SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 38415/97 prezentate de S.C.M.F. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 4 octombrie 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Bonello Fischbach Tsatsa-Nikolovska, domnii Levits Kovler judecători Del Tufo judecător ad hoc domnul E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 11 august 1997 și înregistrată la 3 noiembrie 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT Reclamantul este un resortisant italian, născut în 1928 și rezident în Dobbiaco. Acesta este reprezentat în fața Curții de către M. A. de Marsanich, avocat în baroul Romei. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează Reclamantul este proprietarul unui apartament în Roma, pe care l-a închiriat N.B. Printr-un act care a fost notificat la 23 martie 1988, reclamantul a acordat chiriașului concediu și laasignat să se prezinte în fața judecătorului judecător din partea Romei. Printr-o ordonanță din 15 iulie 1988, care a devenit executorie în aceeași zi, acesta din urmă a confirmat în mod oficial concediul de închiriere și a decis că locul trebuie eliberat cel târziu la 15 iulie 1989. La data de 28 decembrie 1989, reclamantul i-a atribuit locatarului comanda de a elibera apartamentul. La 10 ianuarie 1990, el i-a comunicat că expulzarea va fi executată la 30 ianuarie 1990 prin executor judecătoresc. Între 30 ianuarie 1990 și 13 martie 1997, executorul judiciar a făcut patruzeci și șase de tentative de expulzare. Toate aceste încercări s-au soldat cu un eșec, legile privind suspendarea sau reținerea executării hotărârilor de expulzare care nu permiteau reclamantului să beneficieze de ajutorul forței publice. La 13 martie 1997, reclamantul a făcut o declarație solemnă că a avut o nevoie urgentă de a recupera apartamentul pentru a-l transforma în locuința sa proprie. După declarația solemnă, executorul justiției a făcut obiectul altor trei încercări de expulzare. Toate aceste încercări s-au soldat cu un eșec, întrucât reclamantul nu a obținut ajutorul forței publice în executarea deportării. La 23 martie 1998, reclamantul și-a recuperat apartamentul cu ajutorul forței publice. În temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul se plânge că obligația de a-și recupera apartamentul constituie o încălcare a dreptului său de proprietate. Reclamantul se plânge, de asemenea, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, de durata procedurii de expulzare. Recurentul subliniază că refuzul de a executa ordinul de expulzare emis de judecător a constituit un obstacol în calea puterii magistraturii. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne. El ar fi omis să sesizeze justiția administrativă pentru a contesta refuzul de a-i acorda asistența publică. Recurentul denunță lipsa unei căi de atac interne și susține că prefectul nu a luat niciodată o decizie în materia refuzului de a acorda asistență publică. Curtea amintește că a respins deja această obiecie în cauza Immobiliare Saffi (hotărârea Imobiliară Saffi c. Italia [GC], nr. 27743/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). Întrucât Curtea nu are motive să deroge de la concluziile sale anterioare, la data la care guvernul trebuie, prin urmare, să fie respins. Guvernul susține că emanciparea asistenței publice constituie o etapă administrativă care se află în afara procesului judiciar: art. 6 nu ar fi, prin urmare, aplicabil procedurii în litigiu. Curtea reamintește, după cum subliniază reclamantul, că a stabilit deja problema aplicabilității articolului 6 din Convenție la procedura de deportare a chiriașilor (hotărârea Imobiliară Saffi c. Italia menționată anterior, §§ 62-63). Pe fond, guvernul susține că măsurile în cauză intră sub incidența unui control al utilizării proprietății în scopul legitim de a evita tensiunile sociale și tulburările ordinii publice în cazul în care un număr considerabil de expulzări ar trebui efectuate simultan. Potrivit guvernului, ingerința în dreptul de proprietate al reclamantului nu pare disproporționată. În ceea ce privește durata procedurilor de expulzare, guvernul susține că termenul pentru acordarea de asistență publică este justificat de protecția interesului public. Curtea consideră că cererea ridică întrebări complexe de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară Cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte
de la requête n° 38415/97
présentée par S.C.M.F
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 4 octobre 2001 en une chambre composée de
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
G.
Bonello
,
M.
Fischbach
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska,
MM.
