Zazzeri împotriva Italiei

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 35006/97 prezentate de Anna ZAZZERI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 22 mai 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Bonello Strážnická domnii Lorenzen Fischbach Tsatsa-Nikolovska, Leviți judecătorii M. E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 2 octombrie 1996 și înregistrată la 20 februarie 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ reclamanta este un cetățean italian, născut în 1933 și rezident în Florența.

Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul G. și D. Viligiardi, avocați în baroul Florenței. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: Recurenta este proprietara unui apartament în Florența, pe care l-a închiriat G.L.P. printr-o scrisoare recomandată din 27 mai 1987, ea l-a informat pe locatar cu privire la intenția sa de a pune capăt închirierii la data expirării contractului de închiriere, adică la 31 decembrie 1987, și l-a rugat să elibereze locul înainte de data respectivă. Printr-o ordonanță din 6 octombrie 1987, care a devenit executorie la data de 12 decembrie 1987 octombrie 1987, acesta din urmă a confirmat oficial concediul de închiriere și a decis că locurile trebuiau eliberate până la 31 decembrie 1988 cel târziu.

La 6 mai 1989, reclamanta a indicat locatarului comanda de eliberare a apartamentului. La 15 iunie 1989, ea i-a dat avizul că deportarea va fi executată la 27 iunie 1989 prin intermediul ușierului judiciar. Între 27 iunie 1989 și 11 februarie 1993, executorul justiției a făcut opt tentative de expulzare. La 17 septembrie 1993, reclamanta a făcut o declarație solemnă pe care avea nevoie urgentă de a recupera apartamentul pentru a-și face propria locuință. Între 6 octombrie 1993 și 21 octombrie 1998, executorul justiției a făcut 12 tentative de expulzare. Toate aceste încercări s-au soldat cu un eșec, întrucât reclamanta nu a obținut ajutorul forței publice în executarea deportării. La 13 iulie 1999, reclamanta și-a exprimat punctul de vedere că expulzarea va fi efectuată la 12 octombrie 1999 prin intermediul unui executor al justiției.

La începutul anului 2000, reclamanta și-a putut recupera apartamentul. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanta se plânge de posibilitatea de a-și recupera apartamentul. De asemenea, reclamanta se plânge în temeiul art. 6 alin. (1) din Convenția privind durata procedurii de expulzare și dreptul de acces la o instanță. În temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, recurenta se plânge că posibilitatea de a-și recupera apartamentul constituie o încălcare a dreptului său de proprietate. De asemenea, reclamanta se plânge, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, de durata procedurii de expulzare și de dreptul său de acces la o instanță de judecată. Guvernul susține că nivelul de ocupare a forței publice constituie o etapă administrativă care se află în afara procesului judiciar: prin urmare, art. 6 nu ar fi aplicabil procedurii în litigiu.

Curtea reamintește, după cum subliniază reclamanta, că a stabilit deja problema aplicabilității articolului 6 din Convenție la procedura de deportare a chiriașilor (hotărârea Imobiliară Saffi c. Italia [GC], nr. 27743/93, §§ 62-63, CEDH 1999-V). În consecință, excepția guvernului trebuie respinsă. Pe fond, guvernul susține că măsurile în cauză țin de un control al utilizării proprietății în scopul legitim de a evita tensiunile sociale și tulburările ordinii publice în cazul în care ar trebui efectuate simultan un număr considerabil de expulzări. Potrivit guvernului, ingerința în dreptul de proprietate al recurentei nu pare disproporționată. În ceea ce privește durata procedurilor de expulzare, guvernul susține că termenul pentru acordarea de asistență publică este justificat de protecția interesului public.

În orice caz, guvernul subliniază că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, prefectul nu este mai competent să stabilească ordinea de prioritate în executarea expulzărilor. Datele de execuție trebuie stabilite acum de instanța judecătorească din statul membru în cauză. Recurenta subliniază că întârzierea în executarea procedurii de expulzare emisă de instanța judecătorească din Florența constituie o încălcare a dreptului său de acces la o instanță de judecată. Curtea consideră că cererea ridică întrebări complexe de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară Cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 35006/97 présentée par Anna ZAZZERI contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 22 mai 2001 en une chambre composée de MM. C.L. Rozakis , président , G. Bonello , M me V. Strážnická , MM. P. Lorenzen , M. Fischbach , M me M. Tsatsa-Nikolovska, M. E. Levits , juges , et de M. E. Fribergh , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 2 octobre 1996 et enregistrée le 20 février 1997, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante est une ressortissante italienne, née en 1933 et résidant à Florence.

