Yavuz împotriva Austriei

DIRECȚIUNEA TERZĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 32800/96 de către Ayhan Yavuz împotriva Austria Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune) care așeză la 18 ianuarie 2000 în calitate de Cameră compusă de Sir Nicolas Bratza, Președintele J.-P. Costa, dna F. Tulkens, W. Fuhrmann, K. Jungwiert, K. Traja, M. Ugrekhelidze, judecători și dna S. Dollé, grefierul secțiunii având în vedere art. 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale; având în vedere cererea introdusă la 27 iunie 1996 de Ayhan Yavuz împotriva Austria și înregistrată la 28 august 1996 în dosarul nr. 32800/96; având în vedere raportul prevăzut la art. 49 din Regulamentul de procedură; deliberat; hotărăște după cum urmează: Reclamantul este un național turc, născut în 1965 și trăiește în Turcia.

El este reprezentat în fața Curții de către dl L. Weh, un avocat practicant în Bregenz. Circumstanțele particulare ale cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. În noiembrie 1991, reclamantul a sosit în Austria. La 1 iunie 1992 s-a căsătorit cu un cetățean austriac. Apoi a solicitat un permis de muncă și un permis de reședință. În iunie 1992 a primit un permis de muncă. Totuși, permisul de reședință a fost refuzat. La 12 august 1993, Autoritatea Administrativă a districtului Bregenz ( Bezirks hauptmannschaft ) a emis un ordin de deportare ( Ausweisungsbescheid ) împotriva reclamantului. Reclamantul a constatat că nu avea permis de ședere și că șederea sa în Austria este, prin urmare, ilegală.

Astfel, în interesul public era necesară de îndepărtarea sa din Austria. Reclamantul, asistat de avocat, a instituit procedură de apel, care a fost încheiat în aprilie 1994 prin decizia Curții Administrative (Verwaltungsgerichtshof ) care a constatat că ordinul de deportare este legal, astfel de proceduri au fost eliberate de cererea nr. 25050/94, declarată inadmisibilă de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 16 ianuarie 1996. La 11 mai 1994, Autoritatea Administrativă de District a ordonat reclamantului să părăsească Austria.

Pe baza ordinului de deportare, reclamantul a fost arestat în octombrie 1994. La 12 octombrie 1994, reclamantul, asistat de avocat, a apelat la Grupul Administrativ Independent Vorarlberg (Unabhänggiger Verwaltungssenat împotriva detenției sale în vederea expulzării . El a susținut că detenția sa nu este necesară deoarece au trecut deja cinci luni de la ordinul Autorității de a părăsi Austria în mai 1994. În plus, hotărârea Curții administrative din aprilie 1994 nu mai este aplicabilă pentru timp. În plus, el solicită reluarea procedurii de expulsie și o audiere în fața comitetului administrativ independent. La 18 octombrie 1994, după ce a luat în considerare dosarul și observațiile Autorității Administrative cu privire la apelul reclamantului ( Gegenschrift), comitetul administrativ independent a respins recursul și a susținut detenția reclamantului, constatând că nu este competent să revizuiască licența ordinului de deportare subjacente.

Acesta a remarcat faptul că Curtea Administrativă a constatat că măsura este legală și că reclamantul a fost ordonat să părăsească Austria în mai multe ocazii, dar nu a respectat. El a fost reținut în mod legal în vederea executării expulzării, în conformitate cu art. 41 din Legea privind extratereștriile (Fremdengesetz) În plus, Comisia a remarcat că reclamantul s-a înșelat atunci când a argumentat că ordinul de deportare nu mai este aplicabil. În cele din urmă, a constatat că nici o audiere nu era necesară deoarece baza de fapt a fost clară din dosar. La 29 noiembrie 1994, reclamantul a depus o plângere la Curtea Constituțională (Verfassungsgerichtshof ). El susține că detenția sa nu este necesară și că Comitetul administrativ independent a încălcat art. 5 § 4 din Convenție, deoarece nu a avut o audiere și nu a comunicat observațiile Autorității de District cu privire la apelul său.