E.
Levits
,
A.
Kovler
,
juges
,
M
me
M.
Del
Tufo
,
juge ad hoc
,
et
de
Fribergh
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 11 août 1997 et enregistrée le 3
novembre 1997,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant italien, né en 1928 et résidant à Dobbiaco. Il est représenté devant la Cour par M
e
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit
:
Le requérant est propriétaire d’un appartement à Rome, qu’il avait loué à N.B.
Par un acte signifié le 23 mars 1988, le requérant donna congé à la locataire et l’assigna à comparaître devant le juge d’instance de Rome.
Par une ordonnance du 15 juillet 1988, qui devint exécutoire le même jour, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 15 juillet 1989.
Le 28 décembre 1989, le requérant signifia à la locataire le commandement de libérer l’appartement.
Le 10 janvier 1990, il lui signifia l’avis que l’expulsion serait exécutée le 30 janvier 1990 par voie d’huissier de justice.
Entre le 30 janvier 1990 et le 13 mars 1997, l’huissier de justice procéda à quarante-six tentatives d’expulsion. Ces tentatives se soldèrent toutes par un échec, les lois sur la suspension ou l’échelonnement de l’exécution des décisions d’expulsion ne permettant pas au requérant de bénéficier du concours de la force publique.
Le 13 mars 1997, le requérant fit une déclaration solennelle qu’il avait un besoin urgent de récupérer l’appartement pour en faire son habitation propre.
Après la déclaration solennelle, l’huissier de justice procéda à trois autres tentatives d’expulsion. Ces tentatives se soldèrent toutes par un échec, le requérant n’ayant pas obtenu le concours de la force publique dans l’exécution de l’expulsion.
Le 23 mars 1998, le requérant récupéra son appartement avec l’assistance de la force publique.
Le requérant se plaint, au titre de l’article 1 du Protocole n° 1 de la Convention, que l’impossibilité de récupérer son appartement constitue une atteinte à son droit de propriété.
Le requérant se plaint également, au titre de l’article 6 § 1 de la Convention, de la durée de la procédure d’expulsion.
Le requérant souligne que le refus de la part de l’administration d’exécuter l’ordre d’expulsion émis per le juge a constitué une entrave au pouvoir de la magistrature.
Le Gouvernement soutient que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes. Il aurait omis de saisir la justice administrative pour contester le refus de lui octroyer l’assistance de la force publique.
Le requérant dénonce le défaut d’une voie de recours interne et soutient que le préfet n’a jamais pris une décision en matière de refus d’octroi de l’assistance de la force publique.
La Cour rappelle qu’elle a déjà rejeté cette objection dans l’affaire Immobiliare Saffi (arrêt
Immobiliare Saffi c. Italie
[GC], n° 22774/93, §§
40-42, CEDH 1999-V). La Cour n’ayant pas de motif de déroger à ses précédentes conclusions, l’objection du Gouvernement doit, par conséquent, être rejetée.
Le Gouvernement soutient que l’échelonnement de l’assistance de la force publique constitue une phase administrative qui se situe en dehors du processus judiciaire
: l’article 6 ne serait dès lors pas applicable à la procédure litigieuse.
La Cour rappelle, comme le requérant le souligne, qu’elle a déjà tranché la question de l’applicabilité de l’article 6 de la Convention à la procédure d’expulsion de locataires (arrêt
Immobiliare Saffi c. Italie
précité, §§ 62-63). L’objection du Gouvernement doit, par conséquent, être rejetée.
Sur le fond, le Gouvernement maintient que les mesures en question relèvent d’un contrôle de l’usage de la propriété dans le but légitime d’éviter des tensions sociales et des troubles de l’ordre public au cas où un nombre considérable d’expulsions devaient être exécutées simultanément. Selon le Gouvernement, l’ingérence dans le droit à la propriété du requérant ne semble pas disproportionné.
En ce qui concerne la durée des procédures d’expulsion, le Gouvernement maintient que le délai pour l’octroi de l’assistance de la force publique est justifié par la protection de l’intérêt public.
La Cour estime que la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, cette partie de la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l’article 35 §
3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête recevable, tous moyens de fond réservés.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président