VISCA contre l'ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 36734/97 prezentate de Marcella VISCA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 4 octombrie 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Bonello Fischbach Tsatsa-Nikolovska, dnii Levits Kovler judecători Del Tufo judecător ad-hoc domnul E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 15 martie 1997 și înregistrată la 26 iunie 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie ÎN FAȚĂ reclamanta este un cetățean italian, născut în 1905 și rezident în Ariccia.

Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul C.N. Salustri, avocat în baroul Romei. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: Recurenta este proprietara unui apartament în Roma, pe care l-a închiriat în L.C. printr-un act Printr-o ordonanță din 20 februarie 1984, care a devenit executorie în aceeași zi, acesta din urmă a confirmat oficial concediul de închiriere și a decis că locurile trebuiau eliberate până la 15 februarie 1985 cel târziu. La 14 martie 1986, reclamanta a însemnat chiriașului ordinul de eliberare a apartamentului. La 4 aprilie 1986, Comisia i-a dat un aviz conform căruia expulzarea va fi executată la 26 mai 1986 prin executor al justiției.

Între 26 mai 1986 și 18 iunie 1992, executorul justiției a avut loc la treizeci și șapte de tentative de expulzare. Toate aceste încercări s-au soldat cu un eșec, legile privind suspendarea sau eschivarea executării deciziilor de expulzare care nu permit recurentei să beneficieze de ajutorul forței publice. La 6 octombrie 1992, reclamanta a făcut o declarație solemnă pe care avea nevoie urgentă să o recupereze din apartament pentru a-și face propria locuință. În perioada 13 octombrie 1992 - 29 octombrie 1996, executorul judiciar a făcut 15 tentative de expulzare. La 12 aprilie 1997, chiriașul a murit. La 5 septembrie 1997, moștenitorul locatarului a predat reclamantului cheile apartamentului.

În temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, recurenta se plânge că obligația de a-și recupera apartamentul constituie o încălcare a dreptului său de proprietate. De asemenea, reclamanta se plânge, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, de durata procedurii de expulzare și de faptul că întârzierea acesteia constituie o încălcare a dreptului său de acces la o instanță. Guvernul susține că nivelul de asistență publică reprezintă o fază administrativă care se află în afara procesului judiciar Prin urmare, art. 6 nu ar fi aplicabil procedurii în litigiu. Curtea amintește, după cum subliniază recurenta, că a încheiat deja problema aplicabilității articolului 6 din Convenție la procedura de expulzare a chiriașilor (hotărârea Imobiliară Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 62-63, CEDH 1999-V).

Pe fond, guvernul susține că măsurile în cauză intră sub incidența unui control al utilizării proprietății în scopul legitim de a evita tensiunile sociale și tulburările ordinii publice în cazul în care un număr considerabil de expulzări ar trebui efectuate simultan. Potrivit guvernului, ingerința în dreptul de proprietate al recurentei nu pare disproporționată. În ceea ce privește durata procedurilor de expulzare, guvernul susține că termenul pentru acordarea de asistență publică este justificat de protecția interesului public. În orice caz, guvernul subliniază că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, prefectul nu este mai competent să stabilească ordinea de prioritate în executarea expulzărilor.

Datele de execuție trebuie stabilite acum de instanță. Curtea consideră că cererea ridică întrebări complexe de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară Cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 36734/97 présentée par Marcella VISCA contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 4 octobre 2001 en une chambre composée de MM. C.L. Rozakis , président , G. Bonello , M. Fischbach , M me M. Tsatsa-Nikolovska, MM. E. Levits , A. Kovler , juges , M me M. Del Tufo , juge ad hoc , et de M. E. Fribergh , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 15 mars 1997 et enregistrée le 26 juin 1997, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante est une ressortissante italienne, né en 1905 et résidant à Ariccia.

Elle est représentée devant la Cour par M e C.N. Salustri, avocat au barreau de Rome. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit : La requérante est propriétaire d’un appartement à Rome, qu’elle avait loué à L.C. Par un acte signifié le 16 novembre 1983, la requérante donna congé à la locataire et l’assigna à comparaître devant le juge d’instance de Rome. Par une ordonnance du 20 février 1984, qui devint exécutoire le même jour, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 15 février 1985. Le 14 mars 1986, la requérante signifia à la locataire le commandement de libérer l’appartement.

Le 4 avril 1986, elle lui signifia l’avis que l’expulsion serait exécutée le 26 mai 1986 par voie d’huissier de justice. Entre le 26 mai 1986 et le 18 juin 1992, l’huissier de justice procéda à trente-sept tentatives d’expulsion. Ces tentatives se soldèrent toutes par un échec, les lois sur la suspension ou l’échelonnement de l’exécution des décisions d’expulsion ne permettant pas à la requérante de bénéficier du concours de la force publique. Le 6 octobre 1992, la requérante fit une déclaration solennelle qu’elle avait un besoin urgent de récupérer l’appartement pour en faire son habitation propre. Entre le 13 octobre 1992 et le 29 octobre 1996, l’huissier de justice procéda à quinze tentatives d’expulsion.

Le 12 avril 1997, la locataire décéda. Le 5 septembre 1997, l’héritier de la locataire remit les clés de l’appartement à la requérante. EN DROIT La requérante se plaint, au titre de l’article 1 du Protocole n° 1 de la Convention, que l’impossibilité de récupérer son appartement constitue une atteinte à son droit de propriété. La requérante se plaint également, au titre de l’article 6 § 1 de la Convention, de la durée de la procédure d’expulsion et du fait que le retard de cette dernière constitue une atteinte à son droit d’accès à un tribunal. Le Gouvernement soutient que l’échelonnement de l’assistance de la force publique constitue une phase administrative qui se situe en dehors du processus judiciaire : l’article 6 ne serait dès lors pas applicable à la procédure litigieuse.

La Cour rappelle, comme la requérante le souligne, qu’elle a déjà tranché la question de l’applicabilité de l’article 6 de la Convention à la procédure d’expulsion de locataires (arrêt Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n° 22774/93, §§ 62-63, CEDH 1999-V). L’objection du Gouvernement doit, par conséquent, être rejetée. Sur le fond, le Gouvernement maintient que les mesures en question relèvent d’un contrôle de l’usage de la propriété dans le but légitime d’éviter des tensions sociales et des troubles de l’ordre public au cas où un nombre considérable d’expulsions devaient être exécutées simultanément. Selon le Gouvernement, l’ingérence dans le droit à la propriété de la requérante ne semble pas disproportionné.

En ce qui concerne la durée des procédures d’expulsion, le Gouvernement maintient que le délai pour l’octroi de l’assistance de la force publique est justifié par la protection de l’intérêt public. En tout état de cause, le Gouvernement souligne que, suite à l’entrée en vigueur de la Loi n° 431 du 9 décembre 1998, le Préfet n’est plus compétent pour déterminer l’ordre de priorité dans l’exécution des expulsions. Les dates d’exécutions doivent désormais être fixées par le juge d’instance. La Cour estime que la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, cette partie de la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l’article 35 § 3 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président