Elle est représentée devant la Cour par M es G. et D. Viligiardi, avocats au barreau de Florence. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit : La requérante est propriétaire d’un appartement à Florence, qu’elle avait loué à G.L.P. Par une lettre recommandée du 27 mai 1987, elle informa le locataire de son intention de mettre fin à la location à l’expiration du bail, soit le 31 décembre 1987, et le pria de libérer les lieux avant cette date. Par une ordonnance du 6 octobre 1987, qui devint exécutoire le 12 octobre 1987, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 31 décembre 1988. Le 6 mai 1989, la requérante signifia au locataire le commandement de libérer l’appartement.

Le 15 juin 1989, elle lui signifia l’avis que l’expulsion serait exécutée le 27 juin 1989 par voie d’huissier de justice. Entre le 27 juin 1989 et le 11 février 1993, l’huissier de justice procéda à 8 tentatives d’expulsion. Le 17 septembre 1993, la requérante fit une déclaration solennelle qu’elle avait un besoin urgent de récupérer l’appartement pour en faire son habitation propre. Entre le 6 octobre 1993 et le 21 octobre 1998, l’huissier de justice procéda à 12 tentatives d’expulsion. Ces tentatives se soldèrent toutes par un échec, la requérante n’ayant pas obtenu le concours de la force publique dans l’exécution de l’expulsion. Le 13 juillet 1999, la requérante signifia l’avis que l’expulsion serait exécutée le 12 octobre 1999 par voie d’huissier de justice.

Début 2000, la requérante a pu récupérer son appartement. GRIEFS 1. Invoquant l’article 1 du Protocole n° 1 à la Convention, la requérante se plaint de l’impossibilité de récupérer son appartement. 2. La requérante se plaint également au titre de l’article 6 § 1 de la Convention de la durée de la procédure d’expulsion et de son droit d’accès à un tribunal. EN DROIT La requérante se plaint, au titre de l’article 1 du Protocole n° 1 à la Convention, que l’impossibilité de récupérer son appartement constitue une atteinte à son droit de propriété. La requérante se plaint également, au titre de l’article 6 § 1 de la Convention, de la durée de la procédure d’expulsion et de son droit d’accès à un tribunal.

Le Gouvernement soutient que l’échelonnement de l’assistance de la force publique constitue une phase administrative qui se situe en dehors du processus judiciaire : l’article 6 ne serait dès lors pas applicable à la procédure litigieuse. La Cour rappelle, comme la requérante le souligne, qu’elle a déjà tranché la question de l’applicabilité de l’article 6 de la Convention à la procédure d’expulsion de locataires (arrêt Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n° 22774/93, §§ 62-63, CEDH 1999-V). L’exception du Gouvernement doit, par conséquent, être rejetée. Sur le fond, le Gouvernement maintient que les mesures en question relèvent d’un contrôle de l’usage de la propriété dans le but légitime d’éviter des tensions sociales et des troubles de l’ordre public au cas où un nombre considérable d’expulsions devraient être exécutées simultanément.

Selon le Gouvernement, l’ingérence dans le droit à la propriété de la requérante ne semble pas disproportionné. En ce qui concerne la durée des procédures d’expulsion, le Gouvernement maintient que le délai pour l’octroi de l’assistance de la force publique est justifié par la protection de l’intérêt public. En tout état de cause, le Gouvernement souligne que, suite à l’entrée en vigueur de la loi n° 431 du 9 décembre 1998, le Préfet n’est plus compétent pour déterminer l’ordre de priorité dans l’exécution des expulsions. Les dates d’exécutions doivent désormais être fixées par le tribunal d’instance. La requérante souligne que le retard dans l’exécution de la procédure d’expulsion émise par le juge d’instance de Florence constitue une atteinte à son droit d’accès à un tribunal.

La Cour estime que la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, cette partie de la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président