La 28 februarie 1995, Curtea Constituțională a refuzat să se ocupe de acest caz și a transferat-o Curții administrative, constatând că art. 5 § 4 din Convenție nu a garantat o audiere publică și că accesul la dosar și prezentarea oricărei observații suplimentare au fost posibile pentru reclamant pe parcursul procedurii. La 10 octombrie 1995, Curtea Administrativă a respins plângerea și a constatat că detenția în vederea expulzării a fost necesară. În ceea ce privește o audiere, accesul la dosar și posibilitatea de a prezenta informații suplimentare, a fost de acord cu Curtea Constituțională. Hotărârea Curții Administrative a fost transmisă reclamantului la 27 decembrie 1995. Secțiunea 41 din Legea privind extratereștrii din 1992 ( Fremdengesetz ), aplicabilă la momentul material, permite arestarea și detenția unui extraterestru în cazul în care aceste măsuri sunt necesare pentru a asigura, printre altele , expulzarea.

Deținutul trebuie eliberat imediat ce motivele de detenție încetează să existe. Perioada maximă de detenție este limitată la două luni (Secțiunea 48). Toată lumea arestată și reținută în temeiul Legii privind extratereștrii are dreptul să se aplice Comitetului administrativ independent competent și să se confrunte cu legalitatea arestării și a ordinului de detenție (art. 51 § 1). Un recurs poate fi interzis fie direct în cadrul Comitetului administrativ independent, fie cu autoritatea de primă instanță.

În ultimul caz, această autoritate trebuie să prezinte apelul Comitetului administrativ independent în termen de două zile maxime (art. 51 § 2). În plus, autoritatea deținută trebuie să informeze comitetul imediat în cazul eliberării reclamantului (art. 51 § 3). Cu toate acestea, în cazul în care deținutul nu este eliberat înainte, Comitetul Administrativ independent trebuie să decidă privind continuarea detenției într-o săptămână (art. 52 § 2). Secțiunea 17 din Legea privind procedura administrativă generală (Allgemeines Verwaltungsverfahrensgesetz ) prevede dreptul de a inspecta dosarul. Această secțiune se aplică procedurilor privind revizuirea unei arestări sau a unei detenții în vederea expulzării.

COMPLAINTE Reclamantul se plânge în temeiul articolului 5 § 4 din Convenție cu privire la lipsa unei audieri orale și a lipsei de acces la dosar, în special la observațiile Autorității Administrative de District, în cadrul procedurii înființate cu privire la legalitatea detenției sale în vederea expulzării. 5 § 4 din Convenție cu privire la lipsa unei audieri orale și a lipsei de acces la dosar, în special la observațiile Autorității Administrative de District, în cadrul procedurii pe care le-a instituit cu privire la legalitatea detenției sale în vederea expulzării.

art. 5 § 4 citește după cum urmează: „Toată persoana care este privată de libertate prin arestare sau detenție are dreptul să ia o procedură prin care legalitatea detenției sale este hotărâtă rapid de către o instanță și de eliberare a sa ordonată dacă detenția nu este legală.” Curtea constată că procedurile de revizuire a unei arestări sau a unei detenții în vederea expulzării sunt chestiuni urgente care trebuie tratate rapid. Pentru a se asigura că deciziile sunt luate rapid, secțiunea 51 § 2 din Legea privind extratereștrii din 1992 obligă autoritatea administrativă să prezinte un recurs în termen de două zile maxim către grupul administrativ independent. În plus, în conformitate cu secțiunea 52 § 2, Comitetul trebuie să decidă în termen de o săptămână dacă persoana este încă reținută.

