SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 36010/97 prezentate de Viviana VENTURI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 4 octombrie 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Bonello Fischbach Tsatsa-Nikolovska, domnii Levits, Kovler judecători Del Tufo judecător ad hoc domnul E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 21 noiembrie 1996 și înregistrată la 12 mai 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie ÎN FAȚĂ reclamanta este un cetățean italian, născut în 1954 și rezident în Florența. Ea este reprezentată în fața Curții de către avocatul R. Gambi din Florența. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează Recurenta este proprietara unui apartament în Florența, pe care o închiriase D.D.B. Printr-un act notificat la 13 februarie 1988, recurenta a acordat chiriașului concediu și laasignat să se prezinte în fața judecătorului judecător din Florența. Printr-o ordonanță din 16 martie 1988, care a devenit executorie la 29 martie 1989, acesta din urmă a confirmat în mod oficial concediul de închiriere și a decis că locul trebuie eliberat cel târziu la 16 martie 1990. La 23 februarie 1990, recurenta a făcut o declarație solemnă pe care avea nevoie urgentă să o recupereze din apartament pentru a-și face reședința. La 6 martie 1990, reclamanta a adresat locatarului comanda de eliberare a apartamentului. La 28 mai 1990, ea i-a dat avizul că deportarea va fi executată la 30 mai 1990, prin intermediul executorului justiției. La 30 mai 1990, executorul judiciar a făcut obiectul unei tentative de expulzare care a eșuat, reclamanta neprimind ajutorul forței publice în execuția executării hotărârii de expulzare ca urmare a eșecului primei încercări, reclamanta a solicitat suspendarea executării deciziei de expulzare. La 16 februarie 1993, reclamanta i-a atribuit locatarului o nouă poruncă de eliberare a apartamentului. La 4 aprilie 1993, aceasta i-a comunicat că expulzarea va fi executată la 19 aprilie 1993 prin executor judecătoresc. Între 19 aprilie 1993 și 14 septembrie 2000, executorul judiciar a făcut paisprezece tentative de expulzare care au eșuat toate prin eșec, reclamanta neadoptând ajutorul forței publice în executarea deportării. În cele din urmă, la 23 ianuarie 2001, chiriașul a eliberat imediat apartamentul. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanta se plânge de durata prelungită a recuperării apartamentului său. De asemenea, reclamanta se plânge, în temeiul art. 6 alin. (1) din Convenție, de durata procedurii de deportare. În temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, recurenta se plânge că obligația de a-și recupera apartamentul constituie o încălcare a dreptului său de proprietate. De asemenea, reclamanta se plânge, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, de durata procedurii de expulzare. Guvernul susține că nivelul de ocupare a forței publice constituie o etapă administrativă care se află în afara procesului judiciar: prin urmare, art. 6 nu ar fi aplicabil procedurii în litigiu. Curtea reamintește, după cum subliniază reclamanta, că a stabilit deja problema aplicabilității articolului 6 din Convenție la procedura de exmatriculare a chiriașilor (hotărârea Imobiliară Saffi c. Italia [GC], nr. 27743/93, §§ 62-63, CEDH 1999-V). Pe fond, guvernul susține că măsurile în cauză intră sub incidența unui control al utilizării proprietății în scopul legitim de a evita tensiunile sociale și tulburările ordinii publice în cazul în care un număr considerabil de expulzări ar trebui efectuate simultan. Potrivit guvernului, ingerința în dreptul de proprietate al recurentei nu pare disproporționată. În orice caz, guvernul subliniază că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea de prioritate în executarea expulzărilor. Datele execuțiilor vor trebui stabilite de instanță. Curtea consideră că cererea ridică întrebări complexe de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară Cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte
de la requête n° 36010/97
présentée par Viviana VENTURI
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 4 octobre 2001 en une chambre composée de
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
G.
Bonello
,
M.
Fischbach
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska,
MM.
E.
Levits,
A.
Kovler
,
juges
,
M
me
M.
