TAMKOC v. TURKEY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partly admissible;Partly inadmissible
TAMKOC v. TURKEY (CtEDO, 2000)
Primă secțiune DECIZIE FINALĂ CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 31881/96 de Fikri TAMKOÇ împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (prima secțiune) care așeză la 11 ianuarie 2000 în calitate de Cameră compusă de dna E. Palm, Președintele L. Ferrari Bravo, Gaukur Jörundsson, B. Zupančič, T. Panțîru, R. Maruste, judecători F. Gölcüklü, judecător ad hoc și M. O’Boyle, secretarul secțiunii având în vedere art. 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale; având în vedere cererea introdusă la 21 mai 1996 de Fikri Tamkoç împotriva Turciei și înregistrată la 13 iunie 1996 în dosarul nr. 31881/96; având în vedere rapoartele prevăzute la art. 49 din Regulamentul Curții; Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat la 26 ianuarie 1998 și observațiile în răspuns transmise de reclamant la 29 aprilie 1998; după deliberare; Hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național turc, născut în 1952 și locuiește în Ankara. El este reprezentat în fața Curții de către dna Oya Ersoy Ataman, avocat practicant la Ankara. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 2 martie 1981, reclamantul a fost luat în custodie de către ofițeri de poliție de la Hotărârea de Securitate Ankara cu suspiciune de aderarea sa la o organizație ilegală, Dev-Yol (Calea revoluționară). El a fost interogat de ofițerii de poliție și a mărturisit că a fost implicat în activitățile ilegale ale Dev-Yol și uciderea G.Ș. De asemenea, reclamantul a condus ofițerii de poliție să găsească ascunzirile militantilor în cazul în care armele au fost păstrate. La 21 aprilie 1981 Curtea de Lege Marțială din Ankara (Sıkıyönetim Mahkemesi ) a ordonat deținerea reclamantului în reținere. În interogarea de către judecătorul de investigare el a refuzat acuzațiile împotriva lui. El a declarat că nu a fost implicat în Dev-Yol și în uciderea G.Ș. La 29 mai 1981, reclamantul a fost adus în biroul Procurorului Public Militar din Ankara, unde a susținut că declarațiile sale au fost luate sub presiune de către poliție. El a refuzat acuzațiile împotriva lui și a declarat că nu a fost implicat în Dev Yol. La 26 februarie 1982 procurorul public militar a depus un proiect de inculpare la Curtea Marțială din Ankara împotriva reclamantului și a altor 723 acuzați. Procurorul public a acuzat reclamantul de a fi membru al Dev-Yol, ucigând G.Ș., rănind I.A., deschiderea focului de armă pe K.Ü. și casele F.Ș., înființarea casei K.Ü. și magazinul de cumpărături A.Y. După ce legea marțială a fost ridicată la 19 iulie 1987, Curtea de Lege Marțială din Ankara a luat numele Curții de Lege Marțială atașate de Corpul 4 al Armatei. În 1989, Curtea de Lege Marțială a condamnat reclamantul din cauza aderării lui la Dev-Yol și implicarea sa în uciderea G. Ș. Curtea a achitat reclamantul de alte 5 crime cu care a fost acuzat. Curtea a condamnat reclamantul în temeiul articolului 168 § 2 din Codul Penal turc la 9 ani și 4 luni de închisoare și l-a interzis permanent de angajament în serviciul public. Curtea a hotărât, de asemenea, să deducă din condamnarea sa, durata de timp pe care a petrecut-o în detenție în așteptarea procesului. Curtea a susținut că propriile mărturisiri ale reclamantului și ale altor acuzați, experiența și rapoartele balistice și armele găsite în posesia sa au susținut condamnarea. Reclamantul a depus un recurs la Curtea Militară de Cassare. La 24 martie 1986, reclamantul a fost eliberat sub condiție în timpul procesului. În urma promulgării Legii din 27 decembrie 1993, care a abolit jurisdicția instanțelor de drept marțial, Curtea de Casație ( Yargıtay ) a achiziționat jurisdicția cu privire la acest caz și dosarul a fost trimis la ea. La 27 decembrie 1995, Curtea de Casație a susținut condamnarea reclamantului. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că procedura penală interzisă împotriva acestuia nu a fost încheiată într-un „temps motivabil” și că dreptul său la o audiere echitabilă a fost încălcat în timp ce a fost judecat de Curtea Marțială care nu avea independență și imparțialitate. Reclamantul se plânge, de asemenea, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, că condamnarea sa a fost bazată pe declarațiile pe care le-a făcut poliției sub presiune. PROCEDURĂ Cererea a fost introdusă la 21 mai 1996 și înregistrată la 13 iunie 1996. La 2 iulie 1997, Comisia a hotărât să comunice guvernului contestat plângerile reclamantului cu privire la lungimea și echitatea procedurii penale instituite împotriva acestuia și independența și imparțialitatea Curții de Lege Marțială și să declare restul cererii inadmisibil. Observațiile scrise ale Guvernului au fost depuse la 26 ianuarie 1998. Reclamantul a răspuns la 5 mai 1998. La 1 noiembrie 1998, prin aplicarea articolului 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, cazul a scăzut să fie examinat de Curte în conformitate cu dispozițiile acestui protocol. Reclamantul se plânge că procedura penală interzisă împotriva lui nu a fost încheiată într-un „temps motivabil” și că dreptul său la o audiere echitabilă a fost încălcat, în măsura în care a fost judecat de Curtea de Lege Marțială, care nu are independență și imparțialitate. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, care prevede, în măsura în care este cazul: "În determinarea de a ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere corectă ... într-un timp rezonabil de către un tribunal independent și imparțial ... " Guvernul subliniază că în conformitate cu art. 25 din Convenția Turcia a acceptat competența Comisiei de a examina cererile individuale numai în ceea ce privește faptele sau evenimentele care au avut loc din 28 ianuarie 1987. Pe acest motiv, această parte a cererii ar trebui declarată inadmisibilă. prin aplicarea articolului 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, cazul a scăzut să fie examinat de către Curte în conformitate cu dispozițiile acestui protocol. Ianuarie 1987, data în care a intrat în vigoare declarația Turciei care acceptă dreptul de cerere individuală. Turcia a acceptat jurisdicția fostului Tribunal ratione temporis începând cu 22 ianuarie 1990. Prin urmare, întrebarea survine dacă Curtea ar trebui considerată competentă începând cu 28 ianuarie 1987 sau 22 ianuarie 1990 pentru a se ocupa de fiecare dintre plângerile prezentate . Curtea consideră oportună, în circumstanțele prezentului caz, aderarea la această întrebare în fond, deoarece părțile nu au avut ocazia să-l abordeze în observațiile lor. În ceea ce privește fondurile cauzei, Guvernul susține că durata procedurii penale introduse împotriva reclamantului nu a putut fi considerată nejustificabil de lungă datorită dificultăților în examinarea miilor de dosare, subliniind în continuare complexitatea cazului și natura infracțiunilor cu care a fost acuzat reclamantul. Acestea susțin că instanțele au tratat un proces cu 723 de acuzați, inclusiv reclamantul, ale căror activități și legături cu alți acuzați au trebuit să fie stabilite. Guvernul subliniază, de asemenea, că reclamantul a fost acuzat de infracțiuni grave și că a fost condamnat din cauza aderării sale la o organizație ilegală și implicarea sa în uciderea mai multor persoane. Guvernul susține că aceste circumstanțe explică durata procedurii și că nicio neglijență sau întârziere nu a fost imputabilă autorităților judiciare. Reclamantul susține ca răspuns că a fost acuzat de 5 crime, dar condamnat doar pentru unul dintre acestea. El susține că faptul că a fost judecat pentru crime grave nu poate justifica durata procedurii penale împotriva lui. El susține că cauza sa a fost renunțată Curții de Casație la cinci ani după ce Curtea de drept marțial și-a pronunțat hotărârea și că a luat Curtea de Casație șase ani pentru a-și pronunța hotărârea finală. Reclamantul susține că procedura penală împotriva sa a durat 15 ani și că în acest timp instanța nu a putut să pronunțe o hotărâre finală cu privire la cauza sa. Complexitatea cazului și numărul mare de acuzați nu pot justifica durata procedurii care au durat 15 ani. Reclamantul susține în continuare că în această perioadă a suferit prejudiciu material și moral. Reclamantul susține, de asemenea, că dreptul său la o audiere echitabilă de către un tribunal independent și imparțial a fost încălcat în timp ce a fost judecat de Curtea de Lege Marțială compusă din doi judecători militari, doi judecători civili și un ofițer al armatei. Ofițerul care nu are instruire juridică este responsabil de către comandantul statului de lege marțială. Cei doi judecători militari de pe bancă sunt servitori care aparțin armatei și primesc ordine de la executiv. Ele sunt supuse disciplinei militare și rapoarte de evaluare sunt compilate pe ei de către armată în acest scop. Guvernul contestat susține că cei doi judecători militari și cei doi judecători civili care stau la Curtea Marțială beneficiază de garanțiile de independență judiciară și imunitate prevăzute în Constituție. Singura sarcină a ofițerului armatei de pe bancă este de a asigura funcționarea corectă a ședinței și nu are nici o altă putere judiciară. Guvernul susține, de asemenea, că procedura de numire și evaluare a judecătorilor militari care stau pe Tribunalul de Justiție Marțială și garanțiile pe care le beneficiază în îndeplinirea sarcinilor lor judiciare îndeplinesc în mod perfect criteriile stabilite de jurisprudența Curții în această privință. Curtea consideră, având în vedere argumentele părților, că această parte a cererii ridică chestiuni complexe de drept și de fapt în temeiul Convenției, ale căror determinare ar trebui să depinde de examinarea meritelor cererii. Prin urmare, Curtea concluzionează că această parte a cererii nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu au fost stabilite alte motive de declarare inadmisibilă. § 1 din Convenție că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat de când instanțele l-au condamnat pe baza declarațiilor pe care le-a făcut poliției sub presiune. Guvernul respinge afirmația reclamantului, susținând că declarațiile făcute de reclamant în timpul detenției anterioare nu erau singurul motiv pentru condamnarea sa, susținând că instanța se bazează pe dovezile furnizate de mai mulți martori, precum și pe declarațiile reclamantului în fața instanțelor și a armelor găsite în posesia sa. Reclamantul susține în răspuns că a fost achitat din majoritatea crimelor pe care le-a fost acuzat. El susține că nu există dovezi care să-și justifice condamnarea în afară de declarațiile pe care le-a făcut poliției sub presiune. Curtea subliniază că Convenția nu stabilește norme privind dovezile ca atare, admisibilitatea probelor constituie în primul rând o chestiune de reglementare a dreptului național și, în general, competențele instanțelor naționale să evalueze dovezile în fața lor (a se vedea Kostovski c. Hotărârea Țărilor de Jos din 20 noiembrie 1989, Seria A nr. 166, p. 19, § 39. Cu toate acestea, o problemă poate apărea în temeiul articolului 6 § 1 în ceea ce privește dovezile obținute în încălcarea articolului 3 din Convenție, chiar dacă admiterea unor astfel de dovezi nu a fost decisivă pentru asigurarea condamnării. În caz instant, Curtea constată că, în cadrul procedurii dinainte de Curtea Marțială, reclamantul s-a limitat la contestarea admisibilității declarațiilor sale adresate ofițerilor de poliție. Cu toate acestea, în afară de afirmația că declarațiile sale au fost luate sub presiune, el nu a dat nici o indicație a tipului de maltrat pe care se presupune că l-a suferit. Curtea observă, de asemenea, că reclamantul nu a prezentat în forma sa de cerere Comisiei detaliile presupusei coafure în timpul detenției anterioare. Trebuie remarcat, de asemenea, faptul că nu a determinat nici o dovadă concretă de a fi supusă la coafură, după cum se presupune. În acest sens, Curtea este de părere că reclamantul nu a stabilit baza unei afirmații argumentabile că declarațiile sale în timpul detenției anterioare au fost luate sub presiune. Rezultă că această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să se alăture MERITULUI Întrebarea privind jurisdicția sa ratione temporis DECLARES ADMISSIBIL , fără a prejudeca fondurile, plângerile reclamantei privind dreptul său la o audiere echitabilă într-un timp rezonabil de către un tribunal independent și imparțial; DECLARES INADMISSIBIL restul cererii.