CtEDO 25.01.2000 AI

THURIN contre la FRANCE

RESPONDENT
FRA
HOTĂRÂRE
25.01.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
THURIN contre la FRANCE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

cererii nr. 32033/96

prezentată de Georges THURIN

împotriva Franţei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţiunea a treia), şezând în şedinţă pe data de 25 ianuarie 2000 într-o cameră compusă din

Sir Nicolas Bratza, președinte,

d-l J.-P. Costa,

d-l L. Loucaides,

d-l P. Kūris,

doamna F. Tulkens,

d-l K. Jungwiert,

doamna H.S. Greve, judecători,

şi doamna S. Dollé, grefieră de secţiune;

Având în vedere articolul 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;

Având în vedere cererea introdusă pe 8 ianuarie 1996 de Georges Thurin împotriva Franţei şi înregistrată pe 26 iunie 1996 sub nr. de dosar 32033/96;

Având în vedere rapoartele prevăzute de articolul 49 din regulamentul Curţii;

Având în vedere observaţiile prezentate de guvernul pârât pe 2 martie 1998 şi contraobservaţiile prezentate de reclamant pe 10 iunie 1998;

După ce a deliberat;

Pronunţă următoarea decizie:

FAPTE

Reclamantul este cetăţean francez, născut în 1926 şi locuitor în Villeneuve (Franţa). Este reprezentat în faţa Curţii de d-l Patrick Itey, avocat la baroul din Marseille (Franţa).

Faptele din cauză, aşa cum au fost expuse de părţi, pot fi rezumate după cum urmează.

Procedura de redare a conţilor

Pe 22 decembrie 1970, tribunalul de comerţ din Manosque a deschis o procedură de reglementare judiciară împotriva societăţii de vânzare de maşini agricole exploatată de reclamant şi cei doi fraţi ai săi. Această procedură a fost convertită în lichidare de bunuri pe 5 iulie 1977. Pe 6 februarie 1979, operaţiunile de lichidare a bunurilor au fost închise pentru insuficienţă de active. Au fost redeschise pe 16 noiembrie 1982, pentru a fi din nou închise pe 2 septembrie 1985, pentru stingerea datoriei. Pe 10 februarie 1986, administratorii provizorii din studiul d-lui G.M., sindic numit de tribunalul de comerţ, au depus declaraţiile de redare a conţilor.

Pe 18 februarie 1986, reclamantul şi fraţii săi au făcut opoziţie la redarea conţilor, cu motivul că G.M. a comis numeroase nereguli în cursul operaţiunilor de lichidare.

Prin sentinţă din 2 decembrie 1986, tribunalul de comerţ din Manosque a desemnat un expert justiţiar pentru a verifica regularitatea şi exactitatea conţilor depuşi de G.M.

Prin sentinţă pe fond din 4 septembrie 1990, pronunţată după depunerea raportului de expertiză din data de 15 noiembrie 1989, tribunalul de comerţ din Manosque a respins opoziţia reclamantului cu motivul că conturile erau regulate.

Pe 19 septembrie 1990, reclamantul a apelat sentinţa. Prin hotărâre din 9 martie 1995, curtea de apel din Aix-en-Provence a confirmat hotărârea atacată. Reclamantul nu a depus cere de casaţie împotriva acestei hotărâri.

Procedura penală cu constituire de parte civilă

Paralel, o procedură penală a fost deschisă împotriva d-lui G.M. pe 26 septembrie 1985, la iniţiativa procurorului Republicii lângă tribunalul de mari cauze din Digne. Informaţiunea a fost deschisă pe acuzaţii de fals şi folosire, abuz de încredere, malversări şi complicitate.

Pe 11 octombrie 1985, dosarul de informaţiune a fost transmis, în conformitate cu articolele 704 până la 706 din codul de procedură penală, unei jurisdicţii specializate în materie economică şi financiară, respectiv tribunalul de mari cauze din Nice.

G.M. fiind, la momentul faptelor, adjunct al primarului din Aix-en-Provence, camera penală a Curţii de casaţie, prin hotărâre din 11 mai 1989, a desemnat tribunalul de mari cauze din Marseille pentru a continua informaţiunea, în conformitate cu dispoziţiile articolului 687 din codul de procedură penală.

Pe 19 februarie 1991, reclamantul s-a constituit parte civilă în procedura deschisă de parchet împotriva d-lui G.M. şi în curs de cercetare judiciară în faţa judecătorului de instrucţie al tribunalului de mari cauze din Marseille. Reclamantul a însoţit plângerea sa cu o cerere de despăgubire pentru prejudiciul material şi moral pe care pretinde că l-a suferit din cauza malversărilor de care s-ar fi făcut vinovat G.M. în calitatea sa de sindic la lichidarea societăţii sale şi a evaluat prejudiciul la suma de 4.286.464 franci francezi.

Pe 13 iunie 1991, judecătorul de instrucţie a comunicat reclamantului concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit pe 30 mai 1991 cu privire la faptele denunţate împotriva d-lui G.M. Pe 16 iulie 1991, reclamantul a prezentat observaţii asupra raportului.

În afară de aceasta, pe 23 mai 1991, camera de acuzare a curţii de apel din Aix-en-Provence a declarat inadmisibilă cererea procurorului Republicii lângă tribunalul de mari cauze din Marseille având scopul să hotărască asupra valabilităţii actelor criticate de G.M. în procedura deschisă împotriva sa. Pe 14 noiembrie 1991, camera penală a Curţii de casaţie a anulat hotărârea precitată şi a retrimis dosarul în faţa curţii de apel din Nîmes.

Prin hotărâre din 19 octombrie 1992, curtea de apel din Nîmes a declarat că nu este cazul de anulare a actelor criticate şi a retrimis cauza în faţa judecătorului de instrucţie din Marseille. Pe 16 februarie 1993, camera penală a Curţii de casaţie a respins pourvoi depus de G.M. împotriva hotărârii anterioare a curţii de apel din Nîmes.

De asemenea, pe 8 iulie 1991, G.M. a prezentat o cerere pentru a constata inadmisibilitatea constituirilor de parte civilă, printre care se afla cea a reclamantului. Judecătorul de instrucţie a pronunţat o ordonanţă de admisibilitate a constituirii de parte civilă pe 26 septembrie 1991. G.M. şi coacuzaţii săi au apelat această ordonanţă care a fost confirmată de camera de acuzare a curţii de apel din Aix-en-Provence pe 11 martie 1993. Cu privire la constituirea de parte civilă a reclamantului, camera a subliniat că plângerea depusă de acesta era "mai largă decât faptele denunţate în contestaţia redării conţilor şi în citaţia în responsabilitate; prin urmare, obiectele şi cauzele acţiunilor intentate (...) nefiind identice, regula 'electa una via' nu poate fi aplicabilă în speţă".

Pe 8 ianuarie 1993, un nou judecător de instrucţie a fost desemnat în locul celui precedent, care a fost apelat la alte funcţii.

Pe 28 martie 1994, avocatul reclamantului a cerut judecătorului de instrucţie să-l informeze despre evoluţiile referitoare la instrucţiune. Pe 25 martie 1995, reclamantul a cerut judecătorului de instrucţie să "relanseze procedura în curs". Pe 3 iulie 1996, a reiterează cererea. Pe 13 noiembrie 1996, avocatul reclamantului a repetat cererea în faţa judecătorului de instrucţie, iar pe 14 ianuarie 1997 în faţa judecătorului de instrucţie nou desemnat.

Pe 3 iulie 1997, judecătorul de instrucţie a răspuns că intenţionează să "continue instrucţiunea în cel mai scurt timp posibil".

Procedura de responsabilitate civilă

Pe 1 martie 1995, reclamantul a citat pe G.M. pentru responsabilitate civilă în calitatea sa de administrator justiţiar în faţa tribunalului de mari cauze din Aix-en-Provence. A cerut despăgubire pentru prejudiciul material şi moral pe care pretinde că l-a suferit din cauza malversărilor d-lui G.M. în cursul operaţiunilor de lichidare a societăţii sale; a evaluat prejudiciul la suma de 4.507.127 franci francezi.

Prin sentinţă din 2 mai 1996, tribunalul de mari cauze din Aix-en-Provence s-a declarat incompetent pe cale teritorială şi a retrimis dosarul şi părţile în faţa tribunalului de mari cauze din Avignon. Procedura este încă în curs în faţa acestei jurisdicţii.

Procedura de responsabilitate a Statului

Pe 27 februarie 1997, reclamantul a citat Statul francez în faţa tribunalului de mari cauze din Digne pentru responsabilitate pentru greşeli grave comise de G.M. în cadrul funcţiilor sale de administrator justiţiar, în conformitate cu articolul L. 781-1 din codul organizării judiciare. A cerut despăgubire pentru prejudiciul material şi moral pe care pretinde că l-a suferit din cauza malversărilor d-lui G.M. în cursul operaţiunilor de lichidare a societăţii sale; a evaluat prejudiciul la suma de 4.286.464 franci francezi. S-a mai plâns de durată excesivă a procedurii penale cu constituire de parte civilă invocând articolele 6 şi 13 din Convenţie. Această procedură este, de asemenea, încă în curs.

Articolul 175-1 din codul de procedură penală

"Orice persoană sub acuzare sau partea civilă poate, la expirarea unui termen de un an de la data la care a fost pusă sub acuzare sau de la ziua constituirii sale ca parte civilă, cere judecătorului să pronunţe trimiterea în faţa jurisdicţiei de judecată sau să declare că nu este motiv de a continua.

În termen de o lună de la primirea acestei cereri, judecătorul de instrucţie, printr-o ordonanţă motivată, dă curs acesteia sau declară că este motiv de a continua informaţiunea. În primul caz, el procedează conform modalităţilor prevăzute de prezenta secţiune.

Dacă judecătorul de instrucţie nu s-a pronunţat în termenul fixat de alineatul anterior, persoana poate sesiza direct camera de acuzare cu cererea, care, pe rechiziţii scrise şi motivate ale procurorului general, se pronunţă în termen de douăzeci de zile de la sesizare."

Rezultă dintr-o circulă din 1 martie 1993 privind aplicarea articolului 175-1 că o parte nu poate exercita, cu ocazia unei proceduri, decât o singură dată dreptul prevăzut de alineatul întâi al articolului 175-1 din codul de procedură penală.

Conform articolului L. 781-1 din codul organizării judiciare, Statul este obligat să despăgubească prejudiciul cauzat de funcţionarea defectuoasă a serviciului de justiţie. Această responsabilitate este angajată numai pentru greşeli grave sau pentru denegare de justiţie.

Tribunal de mari cauze din Paris (5 noiembrie 1997, Gauthier c. Agent Judiciaire du Trésor) acordând 50.000 franci pentru prejudiciu moral unui salariat, în cadrul unui litigiu de drepturile muncitorului în curs, care a primit de la grefica curţii de apel din Aix-en-Provence un aviz informând pe aceasta că apelul nu ar putea fi examinat decât patruzeci de luni după sesizarea curţii. Prin hotărâre din 20 ianuarie 1999, curtea de apel din Paris a confirmat sentinţa, atacată de agentul judiciaire al trezoreriei, reprezentând Statul, dar a redus indemnizaţia acordată la suma de 20.000 franci.

Cererea a fost introdusă pe 8 ianuarie 1996 şi înregistrată pe 26 iunie 1996.

Pe 22 octombrie 1997, Comisia (Camera a Doua) a hotărât să pună plângerea reclamantului privind durată procedurii penale cu constituire de parte civilă la cunoştinţa guvernului pârât, invitând-ul să prezinte observaţiile sale scrise asupra admisibilităţii şi fondului.

Guvernul a prezentat observaţiile sale pe 2 martie 1998, după prelungirea termenului asignat, iar reclamantul a răspuns pe 10 iunie 1998.

În baza articolului 5 § 2 al Protocolului nr. 11, intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1998, cauza este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului din această dată.

"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...) care va hotărî, fie contestaţiile privind drepturile şi obligaţiile sale de caracter civil, fie asupra fondului oricărei acuzaţii în materie penală adresată împotriva sa."

Guvernul consideră, ca prioritate, că articolul 6 § 1 din Convenţie nu are de aplicat în speţă. Dacă admite că scopul despăgubirilor constituirii de parte civilă a reclamantului nu poate fi pus la îndoială, consideră, pe de altă parte, că rezultatul procedurii nu este decisiv pentru aplicarea articolului 6 § 1 în stabilirea dreptului la despăgubire al reclamantului. Dovada acestuia sunt două acţiuni civile intentate de reclamant respectiv pe 1 martie 1985 şi 27 februarie 1997 care demonstrează posibilităţile procedurale de care a dispus reclamantul, independent de procedura penală deschisă împotriva d-lui G.M. De fapt, G.M. nefiind invocat, în cadrul acestor proceduri, regula conform căreia "penal ţine civil în stare", tribunalul de mari cauze din Avignon va fi în măsură să hotărască asupra cereri despăgubirilor reclamantului, iar în această perspectivă rezultatul procedurii penale va fi evident fără efect asupra posibilei alocare a sumelor pe care le reclamă.

