SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 35800/97 prezentate de Geltrude MAGIOLINI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la ianuarie 2000 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis, președintele domnului Fischbach, B. Conforti, P. Lorenzen, domnul Tsatsa-Nikolovska, A.B. Baka, A. Kovler, judecători și E. Fribergh, grefier de secțiune Având în vedere art. 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor la lamaie și a libertăților fundamentale având în vedere cererea formulată la 25 mai 1995 de Geltrude Maggiolini împotriva Italiei și înregistrată la 25 aprilie 1997 sub numărul de dosar 35800/97 având în vedere rapoartele prevăzute la art. 49 din Regulamentul Curții Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât la 18 decembrie 1998 și observațiile în răspuns prezentate de recurentă la 17 mai 1999 După ce a deliberat în acest sens decizia următoare ÎN FAVOAREA CETĂȚENII este un resortisant italian, născut în 1915 și rezident în Syracuse. Aceaceasta este reprezentată în fața Curții de către M. Emanuele Carta și Giuseppe Moscatt, avocați în barou din Syracuse. Circumstanțele speciale ale cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: reclamanta, unijambist de la vârsta de trei ani, este invalidă la 100%. Ea percepe o pensie socială de 400 000 de lire italiene pe lună. În martie 1987, municipalitatea din Syracuse a atribuit recurentei, cu acordul său, o locuință cu chirie moderată, situată la etajul cinci al unei clădiri. Recurenta care a aflat că liftul era foarte adesea în pană, nu și-a găsit locul, plătind în același timp chiria corespunzătoare, sperând să i se atribuie un apartament la parter, a cărei cerere a fost depusă începând cu ianuarie 1990. Ea a continuat să locuiască într-un alt apartament, care, de altfel, a fost deteriorat de cutremurul care a lovit Sicilia în decembrie 1990 și a declarat periculos (adică pericolante) de către municipalitatea Syracuse. La 9 mai 1990, două persoane cărora reclamanta le-a dat cheile apartamentului pentru a-l curăța, s-au stabilit ilegal acolo. Recurenta a depus o plângere împotriva ocupanților fără titlu, care printr-o hotărâre din 15 mai 1992 au fost condamnate, ca urmare a unei proceduri prescurtate (atteggiamento), la plata unei amenzi. Recurenta a inițiat, de asemenea, o procedură civilă împotriva acestora pentru a-i expulza din apartamentul său, dar a renunțat la acesta în imposibilitatea de a plăti cheltuielile de judecată. Ca urmare a ocupației apartamentului său, reclamanta s-a mutat într-un alt apartament cu chirie moderată. La o dată nespecificată, acest apartament, care fusese deteriorat de cutremurul care lovise Sicilia în decembrie 1990, a fost declarat periculos de către municipalitatea Syracuse. Cu toate acestea, reclamanta a continuat să locuiască acolo. În aprilie 1993, municipalitatea Syracuse a suspendat serviciul de asistență la domiciliu de care reclamanta beneficiase anterior. La 5 mai 1993, reclamanta a adresat institutul autonom al locuințelor cu chirie moderată (Istituto autonomo case popolari) Cu toate acestea, demersul său nu a avut succes deoarece, conform legislației italiene în vigoare, odată atribuit, un apartament cu chirie moderată nu poate fi Începând cu luna octombrie 1993, recurenta locuiește într-un apartament a cărui chirie este plătită de un terț voluntar. La 31 ianuarie 1995, recurenta a introdus un recurs în fața instanței judecătorești din Syracuse în scopul de a obține plata de la Ministerul de Interne a unei alocații de ajutor public pentru persoana incapabilă de a-și satisface nevoile (nedenità de acompaniamentmentment) ) Prin hotărârea din 16 februarie 1999, judecătorul din Syracuse a acceptat cererea recurentei începând cu 1 mai 1995. Recurenta se plânge de faptul că municipalitatea Syracuse i-a atribuit o locuință cu chirie moderată la care nu poate avea acces, pe de o parte, din cauza obstacolelor de natură arhitecturală și, pe de altă parte, din cauza faptului că este ocupat ilegal și se plânge în special de inacțiunea autorităților în fața problemei sale. Cererea a fost depusă la 25 septembrie 1995 și înregistrată la 25 aprilie 1997. La 15 septembrie 1998, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a decis să prezinte cererea guvernului pârât, invitându-l să își prezinte în scris observațiile cu privire la admisibilitatea și justificarea cererii. Guvernul și-a prezentat observațiile la 18 decembrie 1998 și reclamanta a răspuns la aceasta la 17 mai 1999. În temeiul art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11, intrat în vigoare la noiembrie 1998, cauza este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor LUI . La 25 februarie 1999, Curtea a decis să acorde recurentei beneficiul asistenței judiciare. Recurenta se plânge de faptul că municipalitatea Syracuse i-a atribuit o locuință care nu este adaptată nevoilor sale fizice de handicapare și care a fost ocupată în mod ilegal de alte persoane. Curtea consideră că Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului și a corespondenței sale. Nu poate interveni o autoritate publică în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, binele public să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea sau să protejeze drepturile și libertățile altora. Guvernul susține că reclamanta a ales în mod liber, apoi a acceptat apartamentul în cauză și că existența unor elemente de natură arhitecturală în dreptul de acces la apartment - care este situat la etajul cinci al unei clădiri cu un ascensor - nu a fost demonstrată. În ceea ce privește ocuparea ilegală a apartamentului, guvernul subliniază că reclamanta nu a sesizat instanțele civile pentru a obține expulzarea ocupanților fără titlu. Recurenta susține că, în conformitate cu legislația în vigoare în favoarea persoanelor cu handicap, administrația publică are obligația de a-i acorda o locuință adaptată condițiilor sale de persoană în vârstă și cu handicap. Curtea amintește că sfera vieții private acoperă integritatea fizică și morală a unei persoane și că garanția oferită prin art. 8 din convenție este destinată în principal să asigure dezvoltarea, fără interferențe externe, a personalităii fiecărei persoane în relaiile cu semenii săi (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea Niemietz c. Germania din 16 decembrie 1992, seria A nr. 251-B, p. 33, § 29). În timp ce art. 8 are ca obiect în principal protejarea individului împotriva interferențelor arbitrare ale autorităților publice, acesta nu se limitează la comanda statului de a se abține de la astfel de interferențe: la acest angajament negativ se pot adăuga obligații pozitive inerente respectării efective a vieții private sau familiale. : Pentru a determina dacă astfel de obligații există, trebuie să se țină seama de echilibrul corect care trebuie păstrat între interesul general și interesele individului, statul profitând în orice caz de o marjă de apreciere. Curtea a ajuns la concluzia existenței acestui tip de obligații în sarcina unui stat atunci când a constatat prezența unei legături directe și imediate între, pe de o parte, măsurile solicitate de un reclamant și, pe de altă parte, viața privată și/sau de familie a acestuia (a se vedea Hotărârea Botta c. Italia din 24 februarie 1998, Rec., 1998-I, p. 422, § 33-34). În cazul de față, Curtea constată, în primul rând, că autoritățile publice au atribuit recurentei un apartament cu chirie moderată care nu era în mod evident nepotrivit pentru condițiile sale fizice. În plus, aceasta a ales în mod liber și a acceptat. Cu toate acestea, reclamanta a afirmat că: din cauza defecțiunilor frecvente ale ascensorului, apartamentul nu era într-adevăr accesibil, astfel încât nu a putut să-l instaleze. Curtea observă că, în ceea ce privește acțiunea autorităților în cauză, reclamanta avea și are întotdeauna posibilitatea de a-și schimba apartamentul cu altul, în cazul în care găsește un chiriaș dispus ; ea poate lua, de asemenea, parte la procedurile privind alocarea altor apartamente. Nu reiese din dosarul pe care ea a făcut demersuri în acest sens. Or, este adevărat că apartamentul este în prezent ocupat de doi ocupanți abuzivi și că ar fi dificil de a face schimb în aceste condiții. Cu toate acestea, Curtea constată că recurenta, care a sesizat instanele civile pentru a obine expulzarea acestora, nu a continuat această procedură care i-ar fi permis să elibereze apartmentul. În aceste circumstanțe, Curtea nu poate de la autoritățile publice faptul că reclamanta nu este mulțumită de apartamentul care i-a fost atribuit cu propriul său acord și nici nu poate locui acolo. Prin urmare, autoritățile italiene nu au încălcat, având în vedere, de asemenea, marja lor de apreciere, obligațiile pozitive care le afectau sub aspectul articolului 8 din convenție. DECLARĂ PROCESUL IRRECEVABIL Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte
de la requête n° 35800/97
présentée par Geltrude MAGGIOLINI
contre l'Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le
13
janvier
2000 en une chambre composée de
M.
C.L. Rozakis,
président
,
M.
M.
M.
M
me
M.
