M.M. și P.P. împotriva Italiei

A DOUA DECIZIE [Notă1] PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 34910/97 prezentate de M.M. și P. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la ianuarie 2000 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis, președintele domnul Fischbach, B. Conforti, G. Bonello, V. Strážnická, P. Lorenzen, domnul Tsatsa-Nikolovska, judecători și E. Fribergh, grefier de secțiune Având în vedere art. 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor la lamaie și a libertăților fundamentale având în vedere cererea formulată la 10 decembrie 1996 de către M.M. și P. împotriva Italiei și înregistrată la 13 februarie 1997 sub numărul de dosar 34910/97 având în vedere rapoartele prevăzute la art. 49 din Regulamentul Curții După ce a intenționat să facă această decizie în conformitate cu art. Reclamanții sunt doi resortisanți italieni, născuți în 1957 și, respectiv, 1962 și care își au reședința în Torino.

Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Laura Garetto, avocat în baroul din Torino. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. Circumstanțele speciale ale cauzei Reclamanții au deținut un apartament în Nichelino, pe care l-au închiriat M.L. printr-un act Printr-o ordonanță din 20 iunie 1992, care a devenit executorie în aceeași zi, acesta din urmă a confirmat oficial concediul de închiriere și a decis că locurile trebuiau eliberate până la 31 martie 1994 cel târziu. La 4 aprilie 1995, reclamanții au făcut o declarație solemnă că aveau nevoie urgentă de a-și recupera apartamentul pentru a-și face locuința. La 8 aprilie 1995, reclamanții au însemnat chiriașului comanda de a elibera apartamentul.

La 11 mai 1995, ei i-au comunicat că expulzarea va fi executată la 30 iunie 1995 prin intermediul unui executor al justiției. Între 30 iunie 1995 și 10 ianuarie 1997, executorul judiciar a făcut 5 tentative de expulzare la 30 iunie 1995, 6 octombrie 1995, 10 ianuarie 1996, 16 aprilie 1996 și 10 ianuarie 1997. Toate aceste încercări s-au încheiat printr-un eșec, cele care nu au obținut ajutorul forței publice în executarea deportării. La 11 februarie 1997, locatarul a eliberat locul. Drept intern relevant Dreptul intern relevant este descris în hotărârea Imobiliar Saffi c. Italia din 28 iulie 1999, care apare în registrul oficial al Curții, §§ 18-35. GRIFS Reclamanții se plâng de posibilitatea prelungită de a-și recupera apartamentul, în lipsa acordării de asistență publică.

Reclamanții se plâng și de durata procedurii de expulzare. ÎN Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.

Curtea consideră că interferența pusă în discuție de instanțele în cauză într-o măsură de reglementare a utilizării bunurilor în sensul art. 1 din Protocol nr. 1 care urmărea un scop legitim conform interesului general, conform dispozițiilor celui de-al doilea paragraf din art. 1 (a se vedea Hotărârile Imobiliare Saffi menționate anterior, §§ 46 și 48) și Scollo c. Italia din 28 septembrie 1995, seria A, nr. 35 p. 26 §§ 30-31). Curtea amintește că o măsură de ingerință trebuie să aibă un echilibru corect între imperativele de interes general și cele de salvgardare a drepturilor fundamentale ale persoanelor. Căutarea unui astfel de echilibru se reflectă în structura întregului articol 1 și, prin urmare, în al doilea paragraf: trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat.

Prin controlul respectării acestei cerințe, Curtea recunoaște în la .. o mare marjă de apreciere atât pentru a alege modalitățile de punere în aplicare, cât și pentru a judeca dacă consecințele acestora se află legalizate, în interesul general, prin dorința de a atinge obiectivul legii în cauză.

