ZAZZERI contre l'ITALIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Recevable
ZAZZERI contre l'ITALIE (CtEDO, 2001)
SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 35006/97 prezentate de Anna ZAZZERI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 22 mai 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Bonello Strážnická domnii Lorenzen Fischbach Tsatsa-Nikolovska, Leviți judecătorii M. E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 2 octombrie 1996 și înregistrată la 20 februarie 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ reclamanta este un cetățean italian, născut în 1933 și rezident în Florența. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul G. și D. Viligiardi, avocați în baroul Florenței. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: Recurenta este proprietara unui apartament în Florența, pe care l-a închiriat G.L.P. printr-o scrisoare recomandată din 27 mai 1987, ea l-a informat pe locatar cu privire la intenția sa de a pune capăt închirierii la data expirării contractului de închiriere, adică la 31 decembrie 1987, și l-a rugat să elibereze locul înainte de data respectivă. Printr-o ordonanță din 6 octombrie 1987, care a devenit executorie la data de 12 decembrie 1987 octombrie 1987, acesta din urmă a confirmat oficial concediul de închiriere și a decis că locurile trebuiau eliberate până la 31 decembrie 1988 cel târziu. La 6 mai 1989, reclamanta a indicat locatarului comanda de eliberare a apartamentului. La 15 iunie 1989, ea i-a dat avizul că deportarea va fi executată la 27 iunie 1989 prin intermediul ușierului judiciar. Între 27 iunie 1989 și 11 februarie 1993, executorul justiției a făcut opt tentative de expulzare. La 17 septembrie 1993, reclamanta a făcut o declarație solemnă pe care avea nevoie urgentă de a recupera apartamentul pentru a-și face propria locuință. Între 6 octombrie 1993 și 21 octombrie 1998, executorul justiției a făcut 12 tentative de expulzare. Toate aceste încercări s-au soldat cu un eșec, întrucât reclamanta nu a obținut ajutorul forței publice în executarea deportării. La 13 iulie 1999, reclamanta și-a exprimat punctul de vedere că expulzarea va fi efectuată la 12 octombrie 1999 prin intermediul unui executor al justiției. La începutul anului 2000, reclamanta și-a putut recupera apartamentul. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanta se plânge de posibilitatea de a-și recupera apartamentul. De asemenea, reclamanta se plânge în temeiul art. 6 alin. (1) din Convenția privind durata procedurii de expulzare și dreptul de acces la o instanță. În temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, recurenta se plânge că posibilitatea de a-și recupera apartamentul constituie o încălcare a dreptului său de proprietate. De asemenea, reclamanta se plânge, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, de durata procedurii de expulzare și de dreptul său de acces la o instanță de judecată. Guvernul susține că nivelul de ocupare a forței publice constituie o etapă administrativă care se află în afara procesului judiciar: prin urmare, art. 6 nu ar fi aplicabil procedurii în litigiu. Curtea reamintește, după cum subliniază reclamanta, că a stabilit deja problema aplicabilității articolului 6 din Convenție la procedura de deportare a chiriașilor (hotărârea Imobiliară Saffi c. Italia [GC], nr. 27743/93, §§ 62-63, CEDH 1999-V). În consecință, excepția guvernului trebuie respinsă. Pe fond, guvernul susține că măsurile în cauză țin de un control al utilizării proprietății în scopul legitim de a evita tensiunile sociale și tulburările ordinii publice în cazul în care ar trebui efectuate simultan un număr considerabil de expulzări. Potrivit guvernului, ingerința în dreptul de proprietate al recurentei nu pare disproporționată. În ceea ce privește durata procedurilor de expulzare, guvernul susține că termenul pentru acordarea de asistență publică este justificat de protecția interesului public. În orice caz, guvernul subliniază că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, prefectul nu este mai competent să stabilească ordinea de prioritate în executarea expulzărilor. Datele de execuție trebuie stabilite acum de instanța judecătorească din statul membru în cauză. Recurenta subliniază că întârzierea în executarea procedurii de expulzare emisă de instanța judecătorească din Florența constituie o încălcare a dreptului său de acces la o instanță de judecată. Curtea consideră că cererea ridică întrebări complexe de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară Cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte