S.A. și D.D.L. împotriva Italiei

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 30973/96 prezentate de S.A. și D.D.L. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 7 septembrie 2000 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis, președintele A.B. Baka, B. Conforti, G. Bonello, P. Lorenzen, domnul Tsatsa-Niklovska, A. Kovler, judecători și e. Fribergh, grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 23 noiembrie 1995 și înregistrată la 9 aprilie 1996, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamanții sunt cetățeni italieni, născuți în 1963 și, respectiv, 1962 și rezidenți în Florența.

Circumstanțele cazului Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Printr-o scrisoare recomandată din 15 iunie 1989, M.L. și R.B., proprietari ai unui apartament din Florența, au informat locatarul cu privire la intenția lor de a pune capăt închirierii la expirarea contractului de închiriere, adică la 18 mai 1990, și au rugat-o să elibereze locul înainte de această dată. La 28 decembrie 1989, reclamanții au devenit proprietari ai apartamentului. Printr-un act notificat la 21 februarie 1990, reclamanții au numit chiriașul să se prezinte în fața instanței din Florența, printr-o ordonanță din 25 iulie 1990, care a devenit executorie la 5 septembrie 1990, acesta din urmă a confirmat oficial concediul de închiriere și a decis că locul trebuie eliberat cel târziu la 31 decembrie 1992. La data de 26 februarie 1993, reclamanții au însemnat chiriașului comanda de eliberare a apartamentului.

La 29 martie 1993, ei i-au comunicat că expulzarea va fi executată la 19 aprilie 1993 prin intermediul unui executor al justiției. La data de 19 aprilie 1993 și 15 noiembrie 1993, executorul justiției a condus la două tentative de expulzare. La 8 aprilie 1994, reclamanții au făcut o declarație solemnă în care aveau nevoie urgentă de a recupera apartamentul pentru a-și face propria locuință. Între 6 octombrie 1994 și 3 decembrie 1998, executorul justiției a făcut opt tentative de expulzare, la 6 octombrie 1994, 12 mai 1995, 28 noiembrie 1995, 11 iunie 1996, 4 decembrie 1996, 23 septembrie 1997, 15 mai 1998 și 3 decembrie 1998. Toate aceste încercări s-au soldat cu un eșec, legile privind eschivarea executării deciziilor de deportare care nu permit reclamanților să beneficieze de concursul forței publice.

Procedura este în prezent pendinte: instanțele nu și-au recuperat apartamentul. Dreptul intern relevant este descris în hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 2774/93, § 18-35, CEDH 1999-V, să apară. GRIFS Reclamanții se plâng de posibilitatea prelungită de a-și recupera apartamentul, în lipsa acordării de asistență publică. Reclamanții se plâng, de asemenea, în temeiul art. 6 alin. (1) din Convenția privind durata procedurii de deportare. (1) din Protocolul nr. 1, din cauza duratei lungi de recuperare a apartamentului lor. Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție dispune Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În plus, reclamanții se plâng de durata procedurii de expulzare. 1 din Convenție, a cărei parte relevantă este formulată după cum urmează Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Ei fac să se manifeste în special că rămân în incertitudine cu privire la momentul în care își vor putea recupera apartamentul (...) ; Legea nr. 431/98 prevede, într-adevăr, că instanța de execuție poate să șteargă după 18 luni de la expulzare.

Guvernul consideră că întârzierea în ceea ce privește expulzarea nu poate fi considerată nerațională, având în vedere necesitatea de a păstra ordinea publică. În ceea ce privește dreptul de proprietate al reclamanților, ar fi avut drept rezultat un echilibru corect între drepturile lor și interesul public și, prin urmare, nu ar putea fi considerată disproporționată. Curtea a examinat argumentele părților. Comisia consideră că cererea ridică întrebări complexe de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din convenție.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară revendicarea tuturor mijloacelor de fond rezervate. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 30973/96 présentée par S.A. et D.D.L. contre l'Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 7 septembre 2000 en une chambre composée de M. C.L. Rozakis, président , M. A.B. Baka, M. B. Conforti, M. G. Bonello, M. P. Lorenzen, M me M. Tsatsa-Nikolovska, M. A. Kovler, juges , et de M. E. Fribergh, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 23 novembre 1995 et enregistrée le 9 avril 1996, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1963 et 1962 et résidant à Florence.

A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Par une lettre recommandée du 15 juin 1989, M.L. et R.B., propriétaires d’un appartement à Florence, informèrent la locataire de leur intention de mettre fin à la location à l’expiration du bail, soit le 18 mai 1990, et la prièrent de libérer les lieux avant cette date. Le 28 décembre 1989, les requérants devinrent propriétaires de l’appartement. Par un acte signifié le 21 février 1990, les requérants assignèrent la locataire à comparaître devant le juge d’instance de Florence. Par une ordonnance du 25 juillet 1990, qui devint exécutoire le 5 septembre 1990, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 31 décembre 1992. Le 26 février 1993, les requérants signifièrent à la locataire le commandement de libérer l’appartement.

Le 29 mars 1993, ils lui signifièrent l’avis que l’expulsion serait exécutée le 19 avril 1993 par voie d’huissier de justice. L’huissier de justice procéda à 2 tentatives d’expulsion, les 19 avril 1993 et 15 novembre 1993. Le 8 avril 1994, les requérants firent une déclaration solennelle qu’ils avaient un besoin urgent de récupérer l’appartement pour en faire leur habitation propre. Entre le 6 octobre 1994 et le 3 décembre 1998, l’huissier de justice procéda à 8 tentatives d’expulsion, les 6 octobre 1994, 12 mai 1995, 28 novembre 1995, 11 juin 1996, 4 décembre 1996, 23 septembre 1997, 15 mai 1998 et 3 décembre 1998. Ces tentatives se soldèrent toutes par un échec, les lois sur l’échelonnement de l’exécution des décisions d’expulsion ne permettant pas aux requérants de bénéficier du concours de la force publique.

La procédure est à ce jour pendante : les requérants n’ont pas récupéré leur appartement. B. Le droit interne pertinent Le droit interne pertinent est décrit dans l’arrêt Immobiliare Saffi c. l’Italie [GC], n° 22774/93, §§ 18-35, CEDH 1999-V, à paraître. GRIEFS 1. Les requérants se plaignent de l’impossibilité prolongée de récupérer leur appartement, faute d’octroi de l’assistance de la force publique. 2. Les requérants se plaignent également au titre de l’article 6 § 1 de la Convention de la durée de la procédure d’expulsion. EN DROIT Les requérants se plaignent d’une violation de l’article 1 du Protocole n° 1, du fait de l’impossibilité prolongée de récupérer leur appartement. L’article 1 du Protocole N° 1 à la Convention dispose : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens.

Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » Les requérants se plaignent en outre de la durée de la procédure d’expulsion.

Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente est libellée comme suit : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (…) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) » Ils font valoir en particulier qu’il demeurent dans l’incertitude sur quand ils pourront récupérer leur appartement ; la loi N° 431/98 prévoit en effet que le juge de l’exécution peut ultérieurement différer l’expulsion de dix-huit mois. Le Gouvernement estime que le retard dans l’expulsion ne saurait être considéré comme déraisonnable, compte tenu de la nécessité de préserver l’ordre public. L’ingérence dans le droit de propriété des requérants aurait ménagé un juste équilibre entre leurs droits et l’intérêt public et ne saurait dès lors être considérée comme disproportionnée.

La Cour a examiné les arguments des parties. Elle estime que la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, cette partie de la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l'article 35 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE LA REQUÊTE RECEVABLE

, tous moyens de fond réservés. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président