A.B. Baka,
M.
juges
,
et de
M.
greffier
de section
;
Vu l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales
;
Vu la requête introduite le 25 mai 1995 par Geltrude Maggiolini contre l'Italie et enregistrée le 25 avril 1997 sous le n°
de dossier 35800/97
;
Vu les rapports prévus à l’article 49 du règlement de la Cour
;
Vu les observations présentées par le gouvernement défendeur le 18 décembre 1998 et les observations en réponse présentées par la requérante le
17 mai 1999
;
Après en avoir délibéré
;
Rend la décision suivante
:
La requérante est une ressortissante italienne, née en 1915 et résidant à Syracuse.
Elle est représentée devant la Cour par M
es
Emanuele Carta et Giuseppe Moscatt, avocats au barreau de Syracuse.
A.
Circonstances particulières de l’affaire
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
La requérante, unijambiste depuis l'âge de trois ans, est invalide à 100
%. Elle perçoit une pension sociale de 400
000 lires italiennes par mois.
En mars 1987, la municipalité de Syracuse assigna à la requérante, avec son accord, une habitation à loyer modéré, située au cinquième étage d’un immeuble. La requérante ayant appris que l'ascenseur était très souvent en panne, elle ne s’y installa pas, tout en payant le loyer correspondant, espérant de se voir assigner un appartement au rez-de-chaussée, dont elle fit la demande dès janvier 1990. Elle continua d’habiter un autre appartement, qui par ailleurs fut endommagé par le séisme qui frappa la Sicile en décembre 1990 et déclaré dangereux («
pericolante
»
) par la municipalité de Syracuse.
Le 9 mai 1990, deux individus auxquels la requérante avait donné les clefs de l'appartement pour qu'ils le nettoient, s'y installèrent illégalement. La requérante porta plainte contre les occupants sans titre, qui par un jugement du 15 mai 1992 furent condamnés, à la suite d'une procédure abrégée («
patteggiamento
»
), au paiement d'une amende. Ils ne quittèrent pas l'appartement.
La requérante entama également une procédure civile contre eux afin de les faire expulser de son appartement, mais elle y renonça étant dans l'impossibilité de payer les frais de justice.
Suite à l’occupation de son appartement, la requérante déménagea dans un autre appartement à loyer modéré. A une date non précisée, cet appartement, qui avait été endommagé par le séisme qui avait frappé la Sicile en décembre 1990, fut déclaré dangereux par la municipalité de Syracuse. Cependant la requérante continua à y habiter.
En avril 1993, la municipalité de Syracuse suspendit le service d'assistance à domicile dont la requérante avait bénéficié auparavant.
Le 5 mai 1993, la requérante s'adressa à l’Institut autonome des habitations à loyer modéré (
Istituto autonomo case popolari
) en demandant l’assignation d’un appartement au rez-de-chaussée. Toutefois, sa démarche n’eut pas de succès car, d’après la législation italienne en vigueur, une fois assigné, un appartement à loyer modéré ne peut être «
restitué
», mais uniquement «
échangé
» contre un autre appartement, à condition que l’assignataire de celui-ci soit d’accord.
Depuis le mois d'octobre 1993, la requérante habite un appartement dont le loyer est payé par un tiers volontaire.
Le 31 janvier 1995, la requérante introduisit un recours devant le juge d’instance de Syracuse afin d’obtenir le versement de la part du Ministère de l’intérieur d’une allocation de l’aide publique pour personne incapable de pourvoir à ses besoins (
indennità d’accompagnamento
). Par un jugement du 16 février 1999, le juge d’instance de Syracuse fit droit à la demande de la requérante à compter du 1
er
mai 1995.
GRIEF
La requérante se plaint de ce que la municipalité de Syracuse lui a assigné un logement à loyer modéré auquel elle ne peut avoir accès, en raison, d'une part, des entraves de nature architecturale et d'autre part, du fait qu'il est illégalement occupé. Elle se plaint notamment de l’inaction des autorités face à son problème.
La requête a été introduite le 25 septembre 1995 et enregistrée le 25 avril 1997.
Le 15 septembre 1998, la Commission européenne des Droits de l’Homme a décidé de porter la requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en l’invitant à présenter par écrit ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête.
Le Gouvernement a présenté ses observations le 18 décembre 1998 et la requérante y a répondu le 17 mai 1999.
En vertu de l’article 5 § 2 du Protocole n° 11, entré en vigueur le
1
er
novembre 1998, l’affaire est examinée par la Cour européenne des Droits de l’Homme à partir de cette date.
Le 25 février 1999, la Cour a décidé d’accorder à la requérante le bénéfice de l’assistance judiciaire.
