CASTELLI contre l'ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 30920/96 prezentate de Maria CASTELLI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 14 decembrie 2000 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele A.B. Baka Conforti Lorenzen Fischbach Tsatsa Nikolovska Levits, judecătorii M. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 27 decembrie 1995 și înregistrată la 1 aprilie 1996, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie ÎN FAȚĂ reclamanta este un cetățean italian, născut în 1915 și rezident la Roma.

Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul Giovanni Carlo Gennaro, avocat în baroul Romei. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Recurenta este proprietara unui apartament în Roma, pe care l-a închiriat L.G. și E.G. printr-un act încheiat la 10 mai 1985, reclamanta a dat concediu L.G. și E.G. și le-a numit în fața judecătorului de judecată de la Roma. Printr-o ordonanță din 12 februarie 1986, care a devenit executorie în aceeași zi, acesta din urmă a confirmat oficial concediul de închiriere și a stabilit executarea expulzării la 25 septembrie 1988. La 3 iunie 1989, reclamanta a însemnat chiriașilor comanda de a elibera apartamentul.

Mai târziu, reclamanta le-a arătat că expulzarea va fi executată la 25 iunie 1989. iulie 1989, prin executor al justiției între 25 iulie 1989 și 25 ianuarie 1990, executorul justiției a făcut în zadar 5 tentative de expulzare la 25 iulie 1989, 20 septembrie 1989, 24 octombrie 1989, 6 decembrie 1989 și 25 ianuarie 1990. La 26 februarie 1990, reclamanta a făcut o declarație solemnă pe care avea nevoie urgentă de a-și recupera apartamentul pentru a locui acolo.

Între 20 martie 1990 și 3 octombrie 1995, aprodul judiciar a efectuat 26 de tentative de expulzare la 20 martie 1990, 25 mai 1990, 25 iulie 1990, 8 noiembrie 1990, 21 decembrie 1990, 22 februarie 1991, 19 aprilie 1991, 20 iunie 1991, 20 septembrie 1991, 12 noiembrie 1991, 20 decembrie 1991, 18 februarie 1992, 16 mai 1992, 3 decembrie 1992, 23 februarie 1992, 29 aprilie 1993, 7 iulie 1993, 1 octombrie 1993, 3 decembrie 1993, 3 martie 1994, 14 iunie 1994, 21 septembrie 1994, 13 ianuarie 1995, 12 mai 1995, 3 octombrie 1995. Aceste încercări și alte încercări efectuate la date succesive nespecificate s-au materializat toate prin eșec, legile privind suspendarea sau reeșalonarea executării deciziilor de expulzare nu au permis recurentei să beneficieze de ajutorul forței publice.

La 31 decembrie 1999, recurenta și-a recuperat apartamentul, chiriașii care au fost eliberați spontan. Dreptul intern relevant Dreptul intern este descris în hotărârea Imobiliar Saffi c. Italia din 28 iulie 1999, care apare în Codul Oficial al Curții, §§ 18-35. GRIFS Recurenta se plânge de posibilitatea prelungită de a-și recupera apartamentul, din lipsă de a acorda asistență publică. (2) Recurenta se plânge, de asemenea, de durata procedurii de deportare. ÎN ȚARA reclamantei se plânge că durata prelungită de recuperare a apartamentului său, în lipsa acordării de asistență publică, constituie o încălcare a dreptului său de proprietate. Este în discuție art. 1 din Protocolul nr. 1, care este formulat după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale.

Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul susține că întârzierea acordării de asistență publică este justificată de cerințele de protecție generală a ordinii publice. Curtea observă că cererea ridică întrebări complexe de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond.

Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din convenție. De asemenea, recurenta se plânge de durata procedurii de expulzare. Este în cauză art. 6 alineatul (1) din Convenție, care este formulat după cum urmează Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul susține că etalonarea asistenței publice constituie o etapă administrativă care se află în afara procesului judiciar: art. 6 nu ar fi aplicabil, prin urmare, procedurii în litigiu. Recurenta, referindu-se la încheierea Curții pe această temă în cauza G.L.

(G.L. c. Italia , nr. 22671/93, §§ 31-42), susține, pe de altă parte, că art. 6 alin. (1) este găsit în vigoare. Curtea reamintește, după cum subliniază reclamanta, că a tăiat deja problema aplicabilității art. 6 din Convenție la procedura italiană de expulzare a chiriașilor (hotărârea Imobiliară Saffi menționată anterior, §§ 62-63). Pe fond, recurenta susține că durata procedurii de expulzare a fost în mod evident excesivă. Curtea consideră că cererea ridică întrebări complexe de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din convenție.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că Cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 30920/96 présentée par Maria CASTELLI contre l'Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 14 décembre 2000 en une chambre composée de M. C.L. Rozakis , président , M. A.B. Baka , M. B. Conforti , M. P. Lorenzen , M. M. Fischbach , M me M. Tsatsa - Nikolovska , M. E. Levits, juges , et de M. E. Fribergh , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 27 décembre 1995 et enregistrée le 1 er avril 1996, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante est une ressortissante italienne, née en 1915 et résidant à Rome.

Elle est représentée devant la Cour par M e Giovanni Carlo Gennaro, avocat au barreau de Rome. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. La requérante est propriétaire d'un appartement à Rome, qu’elle avait loué à L.G. et E.G. Par un acte signifié le 10 mai 1985, la requérante donna congé à L.G. et à E.G. et les assigna à comparaître devant le juge d'instance de Rome. Par une ordonnance du 12 février 1986, qui devint exécutoire ce jour même, ce dernier confirma formellement le congé du bail et fixa l'exécution de l'expulsion au 25 septembre 1988. Le 3 juin 1989, la requérante signifia aux locataires le commandement de libérer l'appartement.

Par la suite, la requérante leur signifia que l’expulsion serait exécutée le 25 juillet 1989, par voie d’huissier de justice Entre le 25 juillet 1989 et le 25 janvier 1990, l’huissier de justice procéda en vain à 5 tentatives d’expulsion les 25 juillet 1989, 20 septembre 1989, 24 octobre 1989, 6 décembre 1989 et 25 janvier 1990. Le 26 février 1990, la requérante fit une déclaration solennelle qu’elle avait un besoin urgent de récupérer son appartement afin d'y habiter.

Entre le 20 mars 1990 et le 3 octobre 1995, l'huissier de justice procéda à 26 tentatives d’expulsion les 20 mars 1990, 25 mai 1990, 25 juillet 1990, 8 novembre 1990, 21 décembre 1990, 22 février 1991, 19 avril 1991, 20 juin 1991, 20 septembre 1991, 12 novembre 1991, 20 décembre 1991, 18 février 1992, 6 mai 1992, 16 septembre 1992, 3 décembre 1992, 23 février 1993, 29 avril 1993, 7 juillet 1993, 1 er octobre 1993, 3 décembre 1993, 3 mars 1994, 14 juin 1994, 21 septembre 1994, 13 janvier 1995, 12 mai 1995, 3 octobre 1995. Ces tentatives et d’autres effectuées à des dates successives non précisées se soldèrent toutes par un échec, les lois sur la suspension ou l’échelonnement de l’exécution des décisions d’expulsion ne permettant pas à la requérante de bénéficier du concours de la force publique.

Le 31 décembre 1999, la requérante récupéra son appartement, les locataires l’ayant libéré spontanément. B. Le droit interne pertinent Le droit interne pertinent est décrit dans l’arrêt Immobiliare Saffi c. Italie du 28 juillet 1999, à paraître dans le recueil officiel de la Cour, §§ 18-35. GRIEFS 1. La requérante se plaint de l’impossibilité prolongée de récupérer son appartement, faute d’octroi de l’assistance de la force publique. 2. La requérante se plaint également de la durée de la procédure d’expulsion. EN DROIT 1. La requérante se plaint que l’impossibilité prolongée de récupérer son appartement, faute d’octroi de l’assistance de la force publique, constitue une atteinte à son droit de propriété.

Est en cause l’article 1 du Protocole n° 1 qui est libellé comme suit : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » Le Gouvernement soutient que le retard dans l’octroi de l’assistance de la force publique est justifié par des exigences de protection générale de l’ordre publique.

La requérante s’oppose à cette thèse en soulignant que il y a eu atteinte à son droit de propriété, le système de l’échelonnement des expulsions ayant duré trop longtemps. La Cour observe que la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, cette partie de la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l'article 35 § 3 de la Convention. 2. La requérante se plaint également de la durée de la procédure d’expulsion.

Est en cause l’article 6 § 1 de la Convention qui est libellé comme suit : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (…) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) » Le Gouvernement soutient que l’échelonnement de l’assistance de la force publique constitue une phase administrative qui se situe en dehors du processus judiciaire : l’article 6 ne serait dès lors pas applicable à la procédure litigieuse. La requérante, en se référant à la conclusion de la Cour à ce sujet dans l’affaire G.L. ( G.L. c. Italie , nº 22671/93, §§ 31-42), soutient en revanche que l’article 6 § 1 trouve à s’appliquer.

La Cour rappelle, comme la requérante le souligne, qu’elle a déjà tranché la question de l’applicabilité de l’article 6 de la Convention à la procédure italienne d’expulsion de locataires (arrêt Immobiliare Saffi précité, §§ 62-63). L’exception du Gouvernement doit, par conséquent, être rejetée. Sur le fond, la requérante soutient que la durée de la procédure d’expulsion a été manifestement excessive. Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. La Cour estime que la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, cette partie de la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l'article 35 § 3 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président