CtEDO 29.08.2000 Auto

JAHNKE ET LENOBLE contre la FRANCE

RESPONDENT
FRA
HOTĂRÂRE
29.08.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
JAHNKE ET LENOBLE contre la FRANCE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 40490/98 prezentate de Jacques JAHNKE, Gilles și Bernadette LENOBLE împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor LIui (secțiunea a treia), care are loc la 29 august 2000 într-o cameră compusă din L. Loucaides, președintele J.-P. Costa, P. Kūris, F. Tulkens, K. Jungwiert, H.S. Greve, dl Ugrekhelidze, judecători și S. Dolle; graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 29 octombrie 1997 și înregistrată la 27 martie 1998, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Cei trei solicitanți sunt resortisanți francezi, născuți în 1954, 1955 și, respectiv, 1956. Primul reclamant este un agent tehnico-comercial și locuiește în Paris. Al doilea reclamant este electromecanian. El este la fel cu cel de-al treilea reclamant, care este asistent comercial. Ei locuiesc în Vitry-sur-Seine (Val-de-Marne). Circumstanțe speciale ale cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamanții au fost angajați în 1986, 1978 și 1985 de către societatea MOLE RICHARDSON FRANȚA, al cărei obiect era fabricarea, vânzarea și închirierea de echipamente de iluminat și cinematografie. Convenția colectivă aplicabilă celor trei solicitanți era cea a metalurgiei. În 1989, societatea și-a cedat departamentul de producție și o parte din departamentul său de vânzări către RACETEC. Contractele de muncă ale angajaților angajați în activități necedate, inclusiv ale reclamanților, au fost transferate societății MOLE RICHARDSON INTERNATIONAL LTD. În 1991, societatea Mole RICHARDSON INTERNATIONAL LTD și-a cedat filiala din Mont Rouge societății Panavision FRANȚA, care nu era supusă aplicării niciunei convenții colective. Din 1992, societatea PANAVIN FRANȚA și-a închis sediul din Mont Rouge. La 28 decembrie 1992, cel de-al doilea reclamant a fost concediat din motive economice. La 7 ianuarie 1993, societatea a obținut autorizația administrativă de concediere a celorlalți doi solicitanți care, în calitate de delegați ai personalului, erau salariați protejați. La 13 ianuarie 1993, societatea și-a declarat concedierea din motive economice, justificată de închiderea unității care îi angaja. La 25 iunie 1993, reclamanții au sesizat consiliul de prud La 24 noiembrie 1993, consiliul de administrație al populației de pești i-a condamnat pe reclamanții tuturor cererilor lor și i-a condamnat la plata cheltuielilor de judecată. În special, consiliul a arătat că, în cazul în care societatea Panavision FRANȚA preluase activele societății MOLE RICHARDSON, iar contractele de muncă fuseseră transmise noului angajator, acesta din urmă nu era supus aplicării oricărei convenții colective, ci transferului unui contract în temeiul (...) Cod de muncă [n În concluzie, reclamanții au sesizat Curtea de Apel a Versailles și au considerat că societatea Panavision FRANȚA era obligată să aplice Convenția colectivă privind prelucrarea, în măsura în care, în conformitate cu dispozițiile unei legi din 3 ianuarie 1985, această convenție trebuia să continue să producă efecte pe o perioadă de un an de la încetarea acesteia. De asemenea, aceștia au considerat că concedierile lor încălcaseră Directiva europeană din 14 februarie 1997 privind informarea angajaților cu privire la orice proiect de cesiune (Directiva 77/187, J.O. din 5 martie 1977). În special, reclamanții s-au plâns că, în conformitate cu această directivă europeană, numai fișele lor de plată le-au informat în mod oficial, la sfârșitul lunii decembrie 1991, cu privire la cesiunea între societatea MOLE RICHARDSON INTERNATIONAL și societatea PANAVIZION FRANȚA. La 26 iunie 1995, instanța de apel a confirmat hotărârea atacată, concluzionând că concedierea reclamanților se baza pe o cauză reală și serioasă. Ulterior, Comisia a considerat că reclamanții nu au putut fi eligibili pentru punerea în aplicare a Convenției colective privind metalurgia în momentul concedierii, deoarece cesionarea către societatea Panavision FRANȚA a activității și a materialului societății MOLE RICHARDSON INTERNATIONAL a avut loc la 1 iulie 1991, și anume înainte de concedierea acestora. Prin urmare, instanța de apel a considerat că reclamanții nu erau îndreptățiți să pretindă că acordul colectiv trebuia să li se aplice pentru calcularea dreptului lor la despăgubire, în măsura în care dreptul lor la despăgubire se naștese în timp ce convenția încetase să producă efecte. În consecință, aceasta a scutit reclamanții de cererile lor și i-a condamnat la plata cheltuielilor de judecată. Instanța de apel nu a răspuns cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea directivei europene. Reclamanții s-au ocupat atunci de rupere. În memoriile lor, ei au făcut în special: în mod expres, la off a instanei dai apel de a fi în afara mijloacelor de drept importante obținute din obligațiile franceze față de Comunitatea Europeană Ei au considerat că, din acest motiv, instanța de apel nu și-a respectat obligațiile care decurg din art. 455 din noul Cod de procedură civilă. În memoriul său în apărare, societatea PANAVIN FRANȚA, care răspunde argumentelor formulate de reclamanți - și după ce a constatat că: reclamantul recursului a declarat că nu a răspuns criticii sale cu privire la o încălcare a Directivei europene din 14 februarie 1997 (...) pe lângă faptul că nu se vede în ce concluzii s-ar fi invocat acest punct, trebuie amintit că judecătorii din fond nu sunt obligați să răspundă numai la mijloacele reale definite ca fiind "la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Presupunând chiar că a fost invocată, salariatul nu a tras nicio consecință juridică a așa-numitei necunoașteri a directivei; prin urmare, a fost vorba despre un simplu argument la care judecătorii din fond nu erau obligați să răspundă prin hotărârea din 10 iulie 1997, Curtea de Casație a respins recursurile formulate de reclamanți. În special, motivul întemeiat pe încălcarea directivei europene a fost declarat inadmisibil pe motiv că nu rezultă nici din lacună, nici din concluziile pe care [reclamanții] le-au invocat în fața judecătorilor din fond motivul întemeiat pe încălcarea Directivei europene din 14 februarie 1997 privind informarea angajaților cu privire la orice proiect de cesiune; că acest motiv este, prin urmare, nou și amestecat de fapt și de drept (...). Dreptul și practica internă relevante Noul Cod de procedură civilă art. 619 (...) noile mijloace nu sunt admisibile în fața Curții de Casație. Cu toate acestea, pot fi invocate pentru prima dată, cu excepția cazului în care se prevede altfel 1° Mijloacele de drept pur 2° Motivele născute din decizia atacată. Această dispoziție consacră o jurisprudență tradițională conform căreia Curtea de Casație nu este instituită decât pentru a aprecia, în ceea ce privește dreptul, hotărârile și hotărârile pronunțate în ultimă instanță; prin urmare, este imposibil să se ridice în fața acesteia noi mijloace care nu ar fi fost dezbătute în fața judecătorilor din fond. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții de Casație, este nou motivul care nu a fost invocat în fața judecătorilor din fond și care este amestecat în fapt și în drept (a se vedea în acest sens Cass. Req. 22 noiembrie 1942, JPC 43 II 2444 ; Cass. Civ. 1 , 22 mai 1979, JPC 79 IV 244 ; Cass. Civ. 2 , 17 iulie 1991, GP 93 somm. 2). 455 Hotărârea trebuie să expună pe scurt pretențiile părților și mijloacele acestora; el trebuie să fie motivat. Hotărârea stabilește decizia sub formă de dispozitiv. Jurisprudența a interpretat aceste dispoziții luând în considerare în special că este îndeplinită cerințele acestui articol din momentul în care au fost formulate și discutate în instanță circumstanțele de fapt și deducerile de drept care decurg din acestea, pe care se bazează decizia Reclamanții se plâng că nu au putut beneficia de un proces echitabil, în măsura în care Curtea de Casație a declarat unul dintre mijloacele lor de casare inadmisibilă, pe baza unei constatări vădit inexacte, și anume că este vorba despre un nou motiv. Reclamanții consideră că nu au fost într-adevăr audiați de Curtea de Casație și că: art. 6 alineatul (1) din convenție. Reclamanții se plâng că, refuzând să își rețină motivul întemeiat pe încălcarea Directivei UE nr. 77/187 pe motiv că: că: este vorba despre un nou motiv, Curtea de Casație a comis o eroare vădită de apreciere și i-a privat astfel de dreptul de a beneficia de garanțiile procesului echitabil. Plângătorii din art. 6 alin. (1) din Convenție, ale căror părți relevante sunt astfel formulate Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...), de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul reamintește specificitatea recursului în casare, căi de drept extraordinare care pot fi supuse unor norme mai formalizate și mai riguroase. El observă că, la examinarea dosarului, nu este discutabil faptul că reclamanții au invocat în mod corect încălcarea directivei europene, atât în concluziile lor în fața Tribunalului de apel, cât și în memoriile lor amplificative în fața Curții de Casație. Cu toate acestea, el observă că nu este suficient să se ridice un argument în fața unei instanțe pentru a deveni un motiv, în sensul jurisprudenței Curții de Casație. Într-adevăr, motivul trebuie să fi fost articulat cu precizie în concluziile reclamanților recursului pentru a fi considerat ca atare. În această privință, guvernul consideră că trebuie făcută o diferență clară între argument și motiv. Din această diferență, esențială în dreptul francez, rezultă, potrivit guvernului, soluția reținută de Curtea de Casație în prezenta cauză. În speță, reclamanții nu au făcut decât să procedeze prin afirmații în concluziile lor depuse în fața instanței de apel, fără a formula în mod expres motivele pe care își bazau pretențiile: au făcut referire la situația lor, și anume că nu au putut să ia cunoștință de schimbarea angajatorului decât la primirea fișei lor de plată. Ei au menționat apoi și numai că o astfel de atitudine era interzisă de directiva menționată anterior, ale cărei texte au copiat-o, fără a trage nici o consecință juridică a unei astfel de neplăceri între dreptul intern și cel european. În nici un moment, reclamanții nu au precizat domeniul de aplicare juridic pe care așteptau să îl atribuie presupusei încălcări a directivei europene. Cu toate acestea, judecătorii din fond nu au obligația de a urmări părțile în detaliu a argumentațiilor lor, singura lor obligație de a se limita la a răspunde la motive. În această privință, guvernul citează, printre altele, cuvintele dlui Jules Le Clecah, președinte onorific al Curții de Casație, potrivit căruia Prin urmare, motivul pentru care trebuie neapărat să răspundem este acela care este prezentat drept sprijinul necesar al cererii sau al apărării. Căci nu este niciodată reproșat judecătorului din fond pentru că nu a urmat părțile în detaliu ale argumentației lor (...). Curtea de Casație nu s-a gândit niciodată să-i facă să nu respingă toate obiecțiile opuse de un pledant împotriva adversarului său (...). Și de aceea este indispensabil în dreptul de a nu confunda mijloacele cu simple argumente (...). La simpla argumentare nu este obligatoriu să se răspundă din motive speciale. În plus, guvernul subliniază că principala problemă ridicată de prezentul litigiu se referea la problema dacă acordul colectiv al metalurgiei era încă aplicabil reclamanților în momentul concedierii. Cu toate acestea, din concluziile lor reiese în mod clar că lipsa de informare a angajaților cu privire la cesiunea societății nu a avut niciun impact în ceea ce privește situația reclamanților, întrucât aceștia nu au stabilit nicio legătură între această lipsă de informare și aplicabilitatea acordului colectiv în momentul concedierii. Guvernul consideră astfel că aluzia la directiva europeană constituia în mod clar un argument, nu un motiv de drept; din acest motiv, instanța de apel a Versailles a luat în considerare argumentul cu relevanță și nu a răspuns. În cele din urmă, guvernul consideră că prezenta cauză trebuie să fie clar diferită de cauza Fouquet, în care Comisia a considerat că un pledant nu era într-adevăr ascultat, atunci când un mijloc de apărare esențial era necunoscut de instanța competentă (hotărârea Fouquet c. Franța din 31 ianuarie 1996, Rec. 1996-I, Raportul Comisiei din 12 octombrie 1994). Spre deosebire de această cauză, guvernul ia notă de faptul că, în speță, este mult după examinarea motivului reclamanților că Curtea de Casație l-a respins, considerându-l nou. Curtea reamintește că art. 19 din Convenție are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care decurg din Convenție pentru părțile contractante. În special, nu este de competența sa să cunoască erorile de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție (a se vedea, printre altele, Hotărârea Garcia Ruiz c. Spania din 21 ianuarie 1999, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1999-I, § 28). În prezenta cauză, reclamanții reproșează Curții de Casație că nu au respectat normele procesului echitabil, considerând că instanța de apel nu trebuia să examineze un motiv care nu a făcut acest lucru și luând în considerare motivul respectiv ca nou în fața sa și, prin urmare, inadmisibil. Curtea dorește să sublinieze că, pentru îndeplinirea sarcinilor lor, instanțele trebuie să obțină cooperarea părților, care, în măsura posibilului, sunt obligate să-și expună pretențiile într-un mod clar, lipsit de ambiguitate și în mod rezonabil structurat. Curtea arată că analiza memoriilor depuse de reclamanți în fața Tribunalului de apel permite să se constate că acestea s-au limitat la a face o simplă aluzie la Directiva europeană din 14 februarie 1977 Într-adevăr, în memoriile lor de mai multe pagini există o propoziție din cinci linii Õ că informația personalului cu privire la schimbarea numelui social a încălcat o directivă europeană, urmată de citarea unui articol din directiva menționată anterior. Curtea nu se îndoiește că s-a pronunțat acolo dintr-un simplu argument. Or, Comisia amintește în această privință că, în cazul în care art. 6 alineatul (1) obligă instanțele să își motiveze deciziile, această obligație nu se poate înțelege ca solicitând un răspuns detaliat la fiecare argument (a se vedea Hotărârea Garcia Ruiz op. cit., § 26). Pe de altă parte, Curtea constată că punctul de litigiu a fost refuzul Panavision FRANȚA de a continua să aplice Convenția colectivă a metalurgiei. ; or, instanța de apel a recunoscut că reclamanții se bazau pe această convenție colectivă, în temeiul legii, timp de 15 luni, adică până la 1 octombrie 1992. Cu privire la schimbarea motivului social la sfârșitul lunii decembrie 1991 de către fișa de plată (și nu, după cum pare să solicite directiva europeană, începând din iulie 1991, data cesiunii) nu are niciun impact asupra chestiunii în litigiu. Prin urmare, Curtea consideră că: prin faptul că nu răspundea la un simplu argument, în al doilea rând, de influență asupra problemei în litigiu, instanța de judecată nu a comis nicio deficiență de motivare. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că a fost inevitabil ca motivul de Casație în cauză să fie considerat nou de către Curtea de Casație. Desigur, Curtea de Casație și-ar fi putut explica mai bine poziția și ar fi putut face o distincție între motivele și argumentele prezentate de solicitanți. Prin alegerea unui răspuns laconic, hotărârea Curții de Casație poate într-adevăr să creeze confuzie și obligă Curtea să se dea la o examinare a fondului cauzei pentru a se asigura că normele procesului echitabil nu au fost ignorate. Curtea concluzionează că, deși a fost de dorit un răspuns mai clar din partea Curții de Casație cu privire la directiva europeană, aceasta nu a comis o eroare de apreciere (a se vedea, a contrao, Hotărârea Dulaurans c. Franța din 21 martie 2000) și a asigurat reclamanților dreptul lor la un proces echitabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. Prin urmare, cererea trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară RECURSAREA IRRECEVATIVĂ S. Dolle L. Loucles greenier Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2000-01-25
0,94
LUCAS contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION FINALE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 37257/97 présentée par Lucie LUCAS contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 25 janvier 2000 en une chambre composée de
CtEDO 2000-03-28
0,94
RICHET contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION FINALE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 34947/97 présentée par Guy RICHET contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 28 mars 2000 en une chambre composée de Sir
CtEDO 2000-10-10
0,94
IMMEUBLES GROUPE KOSSER contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 38748/97 présentée par IMMEUBLES GROUPE KOSSER contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composé
CtEDO 2000-06-15
0,94
C.R. contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 42407/98 présentée par C.R. contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 15 juin 2000 en une chambre composée de M. L. L
CtEDO 2000-09-05
0,94
SCI CARNOT-VICTOR HUGO contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 39994/98 présentée par SCI CARNOT-VICTOR HUGO contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 5 septembre 2000 en une chambre composé
Sursă