Curtea consideră că, în aceste circumstanțe speciale, în cazul în care grupul administrativ independent trebuie să decidă în câteva zile, Comitetul nu poate fi obligat să instituie schimburi de documente care fac imposibilă adoptarea unei decizii în termenul legal. Cu toate acestea, această considerație trebuie să fie calificată de un drept pentru reclamantul sau avocatul său de a avea ocazia de a inspecta dosarul ori de câte ori doresc, chiar dacă dosarul a fost deja transferat pentru comitetul administrativ independent. Un astfel de drept este prevăzut de secțiunea 17 din Legea privind procedura administrativă generală. Curtea observă că, în cazul în cauză, procedurile în fața comitetului administrativ independent au durat începând cu 12 octombrie 1994, atunci când reclamantul a apelat, până la 18 octombrie 1994, atunci când hotărârea a fost pronunțată, astfel, Comitetul administrativ independent a respectat termenul legal.

În plus, nu există dovezi că Comitetul a refuzat reclamantul sau avocatul său dreptul de a inspecta dosarul. Se pare că nici reclamantul, nici avocatul său nu au solicitat inspecția dosarului în cursul acestei proceduri. Având în vedere caracteristicile specifice ale procedurii de reexaminare, în special termenul scurt pentru o decizie care urmează să fie luată de către grupul administrativ independent, Curtea nu constată nici o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție în acest sens. În ceea ce privește lipsa unei audieri orale, Curtea reamintește că art. 5 § 4 din Convenție nu garantează un drept absolut la o audiere orală în cadrul procedurii instituite pentru a revizui legalitatea unei arestări sau a unei detenții.

Cu toate acestea, în cazurile în care apar întrebări care implică, de exemplu, o evaluare a caracterului sau a statului mental al reclamantului, Curtea a considerat că poate fi esențial pentru echitatea procedurii ca reclamantul să fie prezent la o astfel de audiere (a se vedea Hotărârea Hussain și Singh c. Hotărârile Regatul Unit din 21 februarie 1996, Raportul hotărârilor și deciziilor 1996-I, p. 271, §§ 59-61 și p. 300, §§ 67-69). Curtea reamintește tot ce este necesar pentru detenția în vederea expulzării să fie legală în conformitate cu art. 5 § 1 f) din Convenție este că „se ia măsuri în vederea deportarii sau extradiției”.

Prin urmare, este imaterial ca deținerea reclamantului să fie legală dacă decizia de bază de expulzare sau extraditare poate fi justificată în temeiul legii naționale sau a convenției (a se vedea Hotărârea Chahal v. Regatul Unit din 15 noiembrie 1996, Raports 1996-V, pp. 1862-1863, § 112). Curtea observă că în cazul în cauză reclamantul a fost reținut în vederea expulzării. Prin urmare, singura întrebare care ar putea fi pusă în legătură cu licența deținerii la revizuirea a cărei întrebare a comitetului administrativ independent a fost limitată dacă orice acțiune împotriva reclamantului în vederea expulzării sale a fost luată de autoritățile competente. Răspunsul la această întrebare nu a fost în nici un fel legat de evaluarea caracterului reclamantului, a statului său mental sau a unei chestiuni comparabile.

Prin urmare, Curtea nu poate constata că ar fi fost necesară o ședință orală. Prin urmare, lipsa unei astfel de audieri nu dezvăluie nicio încălcare a drepturilor reclamantului în temeiul articolului 5 § 4.

THIRD SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 32800/96 by Ayhan YAVUZ against Austria The European Court of Human Rights (Third Section) sitting on 18 January 2000 as a Chamber composed of Sir Nicolas Bratza, President , Mr J.-P. Costa, Mrs F. Tulkens, Mr W. Fuhrmann, Mr K. Jungwiert, Mr K. Traja, Mr M. Ugrekhelidze, judges , and Mrs S. Dollé, Section Registrar ; Having regard to Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms; Having regard to the application introduced on 27 June 1996 by Ayhan Yavuz against Austria and registered on 28 August 1996 under file no. 32800/96; Having regard to the report provided for in Rule 49 of the Rules of Court; Having deliberated; Decides as follows: THE FACTS The applicant is a Turkish national, born in 1965 and living in Turkey.

He is represented before the Court by Mr L. Weh, a lawyer practising in Bregenz. A. Particular circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows. In November 1991 the applicant arrived in Austria. On 1 June 1992 he married an Austrian citizen. Subsequently he requested a work permit and a residence permit. In June 1992 he was given a work permit. The residence permit, however, was refused. On 12 August 1993 the Bregenz District Administrative Authority ( Bezirks ­ hauptmannschaft ) issued a deportation order ( Ausweisungsbescheid ) against the applicant. It found that the applicant had no residence permit and that his stay in Austria was therefore unlawful.

Thus, his removal from Austria was necessary in the public interest. The applicant, assisted by counsel, instituted appeal proceedings, which were terminated in April 1994 by the decision of the Administrative Court ( Verwaltungsgerichtshof ) which found that the deportation order was lawful. These proceedings were the issue of Application No. 25050/94 which was declared inadmissible by the European Commission of Human Rights on 16 January 1996. On 11 May 1994 the District Administrative Authority ordered the applicant to leave Austria.

On the basis of the deportation order, the applicant was arrested in October 1994. On 12 October 1994 the applicant, assisted by lawyer, appealed to the Vorarlberg Independent Administrative Panel ( Unabhängiger Verwaltungssenat ) against his detention with a view to expulsion . He argued that his detention was not necessary because five months had already elapsed since the Authority’s order to leave Austria in May 1994. Besides, the Administrative Court’s decision of April 1994 was no longer enforceable for lapse of time. Furthermore, he requested the resumption of the expulsion proceedings and a hearing before the Independent Administrative Panel. On 18 October 1994, having taken into account the case-file and the Administrative Authority’s comments on the applicant’s appeal ( Gegenschrift ), the Independent Administrative Panel dismissed the appeal and upheld the applicant’s detention.

It found that it was not competent to review the lawfulness of the underlying deportation order. It noted that the Administrative Court had found that the measure was lawful and that the applicant had been ordered to leave Austria on several occasions, but had not complied. He had been lawfully detained with a view to enforcing the expulsion, in accordance with Section 41 of the Aliens Act ( Fremdengesetz ). It noted further that the applicant was mistaken when arguing that the deportation order was no longer enforceable. Finally, it found that no hearing was necessary because the factual basis was clear from the file. On 29 November 1994 the applicant filed a complaint with the Constitutional Court ( Verfassungsgerichtshof ). He argued that his detention was not necessary and that the Independent Administrative Panel had violated Article 5 § 4 of the Convention as it had not held a hearing and had not communicated the District Authority’s comments on his appeal.

On 28 February 1995 the Constitutional Court refused to deal with the case and transferred it to the Administrative Court. It found that Article 5 § 4 of the Convention did not guarantee a public hearing, and that access to the file as well as the submission of any further observations had been possible for the applicant throughout the proceedings. On 10 October 1995 the Administrative Court dismissed the complaint. It found that the detention with a view to expulsion had been necessary. As to a hearing, access to the file and the possibility to submit further information, it agreed with the Constitutional Court. The Administrative Court’s decision was served upon the applicant on 27 December 1995. B. Relevant domestic law Section 41 of the Aliens Act 1992 ( Fremdengesetz ), applicable at the material time, allows the arrest and detention of an alien if these measures are necessary to ensure, inter alia , expulsion.

The detainee must be released as soon as the grounds for detention cease to exist. The maximum period of detention is limited to two months (Section 48). Everyone arrested and detained under the Aliens Act has the right to apply to the competent Independent Administrative Panel and to challenge the lawfulness of the arrest and the detention order (Section 51 § 1). An appeal may be filed either directly with the Independent Administrative Panel or with the authority of first instance.

In the latter case this authority has to present the appeal to the Independent Administrative Panel within a maximum delay of two days (Section 51 § 2). Besides, the detaining authority has to inform the Panel immediately in case of the applicant’s release (Section 51 § 3). If the detainee, however, is not released before, the Independent Administrative Panel has to decide on the continuation of the detention within one week (Section 52 § 2). Section 17 of the General Administrative Procedure Act ( Allgemeines Verwaltungsverfahrensgesetz ) provides for the right to inspect the case-files. This section is applicable to proceedings concerning the review of an arrest or a detention with a view to expulsion.

COMPLAINTS The applicant complains under Article 5 § 4 of the Convention about the lack of an oral hearing and the lack of access to the file, in particular to the District Administrative Authority’s comments, in the proceedings he instituted on the lawfulness of his detention with a view to expulsion. THE LAW The applicant complains under Article 5 § 4 of the Convention about the lack of an oral hearing and the lack of access to the file, in particular to the District Administrative Authority’s comments, in the proceedings he instituted on the lawfulness of his detention with a view to expulsion.

Article 5 § 4 reads as follows: “Everyone who is deprived of his liberty by arrest or detention shall be entitled to take proceedings by which the lawfulness of his detention shall be decided speedily by a court and his release ordered if the detention is not lawful.” The Court notes that proceedings for review of an arrest or a detention with a view to expulsion are urgent matters which have to be dealt with speedily. In order to ensure that decisions are taken expeditiously, Section 51 § 2 of the Aliens Act 1992 obliges the administrative authority to present an appeal within a maximum delay of two days to the Independent Administrative Panel. Furthermore, according to Section 52 § 2, the Panel has to decide within one week if the person is still detained.

The Court considers that in these special circumstances, where the Independent Administrative Panel has to decide within a few days, the Panel cannot be obliged to institute exchanges of documents which render it impossible to take a decision within the statutory time-limit. However, this consideration must be qualified by a right for the applicant or his counsel to have an opportunity to inspect the case-file whenever they wish, even if the case-file has already been transferred to the Independent Administrative Panel. Such a right is provided for by Section 17 of the General Administrative Procedure Act. The Court observes that, in the present case, the proceedings before the Independent Administrative Panel lasted from 12 October 1994, when the applicant appealed, until 18 October 1994, when the decision was rendered, thus the Independent Administrative Panel respected the legal time-limit.

Furthermore, there is no evidence that the Panel refused the applicant or his counsel the right to inspect the case-file. Rather it appears that neither the applicant nor his counsel requested the inspection of the file during these proceedings . Having regard to the specific features of the review proceedings, in particular the short time-limit for a decision to be taken by the Independent Administrative Panel, the Court does not find any appearance of a violation Article 5 § 4 of the Convention in this respect. As regards the lack of an oral hearing, the Court recalls that Article 5 § 4 of the Convention does not guarantee an absolute right to an oral hearing in the proceedings instituted to review the lawfulness of an arrest or a detention.

However, in matters where questions arise which involve, for example, an assessment of the applicant’s character or mental state, the Court has held that it may be essential to the fairness of the proceedings that the applicant be present at such a hearing (see Hussain and Singh v. United Kingdom judgments of 21 February 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996-I, p 271, §§ 59-61 and p 300, §§ 67-69). The Court further recalls that all that is required for a detention with a view to expulsion to be lawful under Article 5 § 1 (f) of the Convention is that “action is being taken with a view to deportation or extradition”.

It is therefore immaterial for the lawfulness of the applicant’s detention whether the underlying decision to expel or extradite can be justified under national or Convention law (see the Chahal v. United Kingdom judgment of 15 November 1996, Reports 1996-V, pp 1862-1863, § 112). The Court observes that in the present case the applicant was detained with a view to expulsion. Thus, the only question that could be raised as to the lawfulness of detention  to the review of which question the Independent Administrative Panel was limited  was whether or not any action against the applicant with a view to his deportation was being taken by the competent authorities. The answer to this question was in no way related to any assessment of the applicant’s character, his mental state or any comparable issue.

The Court, therefore, cannot find that an oral hearing would have been necessary. Accordingly, the lack of such a hearing does not disclose any appearance of a violation of the applicant’s rights under Article 5 § 4. It follows that the application must be rejected as being manifestly ill-founded pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention. For these reasons, the Court, unanimously,

DECLARES THE APPLICATION INADMISSIBLE

. S. Dollé N. Bratza Registrar President