Prin urmare, Guvernul consideră că cererea trebuie respinsă ca fiind incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei.

Ca abordare secundară, Guvernul susţine că reclamantul nu a epuizat până în prezent toate căile de atac interne. Pe de o parte, Guvernul subliniază că reclamantul nu a utilizat calea de atac de care dispunea pentru a accelera cursul procedurii penale, în aplicarea articolului 175-1 din codul de procedură penală. Pentru evaluarea eficacităţii acestui atac în scopurile articolului 6 § 1, Guvernul face trimitere la o decizie a Comisiei din 20 ianuarie 1995, în cauza Redoutey c. Franţa (nr. 22608/93, decizie din 20.01.95, nepublicată).

Pe de altă parte, Guvernul subliniază că acţiunea în responsabilitate a Statului, intentată de reclamant pe baza articolului L. 781-1 din codul organizării judiciare, este încă în curs.

Reclamantul se opune tezelor Guvernului. Cu privire la incompatibilitatea ratione materiae invocată de Guvern, reclamantul susţine că acţiunea în contestaţie a conţilor lichidării judiciare nu avea nici un caracter despăgubirilor şi nu avea alt scop decât de a constata anomaliile contabile de care s-a făcut vinovat G.M.

Cu privire la acţiunea în responsabilitate profesională, reclamantul admite că aceasta prezintă cu adevărat caracter despăgubirilor. Subliniază, cu toate acestea, că se bazează pe un temei juridic diferit. Conform acestuia, numai termenul anormalmente lung al instrucţiunii penale a motivat introducerea la titlul conservator a acestei acţiuni vizând cel puţin punerea în joc a responsabilităţii profesionale a d-lui G.M. Conchide că nu poate fi pus la îndoială că a făcut cu adevărat ales de la început de a da faptelor litigioase o calificare penală, şi de a-şi funda cererile despăgubirilor, pe comiterea de către G.M. a infracţiunilor relevate în plângerea sa.

Cu privire la epuizarea căilor de atac interne, reclamantul subliniază că evident nu era în interesul său ca parte civilă să obţină o decizie de neformare de acuzare sau de a vedea dosarul închis în starea actuală a instrucţiunii. Subliniază în acest sens că judecătorii de instrucţie s-au succedat fără ca fondul dosarului să fie instruit şi că la niciun moment G.M. nu a fost constrâns de magistratul instructor să se explice asupra fondului, nici asupra rezultatelor, cu toate acestea determinante, ale expertisei.

Cu privire la recurul bazat pe articolul 781-1 din codul organizării judiciare, reclamantul aminteşte că organele din Strasbourg au, la mai multe rânduri în trecut, considerat că nu era vorba de un recurs efectiv în sensul articolului 6 § 1 din Convenţie. Consideră inoperantă faptul că o decizie izolată a tribunalului de mari cauze din Paris, datând din 5 noiembrie 1997, de mai mult decât doi ani după depunerea cererii sale introductive, ar marca o evoluţie a jurisprudenţei franceze în materie.

Curtea reamintescu că, în conformitate cu articolul 35 § 1 din Convenţie, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Articolul 35 § 3 dispune, de asemenea, că este declarată inadmisibilă orice cerere incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei sau ale protocoalelor sale. Se pune deci mai întâi întrebarea dacă excepţiile ridicate de Guvern sunt bine întemeiate în speţă.

a. Cu privire la excepţia de incompatibilitate ratione materiae

Curtea reamintescu că, potrivit principiilor desprinse din jurisprudenţa sa, ea trebuie mai întâi să cerceteze dacă exista o "contestaţie" privind un "drept" care poate fi pretins, cel puţin în mod apărabil, recunoscut în dreptul intern. Trebuie să fie vorba de o contestaţie reală şi serioasă; ea poate privi atât existenţa unui drept, cât şi întinderea sa sau modalităţile exercitării; în sfârşit, rezultatul procedurii trebuie să fie direct decisiv pentru un asemenea drept.