Del
Tufo
,
juge ad hoc
,
et
de
Fribergh
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 21 novembre 1996 et enregistrée le 12 mai 1997,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante est une ressortissante italienne, née en 1954 et résidant à Florence. Elle est représentée devant la Cour par M
e
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit
:
La requérante est propriétaire d’un appartement à Florence, qu’elle avait loué à D.D.B.
Par un acte signifié le 13 février 1988, la requérante donna congé au locataire et l’assigna
à comparaître devant le juge d’instance de Florence.
Par une ordonnance du 16 mars 1988, qui devint exécutoire le 29 mars 1989, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 16 mars 1990.
Le 23 février 1990, la requérante fit une déclaration solennelle qu’elle avait un besoin urgent de récupérer l’appartement pour en faire l’habitation de ses ascendants.
Le 6 mars 1990, la requérante signifia au locataire le commandement de libérer l’appartement.
Le 28 mai 1990, elle lui signifia l’avis que l’expulsion serait exécutée le 30 mai 1990, par voie d’huissier de justice.
Le 30 mai 1990, l’huissier de justice procéda à une tentative d’expulsion qui se solda par un échec, la requérante n’ayant pas obtenu le concours de la force publique dans l’exécution de l’expulsion
Suite à l’échec de la première tentative, la requérante demanda la suspension de l’exécution de la décision d’expulsion.
Le 16 février 1993, la requérante signifia au locataire un nouveau commandement de libérer l’appartement.
Le 4 avril 1993, elle lui signifia l’avis que l’expulsion serait exécutée le 19 avril 1993, par voie d’huissier de justice.
Entre le 19 avril 1993 et le 14 septembre 2000, l’huissier de justice procéda à quatorze tentatives d’expulsion qui se soldèrent toutes par un échec, la requérante n’ayant pas obtenu le concours de la force publique dans l’exécution de l’expulsion.
Enfin, le 23 janvier 2001, le locataire libéra spontanément l’appartement.
1.
Invoquant l’article 1 du Protocole n° 1 à la Convention, la requérante se plaint de l’impossibilité prolongée de récupérer son appartement.
2.
La requérante se plaint également, au titre de l’article 6 § 1 de la Convention, de la durée de la procédure d’expulsion.
La requérante se plaint, au titre de l’article 1 du Protocole n° 1 à la Convention, que l’impossibilité de récupérer son appartement constitue une atteinte à son droit de propriété.
La requérante se plaint également, au titre de l’article 6 § 1 de la Convention, de la durée de la procédure d’expulsion.
Le Gouvernement soutient que l’échelonnement de l’assistance de la force publique constitue une phase administrative qui se situe en dehors du processus judiciaire
: l’article 6 ne serait dès lors pas applicable à la procédure litigieuse.
La Cour rappelle, comme la requérante le souligne, qu’elle a déjà tranché la question de l’applicabilité de l’article 6 de la Convention à la procédure d’expulsion de locataires (arrêt
Immobiliare Saffi c. Italie
[GC], n°
22774/93, §§
62-63, CEDH 1999-V). L’objection du Gouvernement doit, par conséquent, être rejetée.
Sur le fond, le Gouvernement maintient que les mesures en question relèvent d’un contrôle de l’usage de la propriété dans le but légitime d’éviter des tensions sociales et des troubles de l’ordre public au cas où un nombre considérable d’expulsions devaient être exécutées simultanément. Selon le Gouvernement, l’ingérence dans le droit à la propriété de la requérante ne semble pas disproportionné.
En tout état de cause, le Gouvernement souligne que, suite à l’entrée en vigueur de la Loi n°
431 du 9 décembre 1998, le Préfet n’est plus compétent pour déterminer l’ordre de priorité dans l’exécution des expulsions. Les dates d’exécutions devront désormais être fixées par le juge d’instance.
La Cour estime que la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, cette partie de la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l’article 35 §
3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête recevable, tous moyens de fond réservés.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président