A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 35797/97 prezentată de Silvia ARRIVABENE împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 13 septembrie 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Ferrari Bravo Bonello Strážnická Fischbach Tsatsa-Nikolovska, Leviți judecători M. E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 20 decembrie 1996 și înregistrată la 25 aprilie 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie ÎN FAȚĂ reclamanta este un cetățean italian, născut în 1972 și rezident în Florența. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul G. Guerrini, avocat în baroul Florenței. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: Recurenta este proprietara unui apartament în Florența, care fusese închiriat în L.F. printr-un act autentic la 9 martie 1988, reclamanta a comunicat locatarului avizul de concediu și laatsigna să se prezinte în fața instanței din Florența. Printr-o ordonanță din 21 martie 1988, care a devenit executorie la 3 martie 1989, acesta din urmă a confirmat în mod oficial concediul de închiriere și a decis că locurile trebuiau eliberate până la 21 martie 1989 cel târziu. La 30 martie 1990, reclamanta a făcut o declarație solemnă că avea nevoie urgentă de a recupera apartamentul pentru a-și face propria locuință. La data de 19 aprilie 1990, recurenta i-a cerut chiriașului să elibereze apartamentul. La 4 iunie 1990, aceasta i-a comunicat că expulzarea va fi executată la 27 iunie 1990 pe cale executorie. Între 27 iunie 1990 și 25 martie 1999, executorul justiției a făcut șaisprezece încercări de expulzare. Toate aceste încercări s-au soldat cu un eșec, reclamanta neobținând ajutorul forței publice în executarea deportării. Prin aplicarea articolului 6 din Legea nr. 431/98, la 19 iulie 1999, chiriașul a solicitat instanței civile din Florența să stabilească din nou data la care a fost executată ordonanța din 17 august 2000, care a devenit executorie în aceeași zi, instanța civilă din Florența a decis că locul trebuia eliberat cel târziu la 26 aprilie 2001. La 2 aprilie 2001, chiriașul a părăsit locul și reclamanta și-a putut recupera apartamentul. ÎN DREPT, recurenta se plânge, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, că obligația de a-și recupera apartamentul constituie o încălcare a dreptului său de proprietate. De asemenea, recurenta se plânge, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, că întârzierea executării procedurii de încuviințare a instanței judecătorești din Florența constituie o încălcare a dreptului său de acces la o instanță. Guvernul susține că nivelul de ocupare a forței publice constituie o etapă administrativă care se află în afara procesului judiciar: prin urmare, art. 6 nu ar fi aplicabil procedurii în litigiu. Curtea reamintește, după cum subliniază reclamanta, că a stabilit deja problema aplicabilității articolului 6 din Convenție la procedura de exmatriculare a chiriașilor (hotărârea Imobiliară Saffi c. Italia [GC], nr. 27743/93, §§ 62-63, CEDH 1999-V). Pe fond, guvernul susține că măsurile în cauză intră sub incidența unui control al utilizării proprietății în scopul legitim de a evita tensiunile sociale și tulburările ordinii publice în cazul în care un număr considerabil de expulzări ar trebui efectuate simultan. Potrivit guvernului, ingerința în dreptul de proprietate al recurentei nu pare disproporționată. În ceea ce privește durata procedurilor de expulzare, guvernul susține că termenul pentru acordarea de asistență publică este justificat de protecția interesului public. În orice caz, guvernul subliniază că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, prefectul nu este mai competent să stabilească ordinea de prioritate în executarea expulzărilor. Datele de execuție vor trebui stabilite de instanță. Curtea consideră că cererea ridică întrebări complexe de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară Cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte
de la requête n° 35797/97
présentée par Silvia ARRIVABENE
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 13 septembre 2001 en une chambre composée de
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
L.
Ferrari
Bravo
,
G.
Bonello
,
M
me
V.
Strážnická
,
M.
M.
Fischbach
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska,
M.
E.
Levits
,
juges
,
et
de
Fribergh
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 20 décembre 1996 et enregistrée le 25
avril 1997,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante est une ressortissante italienne, née en 1972 et résidant à Florence. Elle est représentée devant la Cour par M
e
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit
:
La requérante est propriétaire d’un appartement à Florence, qui avait été loué à L.F.
Par un acte signifié le 9 mars 1988, la requérante communiqua à la locataire l’avis de congé et l’assigna à comparaître devant le juge d’instance de Florence.
Par une ordonnance du 21 mars 1988, qui devint exécutoire le 3 mars 1989, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 21 mars 1989.
Le 30 mars 1990, la requérante fit une déclaration solennelle qu’elle avait un besoin urgent de récupérer l’appartement pour en faire son habitation propre.
Le 19 avril 1990, la requérante signifia à la locataire le commandement de libérer l’appartement.
Le 4 juin 1990, elle lui signifia l’avis que l’expulsion serait exécutée le 27 juin 1990 par voie d’huissier de justice.
Entre le 27 juin 1990 et le 25 mars 1999, l’huissier de justice procéda à seize tentatives d’expulsion. Ces tentatives se soldèrent toutes par un échec, la requérante n’ayant pas obtenu le concours de la force publique dans l’exécution de l’expulsion.
Par application de l’article 6 de la loi n° 431/98, le 19 juillet 1999, la locataire demanda au tribunal civil de Florence de fixer à nouveau la date de l’exécution de l’ordonnance d’expulsion.
Par une ordonnance du 17 août 2000, qui devint exécutoire le même jour, le tribunal civil de Florence décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 26 avril 2001.
Le 2 avril 2001, la locataire quitta les lieux et la requérante put récupérer son appartement.
La requérante se plaint, au titre de l’article 1 du Protocole n° 1 à la Convention, que l’impossibilité de récupérer son appartement constitue une atteinte à son droit de propriété.
La requérante se plaint également, au titre de l’article 6 § 1 de la Convention, que le retard dans l’exécution de la procédure d’expulsion émis par le juge d’instance de Florence, constitue une atteinte à son droit d’accès à un tribunal.
Le Gouvernement soutient que l’échelonnement de l’assistance de la force publique constitue une phase administrative qui se situe en dehors du processus judiciaire
: l’article 6 ne serait dès lors pas applicable à la procédure litigieuse.
La Cour rappelle, comme la requérante le souligne, qu’elle a déjà tranché la question de l’applicabilité de l’article 6 de la Convention à la procédure d’expulsion de locataires (arrêt
Immobiliare Saffi c. Italie
[GC], n°
22774/93, §§
62-63, CEDH 1999-V). L’objection du Gouvernement doit, par conséquent, être rejetée.
Sur le fond, le Gouvernement maintient que les mesures en question relèvent d’un contrôle de l’usage de la propriété dans le but légitime d’éviter des tensions sociales et des troubles de l’ordre public au cas où un nombre considérable d’expulsions devaient être exécutées simultanément. Selon le Gouvernement, l’ingérence dans le droit à la propriété de la requérante ne semble pas disproportionné.
En ce qui concerne la durée des procédures d’expulsion, le Gouvernement maintient que le délai pour l’octroi de l’assistance de la force publique est justifié par la protection de l’intérêt public.
En tout état de cause, le Gouvernement souligne que, suite à l’entrée en vigueur de la loi n°
431 du 9 décembre 1998, le Préfet n’est plus compétent pour déterminer l’ordre de priorité dans l’exécution des expulsions. Les dates d’exécutions devront désormais être fixées par le juge d’instance.
La Cour estime que la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, cette partie de la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l’article 35 §
3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête recevable, tous moyens de fond réservés.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président