În speţă, Curtea constată că Guvernul nu contestă scopul despăgubirilor constituirii de parte civilă a reclamantului. Constată, de asemenea, că atunci când curtea de apel din Aix-en-Provence a fost chemată să se pronunţe asupra admisibilităţii constituirii de parte civilă a reclamantului, prin hotărâre din 11 martie 1993, a subliniat că plângerea sa era mai largă decât faptele denunţate în faţa jurisdicţiilor civile şi că, în absenţa unei identităţi de obiect şi cauză, regula "electa una via" nu găsea de aplicat.

În aceste condiţii, Curtea estimează că rezultatul procedurii penale este cu adevărat decisiv în scopuri articolului 6 § 1 din Convenţie pentru stabilirea dreptului reclamantului de a obţine despăgubire pentru prejudiciul rezultând din infracţiunile pledoarii.

În consecinţă, excepţia de incompatibilitate ratione materiae ridicată de Guvern nu poate fi acceptată.

b. Cu privire la excepţia de neepuizare a căilor de atac interne

Curtea estimează că chestiunea mijloacelor pe care un reclamant poate, în cazul în care se prezintă, să le utilizeze pentru a accelera procedura nu aparţine problematicii neepuizării căilor de atac interne, ci pe aceea a examinării comportamentului reclamantului, deci a examinării fondului plângerii privind durată procedurii.

În vedere a celor de mai sus, Curtea estimează că excepţia de neepuizare bazată articolul 175-1 din codul de procedură penală nu poate fi acceptată.

Cu privire la a doua excepţie de neepuizare a Guvernului, Curtea reamintescu că a respins deja excepţii de neepuizare bazate pe articolul L. 781-1 din codul organizării judiciare, considerând în special că nu se poate, în acest stadiu, vorbi de o nouă jurisprudenţă stabilită vizând nu doar recunoaşterea dar, de asemenea, repararea încălcării articolului 6 § 1 din Convenţie.

Curtea nu vede motiv de a se abate de la această abordare, cu atât mai mult cu cât în speţă, procedura asupra care se plânge reclamantul a început cu mai mult de doisprezece ani înainte de sentinţa pe care se bazează în principal Guvernul. Prin urmare, Curtea nu poate accepta favorabil a doua excepţie de neepuizare ridicată de Guvern.

În orice caz, cu privire la o procedură în curs în faţa jurisdicţiilor naţionale, Curtea estimează că acţiunea în reparare intentată de reclamant nu poate fi considerată un recurs susceptibil de a vindeca încălcarea pledoarii prin asigurarea unei protecţii directe şi rapide şi nu doar indirecte a drepturilor garantate de articolul 6 § 1 din Convenţie.

Curtea estimează că la lumina criteriilor desprinse din jurisprudenţa organelor Convenţiei în materie de "termen rezonabil" (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor competente), şi ţinând seama de ansamblul elementelor la dispoziţia sa, această plângere trebuie să fie examinată pe fond.

Cu toate acestea, Curtea nu este chemată să se pronunţe asupra punctului de a şti dacă faptele prezentate de reclamant cad sub aparenţa unei încălcări a Convenţiei.

Reamintescu că, în conformitate cu articolul 35 § 1 din Convenţie, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne şi în termen de şase luni, de la data deciziei interne definitive.

În speţă, Curtea constată că reclamantul nu s-a pourvăzut în casaţie împotriva hotărârii curţii de apel din Aix-en-Provence din 9 martie 1995, care a fost pronunţată cu mai mult de şase luni înainte de introducerea prezentei cereri din data de 8 ianuarie 1996.

Rezultă că plângerea reclamantului trebuie respinsă în aplicarea paragrafelor 1 şi 4 ale articolului 35 din Convenţie.

Cu toate acestea, Curtea nu este chemată să se pronunţe asupra punctului de a şti dacă faptele prezentate de reclamant cad sub aparenţa unei încălcări a Convenţiei.

De fapt, Curtea constată că procedurile vizate de plângerile precitate sunt ambele încă în curs.

Rezultă că plângerile reclamantului trebuie respinse ca fiind premature, în aplicarea paragrafelor 1 şi 4 ale articolului 35 din Convenţie.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

DECLARĂ ADMISIBILĂ, sub toate rezervele pe fond, plângerea reclamantului privind durata procedurii penale cu constituire de parte civilă;

pentru restul.

Grefieră

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă