eficace în acest sens. În ceea ce privește plângerile reclamantei privind independența și imparțialitatea Curții Marțială, Curtea observă că competența Curților de Justiție Marțială a fost prevăzută în mod explicit până la modificarea legislației la 27 decembrie 1993, prin Codul de Procedință Penală Militară (Legea nr. 353) și prin art. 23 din Legea nr. 1402 din 13 mai 1971, prin Legea Martială. În acest sens, Curtea consideră că, chiar presupunând că reclamantul a depus un recurs în sensul că nu a fost judecat de un tribunal independent și imparțial, orice astfel de recurs ar fi fost condamnat la eșec. Prin urmare, Curtea consideră că afirmația Guvernului că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne nu poate fi susținută. Reclamantul se plânge că procedura penală interzisă împotriva lui nu a fost încheiată într-un „temps motivabil” și că dreptul său la o audiere echitabilă a fost încălcat, în măsura în care a fost judecat de Curtea de Lege Marțială, care nu are independență și imparțialitate. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, care prevede, în măsura în care este cazul: „În decizia de a ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere echitabilă ... într-un timp rezonabil de către un tribunal independent și imparțial ...” Guvernul susține că durata procedurii penale aduse împotriva reclamantului nu a putut fi considerate ca fiind de nerazonabil de lungă durată datorită dificultăților în examinarea miilor de dosare. Guvernul subliniază, de asemenea, complexitatea cauzei și natura infracțiunilor cu care a fost acuzat reclamantul, susținând că instanța a tratat un proces cu 723 de inculpați, inclusiv reclamantul, al căror activități și legături cu alți inculpați au trebuit să fie stabilite. T Curtea de Lege Marțială a urmat o procedură accelerată și a făcut toate eforturile pentru accelerarea procesului. Între 18 octombrie 1982 și 19 iulie 1989, a avut 512 audieri, la un ritm de 3 pe săptămână. Ancheta, în timpul cărora toți acuzații au fost interogați, a durat 5 ani. Procurorul public, la care a fost trimis dosarul la 11 noiembrie 1987, nu a putut să-și completeze 1.766 de pagini de depuneri scrise înainte de 23 martie 1988. Audierile orale, care au început la 11 mai 1988, au durat 10 luni. În cele din urmă, dosarul a constituit aproximativ 1.000 de ligatori de foaie liberă și rezumatul hotărârii a avut loc la cel puțin 264 pagini. Guvernul subliniază, de asemenea, că reclamantul a fost acuzat de mai mult de 11 crime și a fost condamnat pentru a fi implicat în crime grave ca unul dintre membrii unei organizații armate ilegale. Guvernul susține că aceste circumstanțe explică durata procedurii și că nicio neglijență sau întârziere nu a fost imputabilă autorităților judiciare. Reclamantul constată în răspuns că procedura penală împotriva acestuia a durat 15 ani și că, în acest timp, instanța nu a putut să pronunțe o hotărâre finală cu privire la cazul său. El susține că cauza sa a fost depusă Curții de Casație 5 ani după ce Curtea de Lege Marțială și că a luat Curtea de Casație 6 ani pentru a hotărâ. Complexitatea cazului și numărul mare de acuzați nu pot justifica durata procedurii care au durat 15 ani. Reclamantul susține în continuare că în această perioadă a suferit prejudiciu material și moral. Reclamantul susține, de asemenea, că dreptul său la o audiere echitabilă de către un tribunal independent și imparțial a fost încălcat în timp ce a fost judecat de Curtea de Lege Marțială compusă din doi judecători militari, doi judecători civili și un ofițer al armatei. Ofițerul care nu are instruire juridică este responsabil de către comandantul statului de lege marțială. Cei doi judecători militari de pe bancă sunt servitori care aparțin armatei și primesc ordine de la executiv. Ele sunt supuse disciplinei militare și rapoarte de evaluare sunt compilate pe ei de către armată în acest scop. Guvernul contestat susține că cei doi militari și cei doi judecători civili care stau pe Tribunalul de Justiție din Marți beneficiază de garanțiile independenței judiciare și imunității prevăzute în Constituție. Curtea consideră, având în vedere argumentele părților, că această parte a cererii ridică chestiuni complexe de drept și de fapt în temeiul Convenției, ale căror determinare ar trebui să depinde de examinarea meritelor cererii. Prin urmare, Curtea concluzionează că această parte a cererii nu este manifestament nefondată, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu au fost stabilite alte motive de declarare inadmisibilă. § 1 din Convenție că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat de când instanțele l-au condamnat pe baza declarațiilor pe care le-a făcut poliției sub presiune. Guvernul respinge afirmația reclamantului, susținând că declarațiile făcute de reclamant în timpul detenției anterioare nu erau singurul motiv pentru condamnarea sa. Acestea susțin, de asemenea, că instanța a avut în vedere alte dovezi relevante, în special armele găsite în posesia reclamantului și în rapoartele balistice și de expertiză care confirmă utilizarea acestei arme. Reclamantul susține în răspuns că nu există dovezi care să-și justifice condamnarea în afară de declarația pe care a făcut-o poliției sub presiune. Curtea subliniază că Convenția nu stabilește norme privind dovezile ca atare, admisibilitatea probelor constituie în primul rând o chestiune de reglementare a dreptului național și, în general, competențele instanțelor naționale să evalueze dovezile în fața lor (a se vedea Kostovski c. Hotărârea Țărilor de Jos din 20 noiembrie 1989, Seria A nr. 166, p. 19, § 39. Cu toate acestea, o problemă poate apărea în temeiul articolului 6 § 1 în ceea ce privește dovezile obținute în încălcarea articolului 3 din Convenție, chiar dacă admiterea unor astfel de dovezi nu a fost decisivă pentru asigurarea condamnării. În caz instant, Curtea constată că, în cadrul procedurii dinainte de Curtea Marțială, reclamantul s-a limitat la contestarea admisibilității declarațiilor sale adresate ofițerilor de poliție. Cu toate acestea, în afară de afirmația că declarațiile sale au fost luate sub presiune, el nu a dat nici o indicație a tipului de maltrat pe care se presupune că l-a suferit. Curtea observă, de asemenea, că reclamantul nu a prezentat în forma sa de cerere Comisiei detaliile presupusei coafure în timpul detenției anterioare. Trebuie remarcat, de asemenea, faptul că nu a determinat nici o dovadă concretă de a fi supusă la coafură, după cum se presupune. În acest sens, Curtea este de părere că reclamantul nu a stabilit baza unei afirmații argumentabile că declarațiile sale în timpul detenției anterioare au fost luate sub presiune. Rezultă că această parte a cererii este evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA ADMISSIBILE , fără prejudecarea meritelor, plângerile reclamantului cu privire la dreptul său la o audiere echitabilă într-un timp rezonabil de către un tribunal independent și imparțial; DECLAREA INADMISSIBILĂ restul cererii. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Register Președinte
Application no. 31893/96
by Tevfik GÜNEȘ
against Turkey
The European Court of Human Rights (First Section) sitting on 11 January 2000 as a Chamber composed of
Mrs
President
,
Mr
Mr
Gaukur Jörundsson,
Mr
Mr
Mr
judges
,
Mr
ad hoc judge,
and
Mr
Section Registrar
;
Having regard to Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms;
Having regard to the application introduced on 21 May 1996 by Mustafa Yalgın against Turkey and registered on 13 June 1996 under file no. 31893/96;
Having regard to the reports provided for in Rule 49 of the Rules of Court;
Having regard to the observations submitted by the respondent Government on 12
December 1997 and the observations in reply submitted by the applicant on 6
February
1998;
Having deliberated;
Decides as follows:
The applicant is a Turkish citizen, born in 1961 and living in Ankara. He is represented before the Court by Mrs Oya Ersoy Ataman, a lawyer practising in Ankara.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
On 6 March 1981 the applicant was arrested by police officers from the Ankara Security Directorate on suspicion of his membership of an illegal organisation, the Dev-Yol (Revolutionary Way).
On 7 March 1981 the police officers conducted a search in a vacant area indicated by the applicant in Ankara. They found two pistols, several bullets and cartridge clips.
On 28 March 1981 the applicant was questioned by the police officers at the Ankara Security Directorate where he confessed that he had been involved in the activities of the Dev-Yol.
On 14 October and 16 December 1982 the applicant was questioned by the Ankara Military Public Prosecutor. The applicant denied the allegations against him and stated that he had not been involved in any activity of the Dev-Yol.
On 11 May 1981 the applicant was detained on remand by the Ankara Martial Law Court (
Sıkıyönetim Mahkemesi
). During his questioning by the investigating judge he denied the statements he had made to the police officers. He alleged that he had made those statements under duress.
On 26 February 1982 the Military Public Prosecutor filed a bill of indictment with the Ankara Martial Law Court against the applicant along with 723 other defendants. The Public Prosecutor accused the applicant of membership of the Dev-Yol, whose object was to undermine the constitutional order and replace it with a Marxist-Leninist regime. The Military Public Prosecutor further indicated the applicant’s involvement in the illegal activities of the Dev-Yol, such as collection of money for expenditures of the organisation, making propaganda for the organisation by way of publications and distributing leaflets, hiding weapons for the organisation and giving orders to the militants under his command. The Public Prosecutor pointed out that the applicant had been involved in a number of violent acts such as killings, attacks and bombings. The prosecutor called for the applicant to be sentenced pursuant to Article 146 of the Turkish Criminal Code (
Türk Ceza Kanunu
).
At a hearing on 21 October 1988 the applicant denied the allegations against him. He alleged that the charges against him were based on statements he had made to the police officers under duress.
After martial law was lifted on 19 July 1987, the Ankara Martial Law Court took the name of the Martial Law Court attached to the 4th Army Corps.
On 19 July 1989 the Martial Law Court convicted the applicant on account of his membership of the Dev-Yol, his involvement in the killing of B.B. and bomb attacks and acting as an armed look-out and opening fire on a grocery shop. The court acquitted the applicant of six other crimes with which he had been charged. The court sentenced the applicant to life imprisonment pursuant to Article 146 § 1 of the Turkish Criminal Code, permanently debarred him from employment in public service and placed him under judicial guardianship during his imprisonment. The court also decided to deduct from his sentence the length of time he had spent in detention pending trial. The court held that although the applicant had denied the statements he had made to the police, the testimonies of other accused had corroborated his actions. The court relied in particular on the following evidence in its judgment: the weapons found in the applicant’s possession, his statements at the Security Directorate, before the Public Prosecutor and the courts, the evidence given by the defendants, H.Y., A.Y., N.A., H.K., A.A.D. and M.S., who had admitted before the court the applicant’s role in the offences committed by the militants of the Dev-Yol. The court had also regard to the expertise and ballistics reports which confirmed the use of several weapons by the applicant.
As the applicant’s sentence exceeded 15 years’ imprisonment, his case was automatically transferred to the Military Court of Cassation (
Askeri Yargıtay
).
On 22 July 1991 the applicant was conditionally released pending trial in accordance with Law no. 3713 of 12 April 1991.
Following promulgation of the Law of 27 December 1993, which abolished the jurisdiction of the martial law courts, the Court of Cassation (
Yargıtay
) acquired jurisdiction over the case and the case file was sent to it.
On 27 December 1995 the Court of Cassation upheld the Martial Law Court’s judgment.
The applicant complains under Article 6 § 1 of the Convention that the criminal proceedings brought against him were not concluded within a “reasonable time” and that his right to a fair hearing was breached as he was tried by the Martial Law Court which lacked independence and impartiality.
The applicant also complains under Article 6 § 1 of the Convention that his conviction was based on statements he had made to the police under duress.
The application was introduced on 21 May 1996 and registered on 13 June 1996.
On 2 July 1997 the Commission decided to communicate to the respondent Government the applicant’s complaints concerning the length and fairness of the criminal proceedings instituted against him and his complaint concerning the independence and impartiality of the Martial Law Court and to declare the remainder of the application inadmissible.
The Government’s written observations were submitted on 8 December 1997. The applicant replied on 6 February 1998.
On 1 November 1998, by operation of Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, the case fell to be examined by the Court in accordance with the provisions of that Protocol.
A.
Government’s preliminary objection
The Government submit that the applicant failed to exhaust domestic remedies without indicating which remedies were available to him.
The Court notes that the only remedies which Article 35 § 1 of the Convention requires to be exhausted are those that relate to the breaches alleged; the existence of such remedies must be sufficiently certain not only in theory but also in practice, failing which they will lack the requisite accessibility and effectiveness; and it falls to the respondent State, if it pleads non-exhaustion, to establish that these conditions are satisfied (see, amongst many authorities, the De Jong, Baljet and Van den Brink v. the Netherlands judgment of 22
May
1984, Series A no.
77, p. 19, § 39).
In so far as the applicant’s complaints relate to the length of the criminal proceedings against him, the Court observes that the Government have not established the existence of any effective remedy in this connection.
As regards the applicant’s complaints concerning the independence and impartiality of the Martial Law Court, the Court observes that the competence of Martial Law Courts was explicitly provided for, until the legislation was modified on 27 December 1993, by the Code of Military Criminal Procedure (Act no. 353) and by section 23 of Act No. 1402 of 13 May 1971, the Martial Law Act. In this respect, the Court considers that, even supposing that the applicant lodged an appeal to the effect that he was not tried by an independent and impartial tribunal, any such appeal would have been doomed to failure.
The Court considers, therefore, that the Government’s submission that the applicant failed to exhaust domestic remedies cannot be upheld.
B.
Merits
1.
The applicant complains that the criminal proceedings brought against him were not concluded within a “reasonable time” and that his right to a fair hearing was breached as he was tried by the Martial Law Court, which lacked independence and impartiality. He invokes Article 6 § 1 of the Convention, which provides, in so far as relevant:
“In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a fair ... hearing within a reasonable time by an independent and impartial tribunal...”
The Government submit that the length of the criminal proceedings brought against the applicant could not be considered to be unreasonably long owing to the difficulties in the examination of thousands of files.
The Government further highlight the complexity of the case and the nature of the offences with which the applicant was charged. They maintain that the courts dealt with a trial involving 723 defendants, including the applicant, whose activities and connections with other defendants had to be established. T
he Martial Law Court followed an expedited procedure and made every effort to speed up the trial. Between 18 October 1982 and 19 July 1989 it held 512 hearings, at a rate of 3 per week. The investigation, during which all the accused were questioned, lasted 5 years. The Public Prosecutor, to whom the file was sent on 11 November 1987, was not able to complete his 1,766 pages of written submissions before 23 March 1988. The oral hearings, which began on 11 May 1988, lasted 10 months. Lastly, the file comprised approximately 1,000 loose-leaf binders and the summary of the judgment ran to no fewer than 264 pages.
The Government also point out that the applicant was charged with more than 11
crimes and was convicted of engaging in grave crimes as one of the members of an illegal armed organisation. The Government claim that these circumstances explained the length of the proceedings and that no negligence or delay was imputable to the judicial authorities.
The applicant observes in reply that the criminal proceedings against him lasted for 15
years and that during this time the courts were unable to deliver a final judgment on his case. He maintains that his case was referred to the Court of Cassation 5 years after the Martial Law Court had delivered its judgment and that it took the Court of Cassation 6 years to give the final judgment. The complexity of the case and the large number of defendants cannot justify the length of the proceedings which lasted 15 years. The applicant further alleges that during this period he suffered pecuniary and non-pecuniary damage.
The applicant also asserts that his right to a fair hearing by an independent and impartial tribunal was breached as he was tried by the Martial Law Court composed of two military judges, two civilian judges and an army officer. The army officer who has no legal training is accountable to the commander of the state of martial law. The two military judges on the bench are servicemen who belong to the army and take orders from the executive. They are subject to military discipline and assessment reports are compiled on them by the army for that purpose.
The respondent Government submit that the two military and the two civilian judges sitting on the Martial Law Courts enjoy the guarantees of judicial independence and immunity laid down in the Constitution.
The Court considers, in the light of the parties’ submissions, that this part of the application raises complex issues of law and fact under the Convention, the determination of which should depend on an examination of the merits of the application. The Court concludes, therefore, that this part of the application is not manifestly ill-founded, within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other grounds for declaring it inadmissible have been established.
2.
The applicant alleges under Article 6
1.of the Convention that his right to a fair trial was breached since the courts convicted him on the basis of statements he had made to the police under duress.
The Government refute the applicant’s allegation. They claim that the statements made by the applicant during his pre-trial detention were not the sole ground for his conviction. They maintain that the courts relied on the evidence given by several witnesses as
well as the applicant’s statements before the courts. They further submit that the courts had regard to other relevant evidence, notably the weapons found in the applicant’s possession and ballistics and expertise reports confirming his use of those weapons.
The applicant contends in reply that there was no evidence to ground his conviction other than the statement he had made to the police under duress.
The Court points out that the Convention does not lay down rules on evidence as such. The admissibility of evidence is primarily a matter for regulation by national law and, as a rule, it is for the national courts to assess the evidence before them (see the Kostovski v. the
Netherlands judgment of 20 November 1989, Series A no. 166, p. 19, § 39). However, an issue may arise under Article 6 § 1 in respect of evidence obtained in violation of Article 3 of the Convention even if the admission of such evidence was not decisive in securing the conviction.
In the instant case, the Court notes that in the proceedings before the Martial Law Court the applicant confined himself to challenging the admissibility of his statements to the police officers. However, apart from the allegation that his statements were taken under duress he did not at any stage give any any indication of the sort of ill-treatment which he allegedly suffered.
The Court further observes that the applicant did not specifically set out in his application form to the Commission the details of the alleged duress during his pre-trial detention. It is also to be noted that he has not adduced any concrete evidence of having been subjected to duress as alleged. In
this regard, the Court is of the opinion that the applicant has not laid the basis of an arguable claim that his statements during his pre-trial detention were taken under duress.
It follows that this part of the application is manifestly ill-founded within the meaning of Article 35
For these reasons, the Court, unanimously,
, without prejudging the merits, the applicant’s complaints concerning his right to a fair hearing within a reasonable time by an independent and impartial tribunal;
the remainder of the application.
Michael O’Boyle
Elisabeth Palm
Registrar
President