Yalgin și alții împotriva Turciei

Primă secțiune DECIZIE FINALĂ CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 33370/96 de Arap YALGIN și alții împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (prima secțiune) care așezează la 11 ianuarie 2000 în calitate de Camera compusă de dna E. Palm, Președintele L. Ferrari Bravo, Gaukur Jörundsson, B. Zupančič, T. Panțîru, R. Maruste, judecători F. Gölcüklü, judecător ad hoc și M. O’Boyle, secretarul secțiunii având în vedere art. 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale; având în vedere cererea introdusă la 17 iunie 1996 de Arap Yalgın, Mehmet Murat Öner, Muhtat Karakoca împotriva Turciei și înregistrată la 4 octombrie 1996 în dosarul nr. 33370/96; având în vedere rapoartele prevăzute la art. 49 din Regulamentul Curții; având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat la 13 februarie 1998 și observațiile în răspuns transmise de solicitant la 19 martie 1998; după deliberare; hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții, Arap Yalgın, Muhathat Karakoca și Mehmet Murat Öner, sunt toți cetățenii turci, născuți în 1963, 1958 și, respectiv, 1954 și trăiesc în Ankara.

Ele sunt reprezentate în fața Curții de către doamna Oya Ataman, un avocat care practică în Ankara. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Cazul Muhtat Karakoca La 20 noiembrie 1980, polițiștii de la Hotărârea de Securitate Ankara a arestat reclamantul din Bingöl în posesia de cărți de identitate false. Reclamantul a fost suspectat de a fi membru al unei organizații ilegale, Dev-Yol (Camera Revoluțională). El a fost apoi luat în custodie de poliție în Ankara. La o dată neespecificată reclamantul a fost interogat de ofițerii de poliție. El a mărturisit că el a fost membru al Dev-Yol și că el a fost implicat în uciderea F.Ș., atacul de bombă asupra magazinului A.K.

și a pus B.D. pe foc. Pe 14 septembrie 1981, reclamantul a fost adus în fața Procurorului Militar. În timpul interogarii de către Procurorul Public, el a refuzat afirmația că a fost membru al Dev-Yol. Reclamantul a mai spus procurorului că a fost închis în ochi când a semnat declarația în custodie de poliție. La 19 octombrie 1981 Curtea de Lege Marțială Ankara (Sıkıyönetim Mahkemesi ) a ordonat detenția reclamantului la înaintare. La 26 februarie 1982 procurorul public militar a depus un proiect de inculpare la Curtea Marțială Ankara împotriva reclamantului, împreună cu 723 de acuzați. Procurorul a acuzat reclamantul de aderare la Dev-Yol, al cărui obiect a fost de a submina ordinea constituțională și de a-l înlocui cu un regim Marxist-Leninist.

Procurorul public militar a indicat în continuare implicarea reclamantului în activitățile ilegale ale Dev-Yol, cum ar fi uciderea, atacurile cu bombe, producerea și folosirea de cărți de identitate false și transportarea de arme neautorizate. Procurorul a solicitat ca reclamantul să fie condamnat în temeiul articolelor 450 9, 463, 141 5, 146 3, 264 5-6-7, 516 7 și 351 din Codul Penal Turc (Türk Ceza Kanunu ) și art. 13 din Legea nr. 6136. La 16 iunie 1986, reclamantul a fost eliberat sub condiție în timpul procesului. După ce legea marțială a fost ridicată la 19 iulie 1987, Curtea de Lege Martială din Ankara a luat numele Curții de Lege Martială atașată Corpului 4 al Armatei. La 19 iulie 1989, Curtea de Lege Marțială a condamnat reclamantul din cauza aderării sale la Dev-Yol.

Curtea a condamnat reclamantul la 7 ani de închisoare în temeiul articolului 146 3 din Codul Penal turc, l-a interzis permanent de la locul de muncă în serviciul public și l-a pus sub tutela judiciară. Curtea a hotărât, de asemenea, să deducă din condamnarea sa durata de timp pe care a petrecut-o în detenție în așteptarea procesului. Curtea a susținut că propriile mărturisiuni ale reclamantului și ale altor inculpați, cărțile de identitate false găsite în posesia sa și alte dovezi documentare relevante constituiau motivele condamnării și condamnării sale. În urma promulgării Legii din 27 decembrie 1993, care a abolit jurisdicția instanțelor de drept marțial, Curtea de cassare ( Yargıtay ) a achiziționat jurisdicția cu privire la acest caz și dosarul a fost trimis la acesta.

La 27 decembrie 1995, Curtea de cassare a susținut hotărârea Curții de Lege marțială. Cazul de Mehmet Murat Öner La 12 decembrie 1980 ofițerii de poliție din Hotărârea de Securitate Ankara au arestat reclamantul. Reclamantul a fost suspectat de a fi membru al unei organizații ilegale, Dev Yol. El a fost apoi luat în custodie de poliție. La 14 decembrie 1980, reclamantul a fost interogat de ofițeri de poliție. El a mărturisit că el a fost membru al Dev-Yol și că a fost implicat în activitățile sale ilegale. La 27 ianuarie 1981, Curtea Marțială din Ankara a ordonat detenția reclamantului în reținere. În timpul interogativei sale de către judecătorul de investigare, el a refuzat acuzațiile referitoare la implicarea sa în activitățile Dev-Yol.

La 19 februarie și 17 noiembrie 1981 procurorul public militar a interogat reclamantul. În timpul interogarii el a refuzat din nou afirmația că a fost implicat în Dev-Yol. La 26 februarie 1982 procurorul public militar a depus un proiect de inculpare la Curtea Marțială din Ankara împotriva reclamantului împreună cu alte 723 acuzate. Procurorul public a acuzat reclamantul de aderare la Dev-Yol. El a indicat în continuare implicarea reclamantului în activitățile ilegale ale Dev-Yol, cum ar fi producerea de cărți de identitate false, agățarea afișelor și colectarea de bani pentru organizație. Procurorul a solicitat ca reclamantul să fie condamnat în temeiul articolelor 146 3 și 168 2 din Codul Criminal Turc și art. 17 din Legea nr. 1402. La 1 februarie 1983, reclamantul a fost eliberat sub condiție în timpul procesului.

După ce legea marțială a fost ridicată la 19 iulie 1987, Curtea de Lege Martială din Ankara a luat numele Curții de Lege Martială atașată Corpului 4 al Armatei. La 19 iulie 1989, Curtea de Lege Marțială a condamnat reclamantul din cauza aderării sale la Dev-Yol. Curtea a condamnat reclamantul la cinci ani, șase luni și douăzeci de zile de închisoare în temeiul articolului 168 al Codului Penal turc, l-a interzis în mod permanent de angajare în serviciul public și l-a înființat sub tutoriu judiciar. Curtea a susținut că dovezile furnizate de mai mulți martori, declarațiile reclamantului în timpul proceselor, cărțile de identitate false și sigiliile false ale instituțiilor publice găsite în posesia sa și alte dovezi documentare relevante constituie motivele condamnării sale.

În urma promulgării Legii din 27 decembrie 1993, care a abolit jurisdicția instanțelor de drept marțial, Curtea de cassare ( Yargıtay ) a achiziționat jurisdicția asupra cauzei și dosarul a fost trimis la acesta. La 27 decembrie 1995, Curtea de Cassare a anulat condamnarea reclamantului, susținând că procedurile penale împotriva reclamantului ar trebui întrerupte deoarece acuzația a fost interzisă. Cazul Arap Yalgın La 6 martie 1981 gendarme a arestat reclamantul în posesia unui pistol în satul Akalı din districtul Sungurlu. El a fost suspectat de a fi membru al unei organizații ilegale, Dev-Yol (Camera Revoluționară). El a fost apoi luat în custodie de poliție în Ankara. La 5 aprilie 1981 reclamantul a fost interogat de ofițerii de poliție.

El a mărturisit că el a fost membru al Dev-Yol și că a fost implicat în activitățile sale ilegale. Având în vedere mărturiile sale, ofițerii de poliție au efectuat căutări în zonele indicate de solicitant. Ei au găsit mai multe tipuri de pistole și gloanțe. La 7 mai 1981, reclamantul a fost adus în fața Procurorului Public Militar. În timpul interogarii de către Procurorul Public, el a refuzat afirmația că este membru al Dev-Yol. El a afirmat că declarațiile sale de la Hotărârea de Securitate au fost luate sub presiune. La 11 mai 1981, Curtea Marțială din Ankara a ordonat eliberarea reclamantului în așteptarea procesului. La 26 februarie 1982 procurorul public militar a depus un proiect de inculpare la Curtea Marțială Ankara împotriva reclamantului și a altor 723 acuzați.