La requérante se plaint de ce que la municipalité de Syracuse lui a assigné un logement qui n’est pas adapté à ses besoins d’handicapée physique et qui a été illégalement occupé par d’autres personnes.
La Cour considère que l’affaire doit être examinée sous l’angle de l’article 8 de la Convention qui est libellé comme suit
:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien
‑
être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
Le Gouvernement fait valoir que la requérante a librement choisi, puis accepté l’appartement en question et que l’existence d’entraves de nature architecturale à l’accès à l’appartement - qui est situé au cinquième étage d’un immeuble doté d’un ascenseur - n’a pas été démontrée. La requérante n’a pas entrepris les bonnes démarches afin de pouvoir changer d’appartement, à savoir participer aux concours ouverts par la municipalité ou chercher un locataire prêt à faire un échange. En ce qui concerne l’occupation illégale de l’appartement, le Gouvernement souligne que la requérante n’a pas saisi les juridictions civiles afin d’obtenir l’expulsion des occupants sans titre.
La requérante soutient que, conformément à la législation en vigueur en faveur de personnes handicapées, l’administration publique a le devoir de lui accorder un logement adapté à ses conditions de personne âgée et handicapée.
La Cour rappelle que la sphère de la vie privée couvre l'intégrité physique et morale d'une personne et que la garantie offerte par l'article 8 de la Convention est principalement destinée à assurer le développement, sans ingérences extérieures, de la personnalité de chaque individu dans les relations avec ses semblables (voir,
mutatis mutandis
, l'arrêt Niemietz c. Allemagne du 16 décembre 1992, série A n° 251-B, p. 33, § 29). Si l'article 8 a essentiellement pour objet de prémunir l'individu contre les ingérences arbitraires des pouvoirs publics, il ne se contente pas de commander à l'Etat de s'abstenir de pareilles ingérences : à cet engagement négatif peuvent s'ajouter des obligations positives inhérentes à un respect effectif de la vie privée ou familiale.
La notion de respect manque pourtant de netteté
: pour déterminer si pareilles obligations existent il faut prendre en compte le juste équilibre à ménager entre l'intérêt général et les intérêts de l'individu, l'État jouissant en toute hypothèse d'une marge d'appréciation.
La Cour a conclu à l'existence de ce type d'obligations à la charge d'un Etat lorsqu'elle a constaté la présence d'un lien direct et immédiat entre, d'une part, les mesures demandées par un requérant et, d'autre part, la vie privée et/ou familiale de celui-ci (voir l’arrêt Botta c. Italie du 24 février 1998,
Recueil
1998-I, p. 422, §§ 33-34).
Dans le cas d’espèce, la Cour observe en premier lieu que les autorités publiques ont assigné à la requérante un appartement à loyer modéré qui n’était pas manifestement inadapté à ses conditions physiques. Par ailleurs, elle l’avait librement choisi et accepté. Or, la requérante affirme qu’à cause des fréquentes pannes de l’ascenseur, l’appartement ne lui était pas vraiment accessible, de sorte qu’elle ne put s’y installer. La Cour observe qu’indépendamment de l’action des autorités concernées, la requérante avait et a toujours la possibilité d’échanger son appartement contre un autre, si elle trouve un locataire disposé
; elle peut également prendre partie aux procédures concernant l’allocation d’autres appartements. Il ne ressort pas du dossier qu’elle ait fait des démarches dans ce sens. Or, il est vrai que l’appartement est actuellement occupé par deux occupants abusifs et qu’il serait difficile de l’échanger en ces conditions. La Cour observe cependant que la requérante, qui avait saisi les juridictions civiles afin d’obtenir leur expulsion, n’a pas poursuivi cette procédure qui lui aurait permis de faire libérer l’appartement. S’il est vrai qu’elle affirme ne pas en avoir les moyens, la Cour constate qu’au vu du dossier, elle n’a pas demandé le bénéfice de l’assistance judiciaire à cet effet.
Dans ces circonstances, la Cour ne peut imputer à l’inertie des autorités publiques le fait que la requérante ne soit pas satisfaite de l’appartement qui lui a été assigné avec son propre accord, ni qu’elle ne puisse y habiter. Les autorités italiennes n’ont dès lors pas, au vu également de leur marge d’appréciation, manqué aux obligations positives qui leur incombaient sous l’angle de l’article 8 de la Convention.
Il s’en suit que la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article
35 §
3 de la Convention et doit être déclarée irrecevable conformément à l’article 35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
.
Erik Fribergh
Christos Rozakis
Greffier
Président