cererilor nr. 41544/98
prezentată de
André LE MEIGNEN
împotriva
Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), sedința din 11 ianuarie 2000 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza, președinte, Dl. J.-P. Costa, Doamna F. Tulkens, Dl. W. Fuhrmann, Dl. K. Jungwiert, Dl. K. Traja, Dl. M. Ugrekhelidze, judecători, și de Doamna S. Dollé, grefier de secțiune,
Având în vedere art. 34 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,
Având în vedere cererea introdusă la 5 ianuarie 1998 de André Le Meignen împotriva Franței și înregistrată la 9 iunie 1998 sub nr. de dosar 41544/98,
Având în vedere raportul prevăzut la art. 49 al regulamentului Curții,
După deliberare,
Adoptă următoarea decizie:
Reclamantul este cetățean francez, născut în 1937 și domiciliat la Versailles. Este reprezentat în fața Curții de către Doamna Guilloux, avocat la baroul de Paris.
Faptele în speță, după cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
În 1989, reclamantul și R.D. au înființat o societate, LEDA distribution Sarl, al cărei scop era exploatarea unui contract de licență exclusivă la nivel mondial pentru produse de bijuterie ale unei mari mărci franceze. Reclamantul a devenit manager al acestei societăți. Un cont a fost deschis la numele lui la Crédit Agricole d'Étain destinat să acopere cheltuielile societății în formare.
1.Procedura administrativă de control fiscal
În cursul anului 1990, situația fiscală a reclamantului a fost supusă unui examen pentru anii 1987, 1988 și 1989. La finalizarea operațiunilor de verificare, două notificări de redresare au fost adresate reclamantului, una pentru anul 1987, alta pentru anii 1988 și 1989.
Prin scrisori din 11 septembrie și 13 noiembrie 1991, reclamantul a contestat redresările notificate pentru anii 1988 și 1989. Redresările au fost confirmate de administrație prin scrisoarea din 12 decembrie 1991 și apoi de comisia departamentală a impozitelor directe și taxelor pe cifra de afaceri la 19 ianuarie 1993.
Prin avis din 31 august 1993, următoarele impozite au fost puse în colectare: administrația fiscală a estimat că datoriile privind impozitul pe venit evitate de reclamant se ridicau la 3.727 francs pentru 1987, 88.616 francs pentru 1988 și 2.263.948 francs pentru 1989. În aplicarea articolului 1729 al codului general al impozitelor, administrația a mărit aceste sume cu penalități de 40% pentru datoriile din ultimii doi ani, respectiv 48.920 francs și 1.092.080 francs.
2.Contestarea impozitelor în fața jurisdicțiilor administrative
La 4 octombrie 1993, reclamantul a depus o reclamație la administrația fiscală solicitând reducerea impozitelor suplimentare impuse pentru anii 1988 și 1989 din motiv că creditele au fost impozitate de oficio în cadrul procedurii administrative de control fiscal. A contestat de asemenea aplicarea penalităților pentru rea credință conform articolului 1729 al codului general al impozitelor.
La 22 august 1994, reclamantul a introdus un recurs în fața judecătorului administrativ, în calitate de judecător fiscal, împotriva deciziei implicite de respingere a reclamației sale. În memoriul său, a ridicat o problemă privind încălcarea drepturilor sale la apărare deoarece la momentul controlului, administrația fiscală l-a obligat să producă documente contabile care fuseseră confiscate de o autoritate judiciară, care refuzase returnarea acestor documente avocaților săi.
La 16 octombrie 1998, direcția serviciilor fiscale a depus un memoriu la dosarul tribunalului administrativ de Versailles, la care reclamantul a răspuns la 15 iunie 1999. Procedura este în prezent în curs de soluționare în fața tribunalului.
3.Urmărirea penală pentru fraudă fiscală
La 24 martie 1993, comisia infracciunilor fiscale s-a declarat favorabilă depunerii unei plângeri pentru fraudă fiscală împotriva reclamantului.
La 29 martie 1993, direcția serviciilor fiscale a depus o plângere cu constituire de parte civilă împotriva reclamantului pentru fraudă fiscală constând în disimularea volontară a unor sume supuse impozitului pe venit pentru anii 1988 și 1989. Conform administrației fiscale, micșorarea veniturilor a atins suma de 248.000 francs în 1988 și 3.840.000 francs în 1989.
La 15 decembrie 1993, reclamantul, chemat de procuror, a refuzat să se exprime asupra faptelor imputate și a cerut "să fie pus în examen".
Reclamantul a fost urmărit pentru fraudă fiscală la citație directă a procurorului republicii în fața tribunalului corecțional de Versailles, prin exploit din 12 iunie 1995.
În paralel, la 3 iulie 1995, tribunalul corecțional de Versailles a ținut o ședință într-o cauză de escrocherie pentru care reclamantul fusese pus în examen la o dată necunoscută.
În cadrul punerii în examen a reclamantului pentru fraudă fiscală, avocații reclamantului, la ședința din 11 septembrie 1995, au ridicat nulitatea procedurii în fața comisiei infracciunilor fiscale invocând dispozițiile articolului 6 al Convenției. Au invocat de asemenea o excepție privind încălcarea articolului L47 din codul procedurilor fiscale.
La 28 septembrie 1995, tribunalul a pronunțat o sentință și a respins excepțiile ridicate, remarcând că comisia infracciunilor fiscale era un organ administrativ independent și că prin urmare art. 6 nu se aplica în fața unei comisii administrative care intervine doar în amont a unor posibile urmăriri penale. Cu privire la garanțiile prevăzute la articolul L47 precitat, tribunalul a precizat că reclamantul a putut să se explice în numeroase rânduri în fața verificatorului, că a fost recepționat de două ori de superiorul ierarhic al acestuia și că administrația a luat în considerare explicațiile sale deducând suma de trei milioane de francs. În final, a adăugat că reclamantul a fost asistat de avocații săi de la începutul procedurii, a fost informat regulat cu privire la saisina comisiei printr-o scrisoare din 31 decembrie 1992 a cărei primire a confirmat-o la 5 ianuarie 1993 și căreia îi transmisese un memoriu în apărare.
Pe fond, tribunalul, după ce a concluzionat că reclamantul era incapabil să furnizeze explicații cu privire la veniturile de origine nespecificată invocate de administrația fiscală ca suport al plângerii sale, l-a condamnat pe reclamant la șase luni închisoare și o amendă de 100.000 francs. În special, a considerat că aceste sume se explică doar prin faptele de escrocherie pentru care tribunalul tocmai declara vinovat inculpatul la 28 septembrie 1995 ca urmare a unei ședințe din 3 iulie 1995, la patru ani închisoare. Frustrarea unei infracțiuni penale, în acest caz banii strânși în cadrul escrocheriei puse în aplicare corespunde din punct de vedere fiscal veniturilor de origine nespecificată pe care contribuabilul este pus în dificultate să le justifice deoarece au o origine frauduloasă. Coerența dintre procedura penală și procedura fiscală este evident.
La 2 octombrie 1995, reclamantul a apelat sentința și a prezentat în fața curții de apel de Versailles, pe lângă excepțiile de nulitate ridicate în fața tribunalului, cea privind încălcarea dreptului său la un proces echitabil din motiv că compoziția tribunalului era identică cu cea a jurisdicției care statuse asupra delictului de drept comun care îi era imputat (escrocherie, faliment). A precizat că în orice caz, garanția imparțialității cerea ca jurisdicția de apel să judece în altă compoziție.
Prin hotărâre din 1 martie 1996, curtea de apel de Versailles a confirmat sentința din 28 septembrie 1995 privind delictul de drept comun dar a modificat pedeapsa la doi ani închisoare din care douăzeci și doi luni cu suspendare.
La 29 martie 1996, aceeași curte de apel a confirmat sentința din 28 septembrie 1995 privind condamnarea reclamantului pentru fraudă fiscală reținând intenția sa frauduloasă și sistematicitatea confuziei dintre operațiunile personale și profesionale pe contul societății LEDA în formare. Cu toate acestea, a modificat pedeapsa și a determinat-o la doisprezece luni închisoare cu suspendare.
Curtea de apel a respins toate excepțiile ridicate de reclamant. Cu privire la prima, a considerat că drepturile la apărare ale reclamantului fuseseră preservate, atât într-un stadiu anterior avizului comisiei cât și în fața comisiei înseși, unde procedura este scrisă și prevede depunerea observațiilor contribuabilului pentru a răspunde raportului administrației. A precizat de asemenea că, cu excepția cazului în care ar revendica crearea unui dezbatere orale în fața comisiei pe care reclamantul pare să o sughere, nu era necesar să se modifice natura intervenției acestui organ "care nu judecă, nu califică, nu sancționează".
Cu privire la excepția privind lipsa imparțialității tribunalului, curtea a estimat că cele două proceduri în cauză nu priveau aceeași speță și că judecătorii trebuiau să procedeze la examene materiale și intenționale diferite pentru obiecte și cauze diferite în fiecare din speți. A precizat de asemenea că judecătorul corecțional, apoi cel de apel, nu apreciase și nu apreciază încă culpabilitatea reclamantului în speța fraudei fiscale și că dreptul francez nu interzice unui judecător, de acelaș grad, care cunoaștea cazul unui inculpat în judecarea unei infracțiuni anterioare, să participe la judecarea unei infracțiuni noi.
Prin hotărâre din 10 iulie 1997, Curtea de Casație a respins pourvoul reclamantului. A estimat că magistrații tribunalului corecțional și curții de apel de Versailles erau liberi să-și formeze în toată obiectivitatea o opinie asupra speți fraudei fiscale – chiar dacă faptele ar fi conexe la cele din delictul de escrocherie – și a respins de asemenea argumentele privind nerespectarea contradictoriu în fața comisiei și încălcarea presupunerii de nevinovăție.
Codul general al impozitelor
art. 1729: Atunci când declarația sau actul care conține elemente care trebuie luate în considerare pentru stabilirea sau lichidarea unui impozit, drepturi, taxe, redevențe sau sume stabilite sau colectate de direcția generală a impozitelor arată o bază de impozitare sau elemente pentru lichidarea impozitului insuficiente, inexacte sau incomplete, suma datorată de către contribuabil este însoțită de dobânda de întârziere prevăzută la art. 1727 și o majorare de 40% dacă rea credință este dovedită sau 80% dacă s-a făcut vinovat de manevre frauduloase sau abuz de drept conform articolului L64 din codul procedurilor fiscale.
art. 1741: Fără a prejudicia dispozițiile speciale menționate în prezentul cod, oricine s-a sustras fraudulos sau a încercat să se sustragă fraudulos de la stabilirea sau plata totală sau parțială a impozitelor prevăzute în prezentul cod, fie că a omis intenționat să-și facă declarația în termenele prescrise, fie că a ascuns intenționat o parte din sumele supuse impozitului, fie că și-a organizat insolvabilitatea sau s-a opus prin alte manevre recuperării impozitului, fie prin acțiune frauduloasă, este pasibil, în afara sancțiunilor fiscale aplicabile, de o amendă de 250.000 francs și cinci ani închisoare.
Codul procedurilor fiscale
Articolul L47: Un examen contradictoriu al situației fiscale personale a unei persoane fizice privind impozitul pe venit sau o verificare a contabilității nu poate fi inițiată fără ca contribuabilul să fi fost informat prin trimitere sau prezentare a unui aviz de verificare. Avizul trebuie să precizeze anii supuși verificării și trebuie să mențiune în mod expres, sub pedeapsă de nulitate a procedurii, că contribuabilul are dreptul să se facă asistat de un consilier de alegere proprie. Avizul trimis sau prezentat contribuabilului înainte de inițierea unui examen contradictoriu al situației fiscale personale poate conține o cerere de extrase din cont. În cazul unui control neanunțat vizând constatarea materială a elementelor fizice ale exploatării sau a existenței și stării documentelor contabile, avizul de verificare a contabilității este prezentat la începutul operațiunilor de constatări materiale. Examinarea pe fond a documentelor contabile nu poate începe decât după expirarea unei perioade rezonabile care permite contribuabilului să se facă asistat de un consilier.
Articolul L228: Sub pedeapsă de inadmisibilitate, plângerile tind la aplicarea sancțiunilor penale în materie de impozite directe, taxe pe valoarea adăugată și alte taxe pe cifra de afaceri, drepturi de înregistrare, taxă de publicitate funciară și drepturi de timbre sunt depuse de administrație cu avizul conform al comisiei infracciunilor fiscale. Comisia examinează afacerile care îi sunt supuse de ministrul responsabil de finanțe. Contribuabilul este informat cu privire la saisina comisiei care îl invită să-i comunice, într-un termen de treizeci de zile, informațiile pe care le considera necesare. Ministrul este obligat de avizele comisiei. Un decret al Consiliului de Stat stabilește condițiile de funcționare ale comisiei.
1.Reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la un proces echitabil în derularea fazei administrative a procedurii de fraudă fiscală în fața comisiei infracciunilor fiscale. Susține că principiul egalității armelor ar fi necesitat la minimum explicații orale în fața acestei comisii al cărei aviz poate fi decisiv pentru continuarea procedurii. Precizează de asemenea că, spre deosebire de speța Miailhe c. Franța, nu a beneficiat de garanțiile atașate instrucțiunii deoarece procurorul a luat decizia de a-l cita direct în fața tribunalului corecțional.
2.Reclamantul consideră că garanția unui tribunal imparțial a fost încălcată atunci când a fost judecat la 28 septembrie 1995 de tribunalul corecțional, apoi la 29 martie 1996 de curtea de apel de Versailles pentru faptele de fraudă fiscală, din motiv că compoziția acestor jurisdicții era identică cu cele care statuser în cadrul delictelor de drept comun care îi fuseseră imputate. Subliniază că motivarea sentinței privind delictul de fraudă fiscală se bazează pe aprecierea culpabilității făcută anterior pentru faptele de escrocherie. Judecătorii nu puteau decât să abordeze speța fraudei fiscale cu prejudecată atunci când se deschidea în fața lor o instanță penală distinctă. Reclamantul invocă articolele 6 § 1 și 2 ale Convenției.
3.Reclamantul consideră că în pronunțarea asupra fraudei fiscale fără a aștepta ca judecătorul administrativ să se pronunțe asupra fondului grefurilor reținute de administrație, judecătorul penal a încălcat dreptul său la presupunerea de nevinovăție și mai larg garanțiile procesului echitabil. Invocă de asemenea articolele 6 § 1 și 2 ale Convenției.
1.Reclamantul se plânge că nu a putut exercita drepturile sale la apărare în cursul procedurii în fața comisiei infracciunilor fiscale. Invocă art. 6 § 1 al Convenției ale cărui dispoziții relevante se citesc:
"Oricine are dreptul ca cauza să-i fie ascultată în mod echitabil de un tribunal independent și imparțial care va decide asupra fondului unei acuzații în materie penală aduse împotriva sa."
Curtea amintește mai întâi că în speța Miailhe (nr. 2) c. Franța, concluzionează aplicabilitatea articolului 6 § 1 al Convenției la procedurile care decurg în fața comisiei infracciunilor fiscale.
Cât privește întrebarea dacă derularea procedurii în fața comisiei infracciunilor fiscale satisfăcu cerințele unei proceduri contradictoriu respectuoase a drepturilor de apărare conform articolului 6 al Convenției, Curtea estimă că un control al eventualelor nereguli care ar apărea în faza administrativă a procedurii era asigurat atâta timp cât puteau fi remediate în fața judecătorilor de fond. În special, Curtea notă că excepțiile de nulitate ridicate și care priveau regularitatea procedurii urmate în fața comisiei fuseseră examinate de judecătorul penal de la abandonarea postulatului independenței litigiilor penale și administrative din 1988. Consideră de asemenea că reclamantul putuse să conteste realitatea delictului imputat în fața judecătorilor de fond, care mai mult, apreciaseră suveran faptele de fraudă penalizate pe baza avizului comisiei obligatoriu pentru ministrul responsabil de finanțe.
Curtea se exprimă cu privire la teama unui dezechilibru între părți în procedura care urmează a culmina în avizul comisiei: Absența dezbaterii contradictoriu anterior avizului comisiei poate, în unele cazuri, suscita teama de a vedea contribuabilul plasat într-o poziție mai dificilă. Rămâne că se agită doar intervenția prealabilă a unui organ consultativ. În speța de față, a existat o instrucție și nu o citație directă. Mai mult, procedura declanșată pe baza plângerii administrației comporta un dublu grad de jurisdicție, ceea ce a permis reclamantului, care dispunea încă de un pourvoi în casație, să discute contradictoriu piesele de inculpare și acuzațiile aduse împotriva sa. În concluzie, instanțele litigioase, considerate în ansamblu, au revistit un caracter echitabil.
Curtea estimează că acest raționament se aplică în speța de față, reclamantul având posibilitatea să conteste realitatea infracțiunii imputate în cadrul dezbaterilor contradictoriu în fața tribunalului corecțional apoi curții de apel de Versailles, sub controlul final al Curții de Casație.
Curtea notează de asemenea că faptele speții nu permit să se stabilească cu claritate că documente precise ar fi fost ascunse și excluse din dezbaterea contradictoriu în fața judecătorilor de fond. Reclamantul nu arată în ce fel putea, în mod plauzibil, să susțină că anumit document pe care adversarul său s-ar fi bazat i-ar fi permis să strângă probe pe care ar fi putut să le utilizeze în propria apărare. Nu este deci de lipsa de comunicare a documentelor de parte a administrației fiscale în fazele procedurii că se plânge reclamantul, nici de neștiință asupra conținutului documentelor pe care diferitele autorități se bazaseră pentru a examina speța, ci mai mult de absența, în general, a dezbaterii orale în fața comisiei.
Reclamantul neconțestând că jurisdicțiile naționale și-au fundamentat convingerea pe singurele piese versate în dezbatere, puțin importă că a fost citat direct în fața instanțelor judiciare, tehnică de urmărire vizând simplificarea procedurii, atâta timp cât a avut pe deplin ocazia să discute acuzațiile aduse împotriva sa. Într-adevăr, pe lângă faptul că timp considerabil s-a scurs între depunerea plângerii serviciilor fiscale și citația reclamantului, ceea ce i-a permis să-și pregătească apărarea, nimic nu îl împiedica pe acesta din urmă să cereți jurisdicției de judecată să ordoneze măsuri de informații suplimentare. Dar mai ales, reclamantul a dispus la toate gradele de jurisdicție de posibilitatea să discute contradictoriu piesele de inculpare, posibilitate căreia judecătorii de fond au acordat o atenție particulară – dovadă este derularea instanței penale înseși – dar și verificarea scrupuloasă de către aceștia a condițiilor de implementare a drepturilor de apărare a interesatului în cursul fazei administrative a procedurii.
În aceste condiții, Curtea consideră că procedura, în ansamblu, a revistit un caracter echitabil. Grieful trebuie deci respins pentru defect manifest de fondament, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.
2.Reclamantul susține că cauza sa nu a fost ascultată de o curte "imparțială", judecătorii care l-au condamnat pentru fraudă fiscală se dovedind a fi aceiași ca și cei care anterior l-au condamnat pentru un delict de drept comun. Invocă articolele 6 §§ 1 și 2 ale Convenției.
Cât privește imparțialitatea unei curți, Curtea amintește mai întâi că deși "se definește de obicei prin absența prejudecății sau a partidei, aceasta poate, în particular sub unghiul articolului 6 § 1 al Convenției, să se aprecieze în diverse moduri. Se poate face distincție sub aspect între o abordare subiectivă, încercând să determine ce gândea judecătorul în sinul lui în certe circumstanțe, și o abordare obiectivă conducând la căutarea dacă oferea garanții suficiente pentru a exclude în acest sens orice îndoiala legitimă." În speța de față, doar imparțialitatea obiectivă este pusă în cauză de reclamant care vede în compoziția identică a jurisdicțiilor care l-au condamnat, pe de-o parte pentru escrocherie și faliment, pe de altă parte pentru fraudă fiscală, un motiv legitim de îndoiala.
Curtea amintește de asemenea că presupunerea de nevinovăție privește starea de spirit și atitudinea judecătorului apelat să se pronunțe asupra unei acuzații penale aduse în fața sa, interzicândui-i în special să plece de la convingerea sau presupunerea că acuzatul este vinovat. Prin urmare, la momentul luării deciziei, judecătorii trebuie să ajungă la o condamnare doar pe baza probelor directe sau indirecte suficient de puternice, în ochii legii, pentru a stabili culpabilitatea interesatului.
Curtea notează de la început că reclamantul a fost supus la două proceduri distincte, chiar dacă au fost conduse în paralel.
Observă că jurisdicțiile naționale l-au condamnat pe reclamant pentru două infracțiuni distincte cu o imparțialitate care nu a fost pusă în niciun moment în îndoiala sub dreapta internă. Dacă Curtea constată, la citirea deciziilor pronunțate în speța de fraudă fiscală, elemente de conexitate a faptelor cu cea de escrocherie, nu vede cu toate acestea motive să considere aprehensiunile reclamantului ca obiectiv justificate. Notează într-adevăr că condamnarea sa pentru fraudă fiscală se bazează pe elemente materiale derivate din neDeclararea veniturilor de origine nespecificată, care aveau valoare de probă sub dreapta, și pe intenția sa frauduloasă. Tehnicitatea motivării în cele două speți nu sauet, după Curtă, să ascundă realitatea dualității urmăririlor penale angajate împotriva reclamantului și nu sauet să fie interpretată ca afectând imparțialitatea jurisdicțiilor care statuser asupra fraudei fiscale, nici să comporte aprecierii de culpabilitate care ar încălca principiul presupunerii de nevinovăție.
În aceste condiții, Curtea estimează că acest grief trebuie de asemenea respins pentru defect manifest de fondament, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.
3.Reclamantul susține o încălcare a dreptului la presupunerea de nevinovăție în care judecătorul penal s-a pronunțat asupra delictului de fraudă fiscală care îi era imputat, în timp ce litigiul administrativ de redresare fiscală era încă în curs. Consideră că judecătorul penal ar fi trebuit să surseeze în așteptarea deciziei judecătorului fiscal.
Curtea amintește că presupunerea de nevinovăție se găsește încălcată dacă o decizie judiciară privind un inculpat reflectă sentimentul că este vinovat, în timp ce culpabilitatea nu a fost stabilită anterior legal.
Curtea observă că în urma unei verificări de compatibilitate de către administrația fiscală, reclamantul a fost supus unui redresare fiscal și datoriile amintite au fost majorate cu penalități prevăzute de art. 1729 al codului general al impozitelor. După aceea, reclamantul a fost pus în examen pentru fraudă fiscală și autoritățile judiciare l-au condamnat pe baza articolului 1741 al codului general al impozitelor.
Rezultă din jurisprudența camerei penale a Curții de Casație că elementele constitutive ale delictului de fraudă fiscală cum este prevăzut de art. 1741 al codului general al impozitelor, și anume în speța de față, micșorarea "volontară" a anumitor venituri ale reclamantului în declarația sa, diferă de acelea ale infracțiunii fiscale a articolelor 1728 și 1729 ale codului general al impozitelor constând în lipsa de declarație a acestor sume în termenele legale. În consecință, judecătorul penal și judecătorul administrativ statuind asupra două infracțiuni diferite, nicio problemă nu se pune sub unghiul articolului 6 § 2 al Convenției.
Prin urmare, acest grief trebuie respins ca manifestamente nefondat, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Grefier
Președinte
[Note1]
de la requête n° 41544/98
présentée par
André LE MEIGNEN
[Note2]
contre
la France
[Note3]
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le
11
janvier
2000 en une chambre composée de
Sir
Nicolas Bratza,
président
,
M.
J.-P. Costa,
M
me
M.
M.
M.
M.
juges
,
et de
M
me
greffière de section
;
Vu l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales
;
Vu la requête introduite le 5 janvier 1998 par André Le Meignen contre la France et enregistrée le 9 juin 1998 sous le n°
de dossier 41544/98
;
Vu le rapport prévu à l’article 49 du règlement de la Cour
;
Après en avoir délibéré
;
Rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant français, né en 1937 et résidant à Versailles. Il est représenté devant la Cour par M
e
Guilloux, avocat au barreau de Paris.
A.
Circonstances particulières de l’affaire
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
En 1989, le requérant et R.D. créèrent une société, LEDA distribution Sarl, dont l’objet était l’exploitation d’un contrat de licence exclusive mondiale pour les produits de joaillerie d’une grande marque française. Le requérant devint gérant de cette société. Un compte fut ouvert à son nom auprès du crédit agricole d’Etain destiné à couvrir les charges de la société en formation.
1.
La procédure administrative de contrôle fiscal
Au cours de l’année 1990, la situation fiscale du requérant fit l’objet d’un examen au titre des années 1987, 1988 et 1989. A l’issue des opérations de vérification, deux notifications de redressement lui furent adressées, l’une au titre de l’année 1987, l’autre au titre des années 1988 et 1989.
Par lettres des 11 septembre et 13 novembre 1991, le requérant contesta les redressements notifiés au titre des années 1988 et 1989. Les redressements furent confirmés par l’administration par lettre du 12 décembre 1991 puis par la commission départementale des impôts directs et des taxes sur le chiffre d’affaires en date du 19 janvier 1993.
Par avis du 31 août 1993, les impositions suivantes furent mises en recouvrement
: l’administration fiscale estima que les droits en matière d’impôt sur les revenus éludés par le requérant se portaient à 3
727
FRF pour l’année 1987, à 88
616
FRF pour l’année 1988 et à 2
263
948
FRF pour l’année 1989. En application de l’article 1729 du code général des impôts, ladite administration augmenta en outre ces montants des pénalités à hauteur de 40
% pour les sommes dues au titres des deux dernières années, soit 48
920
FRF et 1
092
080
FRF.
2.
La contestation des impositions devant les juridictions administratives
Le 4 octobre 1993, le requérant présenta une réclamation auprès de l’administration fiscale en sollicitant le dégrèvement des impositions supplémentaires mises à sa charge au titre des années 1988 et 1989 à raison des crédits taxés d’office dans le cadre de la procédure administrative de contrôle fiscal. Il contesta également l’application aux redressements effectués des pénalités de mauvaise foi sur la base de l’article 1729 du code général des impôts.
Le 22 août 1994, le requérant introduisit un recours devant le juge administratif, ès
qualités de juge de l’impôt, contre la décision implicite de rejet de sa réclamation. Dans son mémoire, il souleva la violation de ses droits de la défense dans la mesure où, au moment du contrôle, l’administration fiscale l’avait sommé de produire des documents comptables saisis par l’autorité judiciaire, laquelle avait refusé de retourner les documents en question à ses avocats.
Le 16 octobre 1998, la direction des services fiscaux déposa un mémoire au greffe du tribunal administratif de Versailles auquel le requérant répliqua le 15 juin 1999. La procédure est actuellement pendante devant le tribunal.
3.
Les poursuites pénales pour fraude fiscale
Le 24 mars 1993, la commission des infractions fiscales (CIF) se déclara favorable au dépôt d’une plainte pour fraude fiscale contre le requérant.
Le 29 mars 1993, la direction des services fiscaux déposa une plainte avec constitution de partie civile contre le requérant, pour fraude fiscale consistant en la dissimulation volontaire de sommes sujettes à l’impôt sur le revenu au titre des années 1988 et 1989. Selon l’administration fiscale, la minoration des revenus avait atteint la somme de 248
000
FRF en 1988 et 3
840
000
FRF en 1989.
Le 15 décembre 1993, le requérant, entendu sur ordre du parquet, refusa de s’exprimer sur les faits reprochés et demanda «
à être mis en examen
».
Le requérant fut poursuivi pour fraude fiscale sur citation directe du procureur de la République devant le tribunal correctionnel de Versailles, par exploit en date du 12 juin 1995.
Parallèlement, le 3 juillet 1995, le tribunal correctionnel de Versailles tint une audience dans le cadre d’une affaire d’escroquerie pour laquelle le requérant avait été mis en examen (à une date non connue).
Dans le cadre de la mise en examen du requérant pour fraude fiscale, les conseils du requérant, à l’audience du 11 septembre 1995, soulevèrent la nullité de la procédure devant la CIF en excipant des dispositions de l’article 6 de la Convention. Ils invoquèrent également une exception tirée de la violation de l’article 47 du livre des procédures fiscales (voir
infra
droit interne pertinent).
Le 28 septembre 1995, le tribunal rendit son jugement et rejeta les exceptions soulevées, rappelant que la CIF était un organe administratif indépendant et que, dès lors, l’article 6 ne s’appliquait pas devant une commission administrative n’intervenant qu’en amont d’éventuelles poursuites pénales. En outre, sur les garanties inscrites à l’article L 47 précité, le tribunal précisa que le requérant avait pu s’expliquer à de nombreuses reprises devant le vérificateur, qu’il avait été reçu deux fois par le supérieur hiérarchique de ce dernier et que l’administration avait pris en compte ses explications et ainsi défalqué une somme de trois
millions de francs. Enfin, il ajouta que le requérant avait été assisté de ses avocats dès le début de la procédure, régulièrement avisé de la saisine de la CIF, par lettre du 31 décembre 1992 dont il avait signé l’accusé de réception le 5 janvier 1993, et à laquelle il avait transmis un mémoire en défense.
Sur le fond, le tribunal, après avoir conclu que le requérant était dans l’incapacité de fournir des explications quant aux revenus d’origine indéterminée invoqués par l’administration fiscale à l’appui de sa plainte, condamna le requérant à six mois d’emprisonnement et à une amende de 100
000
FRF. Il considéra notamment, que «
(...) ces sommes s’expliquent uniquement par les faits d’escroquerie dont le tribunal vient de déclarer coupable le prévenu [soit le 28 septembre 1995 également, après audience du 3 juillet 1995, à quatre ans d’emprisonnement]. Le fruit d’une infraction pénale, en l’espèce l’argent collecté dans le cadre de l’escroquerie mise en œuvre correspond sur le plan fiscal à des revenus d’origine indéterminée que le contribuable est bien en peine de justifier puisque précisément ils ont une origine frauduleuse. La cohérence entre la procédure pénale et la procédure fiscale est flagrante (...)
».
Le 2 octobre 1995, le requérant interjeta appel du jugement et présenta devant la cour d’appel de Versailles, outre les exceptions de nullité soulevées devant le tribunal, celle relative à la violation de son droit à un procès équitable en raison de ce que la composition dudit tribunal était identique à celle de la juridiction ayant statué sur le délit de droit commun qui lui était reproché (escroquerie, banqueroute). Il précisa qu’à tout le moins, la garantie d’impartialité voulait que la juridiction d’appel statuât dans une autre composition.
Par arrêt du 1
er
mars 1996, la cour d’appel de Versailles confirma le jugement du 28
septembre 1995 concernant le délit de droit commun mais réforma la peine en la portant à deux ans d’emprisonnement dont vingt-deux mois avec sursis.
Le 29 mars 1996, la même cour d’appel confirma le jugement du 28 septembre 1995 relatif à la condamnation du requérant pour fraude fiscale en retenant son intention frauduleuse et le systématisme de la confusion entre opérations personnelles et professionnelles sur le compte de la société LEDA en formation. Elle réforma cependant la peine et la porta à douze mois d’emprisonnement avec sursis.
La cour d’appel rejeta l’ensemble des exceptions soulevées par le requérant. Au sujet de la première, elle considéra que les droits de la défense du requérant avaient été préservés, aussi bien à un stade antérieur à l’avis de la CIF que devant la commission elle-même, où la procédure est écrite et prévoit le dépôt d’observations du contribuable pour répondre au rapport de l’administration. Elle précisa encore, qu’à moins de revendiquer la création d’un débat oral devant la CIF tel que le laissait suggérer le requérant, il n’était pas nécessaire de modifier la nature de l’intervention de cet organe «
qui ne juge pas, ne qualifie pas, ne sanctionne pas
».
Sur l’exception tirée du défaut d’impartialité du tribunal, la cour estima que les deux procédures en cause ne concernaient pas la même affaire et que les juges devaient procéder à des examens matériels et intentionnels différents pour des objets et causes différentes dans chacune des affaires. Elle précisa encore que «
le juge correctionnel, puis celui d’appel, n’avait et n’a encore jamais apprécié la culpabilité du requérant dans l’affaire de fraude fiscale
» et que le droit français n’interdisait pas à un juge, de degré identique, qui a connu du cas d’un prévenu dans le jugement d’une infraction antérieure, de participer au jugement d’une infraction nouvelle.
Par arrêt du 10 juillet 1997, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant. Elle estima que les magistrats du tribunal correctionnel et de la cour d’appel de Versailles étaient libres de se forger en toute objectivité une opinion sur l’affaire de fraude fiscale –
les faits seraient-ils connexes à ceux du délit d’escroquerie
– et rejeta également les moyens tirés du non-respect du contradictoire devant la CIF et de la violation de la présomption d’innocence.
B.
Droit et pratique internes pertinents
Code général des impôts
Article 1729
«
Lorsque la déclaration ou l’acte mentionnés à l’article 1728 [comportant l’indication d’éléments à retenir pour l’assiette ou la liquidation de l’un des impôts, droits, taxes, redevances ou sommes établis ou recouvrés par la direction générale des impôts] font apparaître une base d’imposition ou des éléments servant à la liquidation de l’impôt insuffisants, inexacts ou incomplets, le montant des droits mis à la charge du contribuable est assorti de l’intérêt de retard visé à l’article 1727 et d’une majoration de 40
% si la mauvaise foi de l’intéressé est établie ou 80
% s’il s’est rendu coupable de manœuvres frauduleuses ou d’abus de droit au sens de l’article L 64 du livre des procédures fiscales.
»
Article 1741
«
Sans préjudice des dispositions particulières relatées dans la présente codification, quiconque s’est frauduleusement soustrait ou a tenté de se soustraire frauduleusement à l’établissement ou au payement total ou partiel des impôts visés dans la présente codification, soit qu’il ait volontairement omis de faire sa déclaration dans les délais prescrits, soit qu’il ait volontairement dissimulé une part des sommes sujettes à l’impôt, soit qu’il ait organisé son insolvabilité ou mis obstacle par d’autres manœuvres au recouvrement de l’impôt, soit en agissant de toute autre manière frauduleuse, est passible, indépendamment des sanctions fiscales applicables, d’une amende de 250
000
FRF et d’un emprisonnement de cinq ans (...)
»
Livre des procédures fiscales
Article L 47
«
Un examen contradictoire de la situation fiscale personnelle d’une personne physique au regard de l’impôt sur le revenu ou une vérification de comptabilité ne peut être engagée sans que le contribuable en ait été informé par l’envoi ou la remise d’un avis de vérification.
Cet avis doit préciser les années soumises à vérification et mentionner expressément, sous peine de nullité de la procédure, que le contribuable a la faculté de se faire assister par un conseil de son choix.
L’avis envoyé ou remis au contribuable avant l’engagement d’un examen contradictoire de la situation fiscale personnelle peut comporter une demande des relevés de compte.
En cas de contrôle inopiné tendant à la constatation matérielle des éléments physiques de l’exploitation ou de l’existence et de l’état des documents comptables, l’avis de vérification de comptabilité est remis au début des opérations de constatations matérielles. L’examen au fond des documents comptables ne peut commencer qu’à l’issue d’un délai raisonnable permettant au contribuable de se faire assister par un conseil.
»
Article L 228
«
Sous peine d’irrecevabilité, les plaintes tendant à l’application de sanctions pénales en matière d’impôts directs, de taxes sur la valeur ajoutée et autres taxes sur le chiffre d’affaires, de droits d’enregistrement, de taxe de publicité foncière et de droits de timbre sont déposées par l’administration sur avis conforme de la commission des infractions fiscales.
La commission examine les affaires qui lui sont soumises par le ministre chargé des finances. Le contribuable est avisé de la saisine de la commission qui l’invite à lui communiquer, dans un délai de trente jours, les informations qu’il jugerait nécessaires.
Le ministre est lié par les avis de la commission.
Un décret en Conseil d’Etat fixe les conditions de fonctionnement de la commission.
»
Jurisprudence
«
(...) Les poursuites pénales du chef de fraude fiscale, qui visent à réprimer des comportements délictueux tendant à la soustraction à l’impôt, ont une nature et un objet différents de celles opérées par l’administration dans le cadre du contrôle fiscal et tendant au recouvrement des impositions éludées. (...)
» (Crim. 20 juin 1996
:
Bull
.
crim
. n° 268.)
1.
Le requérant se plaint de la violation de son droit à un procès équitable lors du déroulement de la phase administrative de la procédure pour fraude fiscale devant la commission des infractions fiscales. Il fait valoir que le principe de l’égalité des armes aurait à tout le moins nécessité des explications orales devant ladite commission dont l’avis rendu peut s’avérer déterminant pour la suite de la procédure. Il précise également qu’à la différence de l’affaire Miailhe c. France (arrêt du 26 septembre 1996,
Recueil
1996-IV, p.
1339, § 45), il n’a pas bénéficié des garanties attachées à l’instruction puisque c’est par voie de citation directe que le procureur prit la décision de le faire comparaître devant le tribunal correctionnel.
2.
Le requérant considère que la garantie d’un tribunal impartial a été méconnue lorsqu’il a été jugé le 28 septembre 1995 par le tribunal correctionnel, puis le 29 mars 1996 par la cour d’appel de Versailles pour les faits de fraude fiscale, au motif que la composition de ces juridictions était identique à celles ayant statué dans le cadre des infractions de droit commun qui lui étaient reprochées. Il souligne que la motivation du jugement rendu sur le délit de fraude fiscale repose sur l’appréciation de culpabilité précédemment faite pour faits d’escroquerie. Les juges, dans ces conditions, ne pouvaient qu’aborder l’affaire de fraude fiscale avec préjugé alors que s’ouvrait à eux une instance pénale distincte. Le requérant invoque l’article 6 §§ 1 et 2 de la Convention.
3.
Le requérant estime qu’en statuant sur la fraude fiscale sans attendre que le juge administratif ne se prononce sur le bien-fondé des griefs retenus par l’administration, le juge pénal a méconnu son droit à la présomption d’innocence et plus largement les garanties du procès équitable. Il invoque également l’article 6 §§ 1 et 2 de la Convention.
1.
Le requérant se plaint de n’avoir pu exercer ses droits de la défense au cours de la procédure devant la commission des infractions fiscales. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention dont les dispositions pertinentes se lisent ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...).
»
La Cour rappelle tout d’abord que dans son arrêt Miailhe (n° 2) c. France, elle conclut à l’applicabilité de l’article 6 § 1 de la Convention à des procédures se déroulant devant la CIF (arrêt Miailhe précité, pp. 1334-1335, §§
35
‑
37).
S’agissant par ailleurs de la question de savoir si le déroulement de la procédure devant la CIF satisfaisait aux exigences d’une procédure contradictoire respectueuse des droits de la défense au regard de l’article 6 de la Convention, la Cour estima qu’un contrôle des éventuelles irrégularités pouvant apparaître lors de la phase administrative de la procédure était assuré dès lors qu’il pouvait y être porté remède devant les juges du fond (
ibidem
43.). En particulier, la Cour nota que les exceptions de nullité soulevées par M.
Miailhe et touchant à la régularité de la procédure suivie devant la CIF avaient été examinées par le juge pénal depuis l’abandon du postulat de l’indépendance des contentieux répressifs et administratifs en la matière depuis 1988. Elle considéra également que le requérant avait dès lors pu contester la réalité du délit reproché devant les juges du fond, lesquels, de surcroît, avaient apprécié souverainement les faits de la fraude incriminée sur la base de l’avis de la CIF liant le ministre chargé des finances (
ibidem
§§ 44 et 45). Sur la crainte d’un déséquilibre entre les parties dans la procédure devant aboutir à l’avis de la CIF, la Cour s’exprima comme suit
:
«
L’absence de débat contradictoire préalablement à l’avis de la CIF peut, dans certains cas, susciter la crainte de voir le contribuable placé dans une position plus difficile. Il reste qu’il ne s’agit que de l’intervention préalable d’un organe consultatif. Dans le cas d’espèce, il y a eu une instruction et non une citation directe. De plus, la procédure déclenchée sur plainte de l’administration a comporté un double degré de juridiction, ce qui a permis à M.
Miailhe, qui disposait encore d’un pourvoi en cassation, de discuter contradictoirement les pièces à charge et les accusations portées contre lui.
En conclusion, les instances litigieuses, considérées dans son ensemble, ont revêtu un caractère équitable
(...) » (arrêt Miailhe précité, §§ 45 et 46).
La Cour estime que ce raisonnement s’applique en l’espèce, le requérant ayant pu contester la réalité de l’infraction reprochée, dans le cadre de débats contradictoires devant le tribunal correctionnel puis devant la cour d’appel de Versailles, sous le contrôle ultime de la Cour de cassation.
La Cour relève également que les faits de l’espèce ne permettent pas d’établir clairement que des documents précis auraient été dissimulés et écartés du débat contradictoire devant les juges du fond. Le requérant ne montre pas en quoi il pouvait, de manière plausible, soutenir que tel ou tel document sur lequel son adversaire se serait appuyé lui aurait permis de rassembler des preuves qu’il aurait pu utiliser à sa décharge. Ce n’est donc pas d’un défaut de communication des documents de la part de l’administration fiscale pendant les phases de la procédure que se plaint le requérant, ni d’une méconnaissance du contenu des documents sur lesquels les différentes autorités se basèrent pour examiner l’affaire, mais bien plus de l’absence, en général, de débat oral devant la CIF.
Le requérant ne contestant pas que les juridictions nationales ont fondé leur conviction sur les seules pièces versées au débat, peu importe qu’il ait été cité directement devant les instances judiciaires, technique de poursuite visant à la simplification de la procédure, dès lors qu’il eut pleinement l’occasion de discuter des accusations portées contre lui. En effet, outre qu’un délai important s’écoula entre le dépôt de la plainte par les services fiscaux et la citation du requérant, ce qui lui permit de préparer sa défense, rien n’empêchait ce dernier de demander à la juridiction de jugement qu’elle ordonne des mesures d’informations supplémentaires. Mais surtout, le requérant disposa à tous les degrés de juridiction de la possibilité de discuter contradictoirement des pièces à charge, possibilité à laquelle les juges du fond prêtèrent une attention particulière –
preuve en est le déroulement de l’instance pénale elle-même
– mais également la vérification scrupuleuse par ces derniers des conditions de mise en œuvre des droits de la défense de l’intéressé au cours de la phase administrative de la procédure.
Dans ces conditions, la Cour considère que la procédure, dans son ensemble, a revêtu un caractère équitable. Le grief doit dès lors être rejeté pour défaut manifeste de fondement, par application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Le requérant allègue que sa cause n’a pas été entendue par un tribunal «
impartial
», les juges l’ayant condamné pour fraude fiscale s’avérant être les mêmes que ceux qui l’avaient auparavant condamné pour un délit de droit commun. Il invoque l’article 6 §§ 1 et 2 de la Convention qui disposent
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...).
2.
Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie
».
En ce qui concerne l’impartialité d’un tribunal, la Cour rappelle tout d’abord que si elle «
se définit d’ordinaire par l’absence de préjugé ou de parti pris, elle peut, notamment sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, s’apprécier de diverses manières. On peut distinguer sous ce rapport entre une démarche subjective, essayant de déterminer ce que tel juge pensait dans son for intérieur en telle circonstance, et une démarche objective amenant à rechercher s’il offrait des garanties suffisantes pour exclure à cet égard tout doute légitime
» (arrêt Sainte-Marie c. France du 16 décembre 1992, série A n° 253-A, p. 23, § 50). En l’espèce, seule l’impartialité objective est mise en cause par le requérant qui voit dans la composition identique des juridictions l’ayant condamné, d’une part pour escroquerie et banqueroute, d’autre part pour fraude fiscale, une raison légitime de douter.
La Cour rappelle par ailleurs que la présomption d’innocence concerne l’état d’esprit et l’attitude du juge appelé à statuer sur une accusation pénale portée devant lui, en lui interdisant notamment de partir de la conviction ou de la supposition que l’accusé est coupable. Ainsi, au moment de prendre leur décision, les juges ne doivent arriver à une condamnation que sur la base de preuves directes ou indirectes suffisamment fortes, aux yeux de la loi, pour établir la culpabilité de l’intéressé (Barberà, Messegué et Jabardo c. Espagne, rapport Commission du 16 octobre 1986, § 104
; Cour eur. D.H., arrêt du 6 décembre 1988, série A n°
146, p. 49).
La Cour relève d’emblée que le requérant a fait l’objet de deux procédures distinctes même si elles furent menées parallèlement.
Elle note que les juridictions nationales condamnèrent le requérant pour deux
infractions distinctes avec une impartialité qui ne fut à aucun moment mise en doute au regard du droit national (voir
supra
l’arrêt de la cour d’appel de Versailles du 29 mars 1996 et l’arrêt de la Cour de cassation du 10 juillet 1997).
Si la Cour constate, à la lecture des décisions rendues dans l’affaire de fraude fiscale, des éléments de connexité de faits avec celle d’escroquerie, elle ne voit cependant pas de raisons de considérer les appréhensions du requérant comme objectivement justifiées. Elle note en effet que sa condamnation pour fraude fiscale est fondée sur des éléments matériels tirés de la non-déclaration de revenus d’origine indéterminée, qui eurent valeur de preuve au regard de la loi, et sur son intention frauduleuse. La technicité de la motivation dans les deux
affaires ne saurait, selon la Cour, dissimuler la réalité de la dualité des poursuites pénales engagées contre le requérant et ne saurait être interprétée comme affectant l’impartialité des juridictions ayant statué sur la fraude fiscale, ni comporter des appréciations de culpabilité qui méconnaîtraient le principe de la présomption d’innocence.
Dans ces conditions, la Cour estime que ce grief doit également être rejeté pour défaut manifeste de fondement, par application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Le requérant allègue une violation du droit à la présomption d’innocence en ce que le juge pénal s’est prononcé sur le délit de fraude fiscale qui lui était reproché, alors que le contentieux administratif de redressement fiscal était encore pendant. Il considère que le juge pénal aurait dû surseoir à statuer en attendant la décision du juge de l’impôt.
La Cour rappelle que la présomption d’innocence se trouve méconnue si une décision judiciaire concernant un prévenu reflète le sentiment qu’il est coupable, alors que sa culpabilité n’a pas été préalablement légalement établie (arrêt Allenet de Ribemont c. France du 10 février 1995, série A n° 308, p. 16, § 35).
La Cour observe qu’à la suite d’une vérification de compatibilité par l’administration fiscale, le requérant fit l’objet d’un redressement fiscal et les droits rappelés furent majorés des pénalités prévues par l’article 1729 du code général des impôts. Par la suite, le requérant fut mis en examen pour fraude fiscale et les autorités judiciaires le condamnèrent sur le fondement de l’article 1741 du code général des impôts (voir p. 6 ci-dessus).
Il résulte de la jurisprudence de la chambre criminelle de la Cour de cassation que les éléments constitutifs du délit de fraude fiscale tel qu’envisagé par l’article 1741 du code général des impôts, à savoir dans le cas d’espèce, la minoration «
volontaire
» de certains revenus du requérant dans sa déclaration, diffèrent de ceux de l’infraction fiscale des articles
1728 et 1729 du code général des impôts consistant en le seul défaut de déclaration desdites sommes dans les délais légaux. En conséquence, le juge pénal et le juge administratif statuant sur deux infractions différentes, aucune question ne se pose sous l’angle de l’article 6 § 2 de la Convention (voir
mutatis mutandis
n° 36855/97 et 41731/98, F. Ponsetti et C.
Chesnel c.
France, troisième section, déc. 14.9.99).
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, par application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour , à l’unanimité,
.
Greffière
Président
[Note1]
Ne pas oublier de bloquer le texte avec Alt+B pour éviter que les informations en zones grisées disparaissent.
[Note2]
Ne mettre que les initiales si non public
; prénom et, en majuscules, le nom de famille ; nom corporatif en majuscules ; pas de traduction des noms collectifs.
[Note3]
Première lettre du pays en majuscule. Mettre l’article selon l’usage normal de la langue.