Procurorul public a acuzat reclamantul de a fi membru al Dev-Yol. Procurorul public militar a indicat în continuare implicarea reclamantului în activitățile ilegale ale Dev Yol, cum ar fi deschiderea focului asupra casei O.Y., ascunderea armelor, agățarea afișelor și colectarea de bani pentru organizație. Procurorul a cerut ca reclamantul să fie condamnat în conformitate cu art. 146 3 din Codul Penal Turc ( Türk Ceza Kanunu ) și cu art. 17 din Legea nr. 1402. După ce legea marțială a fost ridicată la 19 iulie 1987, Curtea de Lege Marțială din Ankara a luat numele Curții de Lege Marțială atașată Corpului 4 al Armatei. La 19 iulie 1989 Curtea de Lege Marțială a condamnat reclamantul din cauza aderării sale la Dev-Yol și deschiderea focului pe casa O.Y.

Curtea a condamnat reclamantul la 6 ani și 8 luni de închisoare în temeiul articolului 146 3 din Codul Criminal Turc, l-a interzis permanent de la muncă în serviciul public și l-a pus sub tutela judiciară. Curtea a susținut că dovezile furnizate de mai mulți martori, mărturisirile proprii ale reclamantului și ale altor acuzați, armele găsite în posesia reclamantului și alte dovezi documentare relevante constituie baza condamnării sale. În urma promulgării Legii din 27 decembrie 1993, care a abolit jurisdicția instanțelor de drept marțial, Curtea de casare a dobândit jurisdicția în privința cauzei și dosarul a fost trimis la aceasta. La 27 decembrie 1995 Curtea de Cassare a anulat hotărârea Curții de Justiție Marțială din cauza faptului că aceasta din urmă a interpretat greșit legislația internă relevantă.

A revizuit cazul reclamantului și a condamnat reclamantul la cinci ani de închisoare. COMPLAINTE Reclamanții se plâng în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că procedura penală încheiată împotriva acestora nu a fost încheiată într-un „tempt rezonabil”. Reclamanții Muhtat Karakoca și Arap Yalgın se plâng în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că dreptul lor la o audiere echitabilă a fost încălcat deoarece au fost judecați de Curtea de Lege Marțială care lipsește independența și imparțialitate. Ei susțin că au fost condamnați pe baza declarațiilor pe care le-au făcut poliției sub presiune.

PROCEDURĂ Cererea a fost introdusă la 17 iunie 1996 și înregistrată la 4 octombrie 1996. La 11 septembrie 1997, Comisia a hotărât să comunice Guvernului contestat plângerile reclamanților cu privire la durata procedurilor penale instituite împotriva acestora și a reclamanților La 13 februarie 1998, Muhtat Karakoca și Arap Yalgın au depus plângeri cu privire la dreptul lor la un proces echitabil de către un tribunal independent și imparțial și de a declara restul cererii inadmisibil. Observațiile scrise ale Guvernului au fost prezentate la 13 februarie 1998. La 1 noiembrie 1998, prin aplicarea articolului 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, cazul a scăzut să fie examinat de către Curte în conformitate cu dispozițiile acestui protocol.

HOTĂRÂREA Reclamanții se plâng că procedura penală interzisă împotriva lor nu a fost încheiată într-un „tempt motivabil”. Reclamanții Muhtat Karakoca și Arap Yalgın se plâng în continuare că dreptul lor la o audiere echitabilă a fost încălcat deoarece au fost judecați de Curtea de Lege Marțială, care lipsește de independență și imparțialitate. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, care prevede, în măsura în care este cazul: „În decizia de a ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere echitabilă ... într-un timp rezonabil de către un tribunal independent și imparțial ...” Guvernul susține că durata procedurii penale aduse împotriva reclamanților nu ar putea fi considerată ca fiind de nerazonabil de lungă durată datorită dificultăților în examinarea miilor de dosare.

Guvernul subliniază, de asemenea, complexitatea cazului și natura infracțiunilor cu care au fost acuzate reclamanții, susținând că instanțele au tratat un proces cu 723 de inculpați, inclusiv de reclamanți, ale căror activități și legături cu alți inculpați au trebuit să fie stabilite. T Curtea de Lege Marțială a urmat o procedură accelerată și a făcut toate eforturile pentru accelerarea procesului. Între 18 octombrie 1982 și 19 iulie 1989, a avut 512 audieri, la un ritm de 3 pe săptămână. Ancheta, în timpul cărora toți acuzații au fost interogați, a durat 5 ani. Procurorul public, la care a fost trimis dosarul la 11 noiembrie 1987, nu a putut să-și completeze 1.766 de pagini de depuneri scrise înainte de 23 martie 1988. Audierile orale, care au început la 11 mai 1988, au durat 10 luni.

În cele din urmă, dosarul a constituit aproximativ 1.000 de ligatori de foaie liberă și rezumatul hotărârii a avut loc la cel puțin 264 pagini. Reclamanții observă în răspuns că procedura penală împotriva lor a durat 15 ani și că, în acest timp, instanțele nu au putut elibera o hotărâre finală cu privire la cauzele lor. Complexitatea cauzelor și numărul mare de inculpați nu pot justifica durata procedurii care au durat 15 ani. Reclamanții susțin că cauzele lor au fost renunțate Curții de Cassare 5 ani după ce Curtea Marțială și susțin, de asemenea, că a luat Curtea de Cassie 6 ani pentru a-și pronunța hotărârea finală cu privire la cauzele lor. Reclamanții susțin, în plus, că în această perioadă au suferit prejudiciu material și nepecuniare.

De asemenea, reclamanții susțin că dreptul lor la o audiere echitabilă de către un tribunal independent și imparțial a fost încălcat deoarece au fost judecat de Curtea de Lege Marțială compusă din doi judecători militari, doi judecători civili și un ofițer de armată. Ofițerul care nu are formare juridică este responsabil de către comandantul statului de lege marțială. Cei doi judecători militari de pe bancă sunt servitori care aparțin armatei și primesc ordine de la executiv. Ele sunt supuse disciplinei militare și rapoarte de evaluare sunt compilate pe ei de către armată în acest scop. Guvernul contestat susține că cei doi judecători militari și cei doi judecători civili care stau la Curtea Marțială beneficiază de garanțiile de independență judiciară și imunitate prevăzute în Constituție.

Singura sarcină a ofițerului armatei de pe bancă este de a asigura funcționarea corectă a ședinței și nu are nici o altă putere judiciară. Guvernul susține, de asemenea, că procedura de numire și evaluare a judecătorilor militari care stau pe Tribunalul de Justiție Marțială și garanțiile pe care le beneficiază în îndeplinirea sarcinilor lor judiciare îndeplinesc în mod perfect criteriile stabilite de jurisprudența Curții în această privință. Curtea consideră, având în vedere argumentele părților, că această parte a cererii ridică chestiuni complexe de drept și de fapt în temeiul Convenției, ale căror determinare ar trebui să depinde de examinarea meritelor cererii. Prin urmare, Curtea concluzionează că această parte a cererii nu este manifestament nefondată, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție.

Nu au fost stabilite alte motive de declarare inadmisibilă. Reclamanții Muhtat Karakoca și Arap Yalgın se alică în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că dreptul lor la un proces echitabil a fost încălcat de când instanțele le-au condamnat pe baza declarațiilor pe care le-au făcut poliției sub presiune. Guvernul respinge acuzațiile reclamanților, susținând că declarațiile făcute de solicitanți în timpul detenției lor anterioare nu erau singurul motiv pentru condamnarea lor. Ei susțin că instanța se bazează pe mărturisirile reclamanților în timpul proceselor, cărțile de identitate false găsite în posesia Muhtat Karakoca și armele găsite în Arap Deținerea Yalgın. În acest sens, ei susțin că instanța are suficiente dovezi pentru a stabili vina reclamanților.

Reclamanții susțin în răspunsul că nu există dovezi care să-și justifice condamnările în afară de declarațiile pe care le-au formulat poliției sub presiune. Curtea subliniază că Convenția nu stabilește norme privind dovezile ca atare, admisibilitatea probelor constituie în primul rând o chestiune de reglementare a dreptului național și, în general, competențele instanțelor naționale să evalueze dovezile în fața lor (a se vedea Kostovski c. Hotărârea Țărilor de Jos din 20 noiembrie 1989, Seria A nr. 166, p. 19, § 39. Cu toate acestea, o problemă poate apărea în temeiul articolului 6 § 1 în ceea ce privește dovezile obținute în încălcarea articolului 3 din Convenție, chiar dacă admiterea unor astfel de dovezi nu a fost decisivă pentru asigurarea condamnării.

În caz instant, Curtea constată că, în cadrul procedurii dinainte de Curtea Marțială, reclamanții se limitează la contestarea admisibilității declarațiilor lor adresate ofițerilor de poliție. Cu toate acestea, în afară de afirmația că declarațiile lor au fost luate sub presiune, nu dau nici o indicație despre tipul de maltrat pe care se presupunea că le-au suferit. Curtea observă, de asemenea, că reclamanții nu au prezentat în mod specific Comisiei, în forma lor de cerere, detaliile presupusei coafure în timpul detenției preliminare, precum și faptul că nu au adăugat nici o dovadă concretă care a fost supusă la coafură, după cum se presupune. În acest sens, Curtea consideră că reclamanții nu au stabilit baza unei afirmații argumentabile că declarațiile lor în timpul deținerii anterioare au fost luate sub presiune.

Rezultă că această parte a cererii este în mod evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, decidă să se alăture la MERITS Întrebarea privind jurisdicția sa ratione temporis DECLARES ADMISSIBLE , fără a prejudeca fondul, plângerile reclamanților cu privire la durata procedurii penale instituite împotriva acestora și a reclamanților Muhtat Karakoca și Arap Yalgın referitoare la noi plângeri cu privire la dreptul lor la o audiere echitabilă de către un tribunal independent și imparțial; DECLARES INADMISSIBILE restul cererii. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Register Președinte

FIRST SECTION

FINAL DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 33370/96 by Arap YALGIN and others against Turkey The European Court of Human Rights (First Section) sitting on 11 January 2000 as a Chamber composed of Mrs E. Palm, President , Mr L. Ferrari Bravo, Mr Gaukur Jörundsson, Mr B. Zupančič, Mr T. Panțîru, Mr R. Maruste, judges , Mr F. Gölcüklü, ad hoc judge, and Mr M. O’Boyle, Section Registrar ; Having regard to Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms; Having regard to the application introduced on 17 June 1996 by Arap Yalgın, Mehmet Murat Öner, Muhtat Karakoca against Turkey and registered on 4 October 1996 under file no. 33370/96; Having regard to the reports provided for in Rule 49 of the Rules of Court; Having regard to the observations submitted by the respondent Government on 13 February 1998 and the observations in reply submitted by the applicant on 19 March 1998; Having deliberated; Decides as follows: THE FACTS The applicants, Arap Yalgın, Muthat Karakoca and Mehmet Murat Öner, are all Turkish citizens, born in 1963, 1958 and 1954 respectively and living in Ankara.

They are represented before the Court by Mrs Oya Ataman, a lawyer practising in Ankara. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. Case of Muhtat Karakoca On 20 November 1980 police officers from the Ankara Security Directorate arrested the applicant in Bingöl in possession of false identity cards. The applicant was suspected of membership of an illegal organisation, the Dev-Yol (Revolutionary Way). He was then taken into police custody in Ankara. On an unspecified date the applicant was questioned by the police officers. He confessed that he was a member of the Dev-Yol and that he had been involved in the killing of F.Ș., the bomb attack on A.K.’s store and setting B.D.’s car on fire.

On 14 September 1981 the applicant was brought before the Military Public Prosecutor. During his questioning by the Public Prosecutor he denied the allegation that he was a member of the Dev-Yol. The applicant furthermore told the Prosecutor that he was blindfolded when he signed his statement in police custody. On 19 October 1981 the Ankara Martial Law Court ( Sıkıyönetim Mahkemesi ) ordered the applicant’s detention on remand. On 26 February 1982 the Military Public Prosecutor filed a bill of indictment with the Ankara Martial Law Court against the applicant along with 723 other defendants. The Prosecutor accused the applicant of membership of the Dev-Yol, whose object was to undermine the constitutional order and replace it with a Marxist-Leninist regime.

The Military Public Prosecutor further indicated the applicant’s involvement in the illegal activities of the Dev-Yol, such as killings, bomb attacks, producing and using false identity cards and carrying unlicensed guns. The Prosecutor called for the applicant to be sentenced pursuant to Articles 450 § 9, 463, 141 § 5, 146 § 3, 264 § 5-6-7, 516 § 7 and 351 of the Turkish Criminal Code ( Türk Ceza Kanunu ) and Article 13 of Law no. 6136. On 16 June 1986 the applicant was conditionally released pending trial. After martial law was lifted on 19 July 1987, the Ankara Martial Law Court took the name of the Martial Law Court attached to the 4th Army Corps. On 19 July 1989 the Martial Law Court convicted the applicant on account of his membership of the Dev-Yol.

The court sentenced the applicant to 7 years’ imprisonment under Article 146 § 3 of the Turkish Criminal Code, permanently debarred him from employment in public service and placed him under judicial guardianship. The court also decided to deduct from his sentence the length of time he had spent in detention pending trial. The court held that the applicant’s own confessions and those of other defendants, false identity cards found in his possession and other relevant documentary evidence constituted the grounds for his conviction and sentence. The applicant lodged an appeal with the Military Court of Cassation. Following promulgation of the Law of 27 December 1993, which abolished the jurisdiction of the martial law courts, the Court of Cassation ( Yargıtay ) acquired jurisdiction over the case and the case file was sent to it.

On 27 December 1995 the Court of Cassation upheld the Martial Law Court’s judgment. Case of Mehmet Murat Öner On 12 December 1980 police officers from the Ankara Security Directorate arrested the applicant. The applicant was suspected of membership of an illegal organisation, the Dev ‑ Yol. He was then taken into police custody. On 14 December 1980 the applicant was questioned by the police officers. He confessed that he was a member of the Dev-Yol and that he had been involved in its illegal activities. On 27 January 1981 the Ankara Martial Law Court ordered the applicant’s detention on remand. During his questioning by the investigating judge he denied the allegations concerning his involvement in activities of the Dev-Yol.

On 19 February and 17 November 1981 the Military Public Prosecutor questioned the applicant. During his questioning he again denied the allegation that he had been involved in the Dev-Yol. On 26 February 1982 the Military Public Prosecutor filed a bill of indictment with the Ankara Martial Law Court against the applicant along with 723 other defendants. The Public Prosecutor accused the applicant of membership of the Dev-Yol. He further indicated the applicant’s involvement in the illegal activities of the Dev-Yol, such as producing false identity cards, hanging posters and collecting money for the organisation. The prosecutor called for the applicant to be sentenced pursuant to Articles 146 § 3 and 168 § 2 of the Turkish Criminal Code and Article 17 of Law no. 1402. On 1 February 1983 the applicant was conditionally released pending trial.

After martial law was lifted on 19 July 1987, the Ankara Martial Law Court took the name of the Martial Law Court attached to the 4th Army Corps. On 19 July 1989 the Martial Law Court convicted the applicant on account of his membership of the Dev-Yol. The court sentenced the applicant to five years, six months and twenty days’ imprisonment under Article 168 § 2 of the Turkish Criminal Code, permanently debarred him from employment in public service and placed him under judicial guardianship. The court held that the evidence given by several witnesses, the applicant’s statements during the trials, false identity cards and false seals of public institutions found in his possession and other relevant documentary evidence constituted the grounds for his conviction.

The applicant lodged an appeal with the Military Court of Cassation. Following promulgation of the Law of 27 December 1993, which abolished the jurisdiction of the martial law courts, the Court of Cassation ( Yargıtay ) acquired jurisdiction over the case and the case file was sent to it. On 27 December 1995 the Court of Cassation quashed the applicant’s conviction. It held that the criminal proceedings against the applicant should be discontinued since the prosecution was time-barred. Case of Arap Yalgın On 6 March 1981 gendarmes arrested the applicant in possession of a pistol in Akalı village of the Sungurlu district. He was suspected of membership of an illegal organisation, the Dev-Yol (Revolutionary Way).

He was then taken into police custody in Ankara. On 5 April 1981 the applicant was questioned by the police officers. He confessed that he was a member of the Dev-Yol and that he had been involved in its illegal activities. In the light of his confessions, the police officers conducted searches in the areas indicated by the applicant. They found several types of pistols and bullets. On 7 May 1981 the applicant was brought before the Military Public Prosecutor. During his questioning by the Public Prosecutor he denied the allegation that he was a member of the Dev-Yol. He alleged that his statements at the Security Directorate had been taken under duress. On 11 May 1981 the Ankara Martial Law Court ordered the applicant’s release pending trial.

On 26 February 1982 the Military Public Prosecutor filed a bill of indictment with the Ankara Martial Law Court against the applicant along and 723 other defendants. The Public Prosecutor accused the applicant of membership of the Dev-Yol. The Military Public Prosecutor further indicated the applicant’s involvement in the illegal activities of the Dev ‑ Yol, such as opening fire on O.Y.’s house, hiding weapons, hanging posters and collecting money for the organisation. The Prosecutor called for the applicant to be sentenced pursuant to Article 146 § 3 of the Turkish Criminal Code ( Türk Ceza Kanunu ) and Article 17 of Law no. 1402. After martial law was lifted on 19 July 1987, the Ankara Martial Law Court took the name of the Martial Law Court attached to the 4th Army Corps.

On 19 July 1989 the Martial Law Court convicted the applicant on account of his membership of the Dev-Yol and opening fire on O.Y.’s house. The court sentenced the applicant to 6 years and 8 months’ imprisonment under Article 146 § 3 of the Turkish Criminal Code, permanently debarred him from employment in public service and placed him under judicial guardianship. The court held that the evidence given by several witnesses, the applicant’s own confessions and those of other defendants, the weapons found in the applicant’s possession and other relevant documentary evidence constituted the basis of his conviction. The applicant lodged an appeal with the Military Court of Cassation. Following promulgation of the Law of 27 December 1993, which abolished the jurisdiction of the martial law courts, the Court of Cassation acquired jurisdiction over the case and the case file was sent to it.

On 27 December 1995 the Court of Cassation quashed the Martial Law Court’s judgment on the ground that the latter had misinterpreted the relevant domestic law. It revised the applicant’s case and sentenced the applicant to five years’ imprisonment. COMPLAINTS The applicants complain under Article 6 § 1 of the Convention that the criminal proceedings brought against them were not concluded within a “reasonable time”. The applicants Muhtat Karakoca and Arap Yalgın further complain under Article 6 § 1 of the Convention that their right to a fair hearing was breached since they were tried by the Martial Law Court which lacked independence and impartiality. They maintain that they were convicted on the basis of statements they had made to the police under duress.

PROCEDURE The application was introduced on 17 June 1996 and registered on 4 October 1996. On 11 September 1997 the Commission decided to communicate to t he respondent Government the applicants’ complaints concerning the length of criminal proceedings instituted against them and the applicants Muhtat Karakoca and Arap Yalgın’s complaints concerning their right to a fair trial by an independent and impartial tribunal and to declare the remainder of the application inadmissible. The Government’s written observations were submitted on 13 February 1998. The applicant replied on 17 March 1998. On 1 November 1998, by operation of Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, the case fell to be examined by the Court in accordance with the provisions of that Protocol.

THE LAW 1. The applicants complain that the criminal proceedings brought against them were not concluded within a “reasonable time”. The applicants Muhtat Karakoca and Arap Yalgın further complain that their right to a fair hearing was breached since they were tried by the Martial Law Court, which lacked independence and impartiality. They invoke Article 6 § 1 of the Convention, which provides, in so far as relevant: “In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a fair ... hearing within a reasonable time by an independent and impartial tribunal...” The Government submit that the length of the criminal proceedings brought against the applicants could not be considered to be unreasonably long owing to the difficulties in the examination of thousands of files.

The Government further highlight the complexity of the case and the nature of the offences with which the applicants were charged. They maintain that the courts dealt with a trial involving 723 defendants, including the applicants, whose activities and connections with other defendants had to be established. T he Martial Law Court followed an expedited procedure and made every effort to speed up the trial. Between 18 October 1982 and 19 July 1989 it held 512 hearings, at a rate of 3 per week. The investigation, during which all the accused were questioned, lasted 5 years. The Public Prosecutor, to whom the file was sent on 11 November 1987, was not able to complete his 1,766 pages of written submissions before 23 March 1988. The oral hearings, which began on 11 May 1988, lasted 10 months.

Lastly, the file comprised approximately 1,000 loose-leaf binders and the summary of the judgment ran to no fewer than 264 pages. The applicants observe in reply that the criminal proceedings against them lasted for 15 years and that during this time the courts were unable to deliver a final judgment on their cases. The complexity of the cases and the large number of defendants cannot justify the length of the proceedings which lasted 15 years. The applicants submit that their cases were referred to the Court of Cassation 5 years after the Martial Law Court had delivered its judgment. They also submit that it took the Court of Cassation 6 years to deliver its final judgment on their cases. The applicants furthermore allege that during this period they suffered pecuniary and non-pecuniary damage.

The applicants also allege that their right to fair hearing by an independent and impartial tribunal was breached since they was tried by the Martial Law Court composed of two military judges, two civilian judges and an army officer. The army officer who has no legal training is accountable to the commander of the state of martial law. The two military judges on the bench are servicemen who belong to the army and take orders from the executive. They are subject to military discipline and assessment reports are compiled on them by the army for that purpose. The respondent Government submit in reply that the two military judges and the two civilian judges sitting on the Martial Law Court enjoy the guarantees of judicial independence and immunity laid down in the Constitution.

The sole task of the army officer on the bench is to ensure the proper functioning of the hearing and he has no other judicial power. The Government further submit that the procedure for the appointment and assessment of the military judges sitting on the Martial Law Courts and the safeguards they enjoy in the performance of their judicial duties perfectly satisfy the criteria laid down by the Court’s case-law on the subject. The Court considers, in the light of the parties’ submissions, that this part of the application raises complex issues of law and fact under the Convention, the determination of which should depend on an examination of the merits of the application. The Court concludes, therefore, that this part of the application is not manifestly ill-founded, within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention.

No other grounds for declaring it inadmissible have been established. 2. The applicants Muhtat Karakoca and Arap Yalgın allege under Article 6 § 1 of the Convention that their right to a fair trial was breached since the courts convicted them on the basis of statements they had made to the police under duress. The Government refute the applicants’ allegations. They claim that the statements made by the applicants during their pre-trial detention were not the sole ground for their convictions. They maintain that the courts relied on the applicants’ confessions during the trials, false identity cards found in Muhtat Karakoca’s possession and weapons found in Arap Yalgın’s possession. In this respect, they assert that the courts had sufficient evidence to establish the applicants’ guilt.

The applicants contend in reply that there was no evidence to ground their convictions other than the statements they had made to the police under duress. The Court points out that the Convention does not lay down rules on evidence as such. The admissibility of evidence is primarily a matter for regulation by national law and, as a rule, it is for the national courts to assess the evidence before them (see the Kostovski v. the Netherlands judgment of 20 November 1989, Series A no. 166, p. 19, § 39). However, an issue may arise under Article 6 § 1 in respect of evidence obtained in violation of Article 3 of the Convention even if the admission of such evidence was not decisive in securing the conviction.

In the instant case, the Court notes that in the proceedings before the Martial Law Court the applicants confined themselves to challenging the admissibility of their statements to the police officers. However, apart from the allegation that their statements were taken under duress they did not at any stage give any any indication of the sort of ill-treatment which they allegedly suffered. The Court further observes that the applicants did not specifically set out in their application form to the Commission the details of the alleged duress during their pre-trial detention. It is also to be noted that they have not adduced any concrete evidence of having been subjected to duress as alleged. In this regard, the Court is of the opinion that the applicants have not laid the basis of an arguable claim that their statements during their pre-trial detention were taken under duress.

It follows that this part of the application is manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. For these reasons, the Court, unanimously,

DECIDES TO JOIN TO THE MERITS

the question concerning its jurisdiction ratione temporis ;

DECLARES ADMISSIBLE

, without prejudging the merits, the applicants’ complaints concerning the length of the criminal proceedings instituted against them and the applicants Muhtat Karakoca and Arap Yalgın’s further complaints concerning their right to a fair hearing by an independent and impartial tribunal;

DECLARES INADMISSIBLE

the remainder of the application. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Registrar President