În ceea ce privește domeniile cum ar fi locuințele, care ocupă un loc central în politicile sociale și economice ale societăților moderne, Curtea este de acord cu aprecierea din partea legiuitorului național în această privință, cu excepția cazului în care aceaceasta este în mod clar lipsită de o bază rezonabilă (a se vedea Hotărârea Imobiliar Saffi, citată anterior, § 49). Curtea consideră că, în principiu, sistemul italian de escaladare a executării hotărârilor judecătorești nu este criticabil în sine, având în vedere în special marja de apreciere autorizată de al doilea paragraf al articolului 1. Cu toate acestea, un astfel de sistem implică riscul de a impune beneficiarului o sarcină excesivă în ceea ce privește posibilitatea de a dispune de proprietatea sa și, prin urmare, trebuie să prevadă anumite garanții procedurale pentru a se asigura că punerea în aplicare a sistemului și impactul acestuia asupra dreptului de proprietate al locatorului nu sunt arbitrare sau imprevizibile (a se vedea mutatis mutandis) , Hotărârea Immobiliare Saffi, citată anterior, § 54). Curtea consideră că, prin urmare, este necesar să se verifice dacă, în speță, echilibrul dintre interesele în cauză a fost menținut.

Curtea constată că reclamanții au solicitat executarea la data de 8 aprilie 1995 a ordonanței de expulzare și-au recuperat apartamentul la 11 februarie 1997. Curtea constată că, în conformitate cu dispozițiile aplicabile, reclamanții aveau dreptul la asistență din partea forței publice cu prioritate, dar nu imediat. În speță, având în vedere problemele de ordin public legate de domeniul locuințelor, Curtea consideră că restricția pe care o suportă reclamanții pentru utilizarea apartamentului lor, care a durat un an și nouă luni, nu a fost contrară cerințelor articolului 1 al doilea paragraf din Protocolul nr. 1 (a se vedea, a contrao, Hotărârea Scollo, citată anterior, § 40). În aceste împrejurări, Curtea concluzionează că această cauză este vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) și trebuie respinsă în sensul articolului 35 alineatul (4) din Convenție.

Reclamanții se plâng ulterior de durata procedurii de expulzare. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Curtea consideră că acest litigiu trebuie examinat în mod mai larg, la un unghi de dreptul la o instanță (a se vedea Hotărârea Imobiliară Saffi, citată anterior, § 61). Dreptul la tribunal garantat la art. 6 protejează, de asemenea, punerea în aplicare a hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii care, într-un stat care respectă preeminența dreptului, nu pot rămâne indelebile în detrimentul unei părți (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Hornsby c. Grecia din 19 martie 1997, Recuperarea hotărârilor și deciziilor În consecință, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi amânată în mod excesiv.

Cu toate acestea, o suspendare a executării unei hotărâri judecătorești în timpul strict necesar pentru a găsi o soluție satisfăcătoare la problemele de ordine publică poate fi justificată în circumstanțe excepționale (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi, citată anterior, § 69). În cazul de față, Curtea constată că a trebuit să se confrunte cu o întârziere de un an și nouă luni în ceea ce-i privește pe reclamanți, în ceea ce privește executarea deportării.

Judecând după problemele de ordine publică legate de domeniul locuințelor la care a trebuit să se confrunte Italia, Curtea consideră că această întârziere nu a privat ordinul judecătorului judecătoresc din Moncalieri din 20 iunie 1992 cu orice efect util (a se vedea, a inverso , Hotărârea Immobiliare Saffi, citată anterior, § 73. Curtea consideră, de asemenea, că a luat în considerare dificultățile practice ridicate de executarea unui număr foarte mare de expulzări, durata procedurii în cauză nu a fost rezonabilă (a se vedea, a invers , Hotărârea Scollo menționată anterior, § 44 in fine Prin urmare, acest aspect este, de asemenea, vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) și trebuie respins în sensul articolului 35 alineatul (4) din convenție.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară în mod unanim că Erik Fribergh Christos Rozakis Președinte [Note1] Nu uita să blocheze textul cu Alt+B pentru a evita dispariția informațiilor în zone gri.

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION [Note1]

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 34910/97 présentée par M.M. et P.P. contre l'Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 13 janvier 2000 en une chambre composée de M. C.L. Rozakis, président , M. M. Fischbach, M. B. Conforti, M. G. Bonello, M me V. Strážnická, M. P. Lorenzen, M me M. Tsatsa-Nikolovska, juges , et de M. E. Fribergh, greffier de section ; Vu l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales ; Vu la requête introduite le 10 décembre 1996 par M.M. et P.P. contre l'Italie et enregistrée le 13 février 1997 sous le n° de dossier 34910/97 ; Vu les rapports prévus à l’article 49 du règlement de la Cour ; Après en avoir délibéré ; Rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants sont deux ressortissants italiens, nés respectivement en 1957 et 1962 et résidant à Turin.

Ils sont représentés devant la Cour par M e Laura Garetto, avocat au barreau de Turin. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit. A. Circonstances particulières de l’affaire Les requérants sont propriétaires d’un appartement à Nichelino, qu’ils avaient loué à M.L. Par un acte signifié 24 avril 1992, les requérants donnèrent congé au locataire et assignèrent l’intéressé à comparaître devant le juge d’instance de Moncalieri. Par une ordonnance du 20 juin 1992, qui devint exécutoire le même jour, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 31 mars 1994. Le 4 avril 1995, les requérants firent une déclaration solennelle qu’ils avaient un besoin urgent de récupérer l’appartement pour en faire leur habitation.

Le 8 avril 1995, les requérants signifièrent au locataire le commandement de libérer l’appartement. Le 11 mai 1995, ils lui signifièrent l’avis que l’expulsion serait exécutée le 30 juin 1995 par voie d’huissier de justice. Entre le 30 juin 1995 et le 10 janvier 1997, l’huissier de justice procéda à 5 tentatives d’expulsion les 30 juin 1995, 6 octobre 1995, 10 janvier 1996, 16 avril 1996 et 10 janvier 1997. Ces tentatives se soldèrent toutes par un échec, les requérants n’ayant pas obtenu le concours de la force publique dans l’exécution de l’expulsion. Le 11 février 1997, le locataire libéra les lieux. B. Droit interne pertinent Le droit interne pertinent est décrit dans l’arrêt Immobiliare Saffi c. l’Italie du 28 juillet 1999, à paraître dans le recueil officiel de la Cour, §§ 18-35.

GRIEFS 1. Les requérants se plaignent de l’impossibilité prolongée de récupérer leur appartement, faute d’octroi de l’assistance de la force publique. 2. Les requérants se plaignent également de la durée de la procédure d’expulsion. EN DROIT 1. Les requérants se plaignent de l’impossibilité prolongée de récupérer leur appartement, faute d’octroi de l’assistance de la force publique. Est en cause l’article 1 du Protocole n°1 qui est libellé comme suit : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » La Cour considère que l’interférence mise en cause par les requérants s’analyse en une mesure de réglementation de l’usage des biens au sens de l’article 1 du Protocol n°1 qui poursuivait un but légitime conforme à l’intérêt général, comme le veut le second alinéa de l’article 1 (voir les arrêts Immobiliare Saffi précité, §§ 46 et 48, et Scollo c. l’Italie du 28 septembre 1995, série A, n° 35, p. 26 §§ 30-31).

La Cour rappelle qu’une mesure d’ingérence doit ménager un « juste équilibre » entre les impératifs de l’intérêt général et ceux de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu. La recherche de pareil équilibre se reflète dans la structure de l’article 1 tout entier, donc aussi dans le second alinéa : il doit exister un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé. En contrôlant le respect de cette exigence, la Cour reconnaît à l’Etat une grande marge d’appréciation tant pour choisir les modalités de mise en œuvre que pour juger si leurs conséquences se trouvent légitimées, dans l’intérêt général, par le souci d’atteindre l’objectif de la loi en cause.

S’agissant de domaines tel que celui du logement, qui occupe une place centrale dans les politiques sociales et économiques des sociétés modernes, la Cour respecte l’appréciation portée à cet égard par le législateur national, sauf si elle est manifestement dépourvue de base raisonnable (voir l’arrêt Immobiliare Saffi, précité, § 49). La Cour estime qu’en principe le système italien d’échelonnement des exécutions de décisions de justice n’est pas critiquable en soi, vu notamment la marge d’appréciation autorisée par le second alinéa de l’article 1. Cependant, un tel système emporte le risque d’imposer au bailleur une charge excessive quant à la possibilité de disposer de son bien et doit donc prévoir certaines garanties de procédure pour veiller à ce que la mise en œuvre du système et son incidence sur le droit de propriété du bailleur ne soient ni arbitraires ni imprévisibles (voir, mutatis mutandis , l’arrêt Immobiliare Saffi, précité, § 54). La Cour estime qu'il y a donc lieu de rechercher si, en l'espèce, l'équilibre entre les intérêts en cause a été maintenu.

La Cour observe que les requérants ont demandé l’exécution de l’ordonnance d’expulsion le 8 avril 1995 et ont récupéré leur appartement le 11 février 1997. La Cour constate que, selon les dispositions applicables, les requérants avaient droit au concours de la force publique en priorité, mais non immédiatement. En l’occurrence, compte tenu des problèmes d’ordre publique liés au domaine du logement, la Cour estime que la restriction subie par les requérants à l'usage de leur appartement, qui a duré un an et neuf mois, n’était pas contraire aux exigences du second alinéa de l'article 1 du Protocole n° 1 (voir, a contrario , l’arrêt Scollo, précité, § 40). Dans ces circonstances, la Cour conclut que ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 et doit être rejeté au sens de l’article 35 § 4 de la Convention.

2. Les requérants se plaignent ensuite de la durée de la procédure d’expulsion. L’article 6 est libellé ainsi dans ses parties pertinentes : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (…) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil. » La Cour estime que ce grief doit être examiné sous l’angle, plus général, du droit à un tribunal (voir, l’arrêt Immobiliare Saffi, précité, § 61). Le droit au tribunal garanti à l’article 6 protège également la mise en œuvre des décisions judiciaires définitives et obligatoires qui, dans un Etat qui respecte la prééminence du droit, ne peuvent rester inopérantes au détriment d’une partie (voir, mutatis mutandis , l’arrêt Hornsby c. la Grèce du 19 mars 1997, Recueil des arrêtes et décisions 1997-II, p. 510, § 40). Par conséquent, l’exécution d’une décision judiciaire ne peut être retardée de manière excessive.

Toutefois, un sursis à l’exécution d’une décision de justice pendant le temps strictement nécessaire à trouver une solution satisfaisante aux problèmes d’ordre public peut se justifier dans des circonstances exceptionnelles (voir, l’arrêt Immobiliare Saffi, précité, § 69). Dans le cas d’espèce, la Cour constate qu’en ce qui concerne les requérants, l’exécution de l’expulsion était retardée un an et neuf mois.

En considérant les problèmes d’ordre public liés au domaine du logement auxquels l’Italie a du faire face, la Cour estime que ce retard n’a pas privé l’ordonnance du juge d’instance de Moncalieri du 20 juin 1992 de tout effet utile (voir, a contrario , l’arrêt Immobiliare Saffi, précité, § 73). La Cour estime également qu’en tenant compte des difficultés pratiques soulevées par l'exécution d'un nombre très élevé d'expulsions, la durée de la procédure en question n’était pas déraisonnable (voir, a contrario , l’arrêt Scollo précité, § 44 in fine ). Il s’ensuit que ce grief est également manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 et doit être rejeté au sens de l’article 35 § 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président [Note1] Ne pas oublier de bloquer le texte avec Alt+B pour éviter que les informations en zones grisées disparaissent.