A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 36377/97 prezentate de Anna Maria ZANNETTI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 4 octombrie 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Bonello Fischbach Tsatsa-Nikolovska, domnii Levits Kovler judecători Del Tufo judecător ad hoc domnul E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la data de 5 februarie 1997 și înregistrată la data de 9 iunie 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie ÎN FAPT reclamanta este un cetățean italian, născut în 1953 și rezident în Napoli. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul Esposito, avocat în baroul din Napoli. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: Recurenta este proprietara unui apartament în Napoli, pe care l-a închiriat domnului P.F. printr-un act Acesta din urmă nu a confirmat concediul de închiriere și a decis să examineze fondul cauzei. Printr-o hotărâre din 4 martie 1989, care a fost depusă la grefă în aceeași zi și a devenit executorie la 4 martie 1991, instanța judecătorească a decis că închirierea se va încheia la 4 septembrie 1989 și că locurile trebuiau să fie eliberate cel târziu la 4 martie 1991. La 23 ianuarie 1992, recurenta a făcut o declarație solemnă pe care avea nevoie urgentă să o recupereze din apartament pentru a-i face reședința mamei sale. La 12 februarie 1992, reclamanta a adresat locatarului comanda de a elibera apartamentul. La 13 martie 1992, ea i-a dat avizul că deportarea va fi executată la 26 martie 1992 prin executor al justiției. Între 26 martie 1992 și 2 octombrie 1997, executorul justiției a făcut 20 de tentative de expulzare. La 6 noiembrie 1997, reclamanta a preluat apartamentul. GRIFS Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanta se plângea de durata prelungită de a-și recupera apartamentul. De asemenea, recurenta se plânge, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, de durata procedurii de expulzare și de dreptul de acces la o instanță. ÎN   În temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, recurenta se plânge că dreptul de a-și recupera apartamentul constituie o încălcare a dreptului său de proprietate. De asemenea, recurenta se plânge, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, de durata procedurii de expulzare și de dreptul de acces la o instanță. Guvernul susține că nivelul de asistență publică constituie o etapă administrativă care se află în afara procesului judiciar: prin urmare, art. 6 nu ar fi aplicabil procedurii în litigiu. Curtea reamintește, după cum subliniază reclamanta, că a stabilit deja problema aplicabilității articolului 6 din Convenție la procedura de exmatriculare a chiriașilor (hotărârea Imobiliară Saffi c. Italia [GC], nr. 27743/93, §§ 62-63, CEDH 1999-V). Pe fond, guvernul susține că măsurile în cauză intră sub incidența unui control al utilizării proprietății în scopul legitim de a evita tensiunile sociale și tulburările ordinii publice în cazul în care un număr considerabil de expulzări ar trebui efectuate simultan. Potrivit guvernului, ingerința în dreptul de proprietate al recurentei nu pare disproporționată. În ceea ce privește durata procedurilor de expulzare, guvernul susține că termenul pentru acordarea de asistență publică este justificat prin protecția interesului public. recurenta subliniază că întârzierea în executarea procedurii de expulzare emise de instanța judecătorească din Napoli constituie o încălcare a dreptului său de acces la o instanță. Curtea consideră că cererea ridică întrebări complexe de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară Cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte
de la requête n° 36377/97
présentée par Anna Maria ZANNETTI
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 4 octobre 2001 en une chambre composée de
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
G.
Bonello
,
M.
Fischbach
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska,
MM.
E.
Levits
,
A.
Kovler
,
juges
,
M
me
M.
Del
Tufo
,
juge ad hoc
,
et
de
Fribergh
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 5 février 1997 et enregistrée le 9 juin 1997,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante est une ressortissante italienne, née en 1953 et résidant à Naples. Elle est représentée devant la Cour par M
e
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit
:
La requérante est propriétaire d’un appartement à Naples, qu’elle avait loué à M. P.F.
Par un acte signifié le 17 décembre 1987, la requérante donna congé au locataire et l’assigna à comparaître devant le juge d’instance de Naples.
Ce dernier ne confirma pas le congé du bail et décida d’examiner le fond de l’affaire. Par un jugement du 4 mars 1989, qui fut déposé au greffe le même jour et devint exécutoire le 4 mars 1991, le juge d’instance décida que la location se terminerait le 4 septembre 1989 et que les lieux devaient être libérés au plus tard le 4 mars 1991.
Le 23 janvier 1992, la requérante fit une déclaration solennelle qu’elle avait un besoin urgent de récupérer l’appartement pour en faire l’habitation de sa mère.
Le 12 février 1992, la requérante signifia au locataire le commandement de libérer l’appartement.
Le 13 mars 1992, elle lui signifia l’avis que l’expulsion serait exécutée le 26 mars 1992 par voie d’huissier de justice.
Entre le 26 mars 1992 et le 2 octobre 1997, l’huissier de justice procéda à vingt
tentatives d’expulsion.
Le 6 novembre 1997, la requérante récupéra l’appartement.
1.
Invoquant l’article 1 du Protocole n° 1 à la Convention, la requérante se plaint de l’impossibilité prolongée de récupérer son appartement.
2.
La requérante se plaint également, au titre de l’article 6 § 1 de la Convention, de la durée de la procédure d’expulsion et de son droit d’accès à un tribunal.
La requérante se plaint, au titre de l’article 1 du Protocole n° 1 à la Convention, que l’impossibilité de récupérer son appartement constitue une atteinte à son droit de propriété.
La requérante se plaint également, au titre de l’article 6 § 1 de la Convention, de la durée de la procédure d’expulsion et de son droit d’accès à un tribunal.
Le Gouvernement soutient que l’échelonnement de l’assistance de la force publique constitue une phase administrative qui se situe en dehors du processus judiciaire
: l’article 6 ne serait dès lors pas applicable à la procédure litigieuse.
La Cour rappelle, comme la requérante le souligne, qu’elle a déjà tranché la question de l’applicabilité de l’article 6 de la Convention à la procédure d’expulsion de locataires (arrêt
Immobiliare Saffi c. Italie
[GC], n°
22774/93, §§ 62-63, CEDH 1999-V). L’objection du Gouvernement doit, par conséquent, être rejetée.
Sur le fond, le Gouvernement maintient que les mesures en question relèvent d’un contrôle de l’usage de la propriété dans le but légitime d’éviter des tensions sociales et des troubles de l’ordre public au cas où un nombre considérable d’expulsions devaient être exécutées simultanément. Selon le Gouvernement, l’ingérence dans le droit à la propriété de la requérante ne semble pas disproportionné.
En ce qui concerne la durée des procédures d’expulsion, le Gouvernement maintient que le délai pour l’octroi de l’assistance de la force publique est justifié par la protection de l’intérêt public.
La requérante souligne que le retard dans l’exécution de la procédure d’expulsion émis par le juge d’instance de Naples constitue une atteinte à son droit d’accès à un tribunal.
La Cour estime que la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, cette partie de la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l’article 35 §
3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête recevable, tous moyens de fond réservés.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président