[Notă1]
dosarului nr. 43552/98
prezentat de
Pedro GARCÍA JIMENEZ
[Notă2]
împotriva
Spaniei
[Notă3]
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședință la
18
ianuarie
2000 în camera compusă din
Dna.
președintă
,
Dl.
Gaukur Jörundsson,
Dl.
Dl.
Dna.
Dl.
judecători
,
și
Dl.
grefier de secțiune
;
Având în vedere art. 34 din Convenția pentru salvgardarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale
;
Având în vedere dosarul introdus la 3 iunie 1998 de Pedro García Jimenez împotriva Spaniei și înregistrat la 23 septembrie 1998 sub nr.
de dosar 43552/98
;
Având în vedere raportul prevăzut de art. 49 din regulamentul Curții
;
După ce a deliberat
;
Pronunță următoarea decizie
:
Reclamantul este cetățean spaniol născut în 1948 și domiciliat la Ronda (Málaga).
Este reprezentat în fața Curții de către D.
Felipe Berciano Villalibre, avocat al baroului Alcalá de Henares (Madrid).
A.
Circumstanțe particulare ale cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
La 24 ianuarie 1986
, J.L. García Jiménez, fratele reclamantului, L. și C. constituiră o societate anonimă. La 6 octombrie 1987 s-a ținut, potrivit reclamantului, adunarea generală extraordinară a societății, la care s-a hotărât constituirea unei ipoteci pentru garantarea obligațiilor, pentru un amount de 140
000
000 pesetas.
La 15 aprilie 1988, C., care achiziționase totalitatea acțiunilor societății, a depus plângere penală contra J.L. García Jiménez, director gestionar, pentru fals în scris, deturnare de fonduri și constrângeri, în fața judecătorului de instrucție nr. 17 din Madrid. C. a precizat în plângerea sa că fratele reclamantului constituise o ipotecă asupra proprietăților societății pentru garantarea obligațiilor și pretindea să fi primit puterea să acționeze în felul acesta, din cauza acordului obținut la o reuniune generală extraordinară a societății care ar fi avut loc la 6 octombrie 1987. Reclamantul apărea menționat doar ca titular al unei opțiuni de cumpărare asupra bunurilor societății.
La 16 ianuarie 1990, C. a solicitat ca plângerea să fie de asemenea considerată ca fiind prezentată și contra reclamantului, întrucât acesta ar fi avut o participare activă în faptele care au determinat plângerea. A cerut ca reclamantul să fie citat să comparaie în vederea formulării unei declarații.
La 28 ianuarie 1990, ministerul public a precizat că nu avea obiecții la extinderea plângerii și «
la considerarea [reclamantului] ca implicat de plângere
».
La 21 martie 1990, judecătorul de instrucție a constatat extinderea plângerii și l-a citat pe reclamant să comparaie, pentru a «
formula o declarație
».
Reclamantul a fost citat să comparaie «
în calitate de persoană împotriva căreia fusese depusă o plângere, la 25 aprilie următor, ora 12, putând fi asistat de avocat, în conformitate cu art. 118 din codul de procedură penală (a se vedea, mai jos, «
Drept intern relevant
»), în legătură cu plângerea prezentată de [reprezentarea societății]. Este informat că o copie a plângerii precitate se află la dispoziția sa la grefia tribunalului (...)
».
Reclamantul nu a comparut la data indicată din cauză că, după spusele sale, nu a primit notificarea.
A fost citat din nou să comparaie la 18 mai, 29 iunie, 10 octombrie și 30 noiembrie 1990, și 11 ianuarie 1991, în fața judecătorului de instrucție în calitate de implicat, împreună cu J.L. García Jiménez, fratele său, singura persoană împotriva căreia plângerea fusese adresată inițial.
La 8 februarie 1991, reclamantul, care spune că nu primise notificările anterioare, a formulat declarația sa, asistat de avocat, în fața judecătorului de instrucție. Acesta l-a informat asupra obligației de a spune adevărul și asupra pedepselor care ar putea fi infligite pentru delictul de «
mărturie falsă
». La declarația reclamantului, erau prezenți «
avocatul plângerii și avocații «
celor împotriva cărora fusese depusă plângerea
»
».
La 11 octombrie 1995, C. a prezentat concluziile sale provizorii în acuzare și a cerut ca anumite mijloace de probă să fie administrate.
La 15 februarie 1996, ministerul public, când primise dosarul procedurii pentru a formula acuzarea, a cerut judecătorului de instrucție
:
«
să citeze să comparaie, în calitate de inculpat, Pedro García Jimenez, împotriva căruia plângerea este [de asemenea] prezentată
», deoarece aveva doar o declarație, în pofida lungimii instrucției, la 8 februarie 1991, respectiva declarație fiind formulată din cauza refuzului repetat al primei persoane împotriva căreia plângerea fusese prezentată [fratele reclamantului] de a comparaie în fața judecătorului, și aceasta pentru a evita declarații ulterioare în momentul fazei orale, și pentru a respecta toate garanțiile procedurale și constituționale a celui împotriva căruia plângerea este prezentată. Trebuie deci să comparaie și să formuleaze o declarație cu privire la faptele plângerii inițiale și a plângerii extinse, în prezența ministerului public.
»
La 1
martie 1996, reclamantul a fost citat să comparaie și să formuleze declarația sa în calitate de inculpat, asistat, dacă este necesar, de avocat. A comparut la 22 martie 1996 și și-a formulat declarația în fața judecătorului de instrucție, și a fost informat asupra drepturilor constituționale și a drepturilor apărării (articolele 118 și 789 par. 4 din codul de procedură penală). Reclamantul și-a confirmat declarația din 8 februarie 1991, și a adăugat că nu comisese niciun fals nici nicio înșelăciune și că acționase mereu pe baza relațiilor de prietenie și încredere.
La 13 mai 1996, ministerul public a cerut deschiderea fazei orale în fața judecătorului penal din Madrid, a prezentat memoriul său în acuzare și a calificat faptele drept constituind un delict continuu de fals în scris necesar pentru comiterea unei înșelăciuni, de care erau responsabili, printre alții, reclamantul și fratele său.
Prin decizie din 31 mai 1996, judecătorul de instrucție a decretat procedura de clasare pentru delictele de constrângeri și deturnare de fonduri, a declarat încheierea instrucției și a transmis dosarul judecătorului penal pentru a proceda la deschiderea fazei orale pentru delictul de fals în scris, necesar pentru comiterea unui delict de înșelăciune foarte calificat.
La 16 ianuarie 1997 au avut loc dezbaterile orale. Reclamantul a susținut că delictele care erau obiectul acuzării erau prescrise și că judecătorul penal nu era competent să judece cauza. Printr-o hotărâre din 14 martie 1997, judecătorul penal l-a condamnat pe reclamant la pedepse de închisoare pentru fals în scris și înșelăciune, fără a se pronunța asupra excepției menționate. Ceilalți acuzați au fost achitați din acest motiv.
În apel, printr-o hotărâre din 28 iunie 1997, Audiența Provincială din Madrid a confirmat hotărârea atacată. Hotărârea a precizat că printr-o decizie din 21 martie 1990, judecătorul de instrucție a notat că plângerea depusă la penal la 21 aprilie 1988 împotriva J.L. García Jiménez a fost extinsă și depusă și contra reclamantului, și l-a citat pe acesta din urmă să comparaie pentru a formula o declarație în măsura în care plângerea era împotriva sa. Declarația reclamantului a fost transcrisă din greșeală într-un formular prevăzut pentru martori, dar Audiența Provincială a notat în hotărârea sa că atât citația cât și conținutul declarației reclamantului confirmau că acesta formulase declarația în calitate de «
individ împotriva căruia o plângere este depusă
», și nu ca un simplu martor.
Reclamantul a sesizat apoi Tribunalul Constituțional cu o cale de apărare de amparo. Printr-o decizie din 3 decembrie 1997, înalta jurisdicție a respins recursul.
Privitor la motivul privind lipsa de competență a judecătorului penal din Madrid, Tribunalul Constituțional a notat în decizia sa că reclamantul nu ridicase această chestiune în fața jurisdicțiilor ordinare, unde doar avocații a doi inculpați alți decât reclamantul o ridicaseră la ședința în fața judecătorului penal, și că nu invocase nici drepturile fundamentale la un judecător stabilit de lege și la un proces echitabil pe care se plângea în fața Tribunalului Constituțional.
Privitor la neaprecierea prescripției delictului invocate de reclamant, Tribunalul Constituțional a notat că era vorba de «
o chestiune de legalitate obișnuită de care era responsabilă competența jurisdicțiilor ordinare
». De altfel, a constatat că plângerea depusă la penal contra J.L. García Jiménez a fost extinsă și depusă de asemenea ulterior contra reclamantului, așa cum judecătorul de instrucție a notat în decizia sa din 21
martie 1990. Aceasta din urmă a fost notificată reclamantului, care a fost citat în vederea declarației, precizând că plângerea era împotriva lui direct. Or, prescripția ar fi fost întreruptă de la notificarea acestei decizii, adică de la momentul în care reclamantul a luat cunoștință de faptul că plângerea era împotriva sa și a știut că trebuia să comparaie în calitate de persoană supusă unei acuzații.
Tribunalul Constituțional preciza de altfel că reclamantul nu fusese pus în nicio situație de a nu se putea apăra, în măsura în care, la prima sa declarație, fusese asistat de avocat de alegerea sa, fusese interogat cu privire la propriile sale activități privind faptele cauzei și nu cu privire la fapte ale unor terți, și nimeni nu discutase de altfel faptul că aceste declarații ar fi putut fi utilizate la ședință ca mijloc de probă care să-l incrimineze pe reclamant. Tribunalul Constituțional a estimat deci că, de la prima sa declarație, reclamantul știa că plângerea extinsă era împotriva sa și că fusese citat să comparaie pentru a formula o declarație la acest sens. De altfel, era reprezentat de avocat și declarațiile sale, ținând seama de conținut, nu erau cele ale unui simplu martor. Faptul că declarația sa fusese, din greșeală, transcrisă într-un formular propriu declarațiilor martor nu ar putea fi considerat o atingere dreptului reclamantului la echitatea procedurii. De altfel, și potrivit propriei jurisprudențe, Tribunalul Constituțional preciza că, în măsura în care un inculpat a luat cunoștință a acuzației împotriva sa și nu a fost pus în situația materială de a nu se putea apăra, nicio încălcare a dreptului la echitatea procedurii nu poate fi constatată, chiar dacă se plânge de erorile intervenite la prima comparație în fața judecătorului de instrucție.
B.
Drept intern relevant
art. 118 din codul de procedură penală se referă la drepturile apărării oricărei persoane împotriva căreia o procedură penală este demarata. Acceptarea plângerii de către judecător și orice demers prin care o persoană determinată ar putea fi imputabilă a comiterii unui delict va fi adusă la cunoștința inculpaților presumpți. Pentru exercitarea drepturilor apărării, interesații trebuie să fie reprezentați de avocat și avocat de alegerea lor sau, dacă este cazul, de avocat și avocat desemnați din oficiu.
art. 789 par. 4 din codul de procedură penală precizează că persoana împotriva căreia plângerea este îndreptată, va fi informată de drepturile apărării și va trebui să desemneze o domiciliu pentru notificări în Spania. Va fi de asemenea informată, printre altele, de drepturile să se constituie parte la procedură, a restitui bunul (art. 109), dreptul de a desemna avocat și de a comparaie. Comparanții vor putea lua cunoștință a demersurilor efectuate.
Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge, pe de o parte, de durata procedurii penale din care a fost subiect, și subliniază că lungimea instrucției nu poate fi imputabilă, din cauza nefiind corect citat să comparaie. El estimează de altfel că nu a avut dreptul la un tribunal stabilit de lege în măsura în care, ținând seama de pedeapsa susceptibilă de a-i fi infligită, Audiența Provincială ar fi trebuit să fie tribunalul competent pentru a examina fondul cauzei și nu judecătorul penal. El estimează, pe de altă parte, nu a beneficiat de un proces echitabil în măsura în care prescripția delictelor în cauză nu a fost apreciată la adresa sa de către judecătorul de fond, atunci când mai mult de cinci ani se scursese între debutul procedurii și prima sa declarație ca imputat în 1996.
Reclamantul se plânge de asemenea că nu a fost informat decât la 22 martie 1996 de natura și cauza acuzației aduse împotriva sa. El susține că prima sa declarație în fața judecătorului, la 8 februarie 1991, a fost efectuată în calitate de martor și că ministerul public însuși i-a atras atenția judecătorului de instrucție prin cere erea ca reclamantul să fie citat corect și în calitate de imputat. El susține că nu a fost informat de drepturile acuzaților prevăzute de art. 520 din codul de procedură penală, și nu a primit o copie a plângerii nici nu a fost informat de conținut. El susține că nu a fost interogat cu privire la faptele în virtutea cărora a fost ulterior condamnat. El invocă art. 6 § 3 a) din Convenție.
Reclamantul se plânge de asemenea că martorii de descărcare nu au fost interogați, și că o parte a probelor pe care le-a propus nu a fost administrată. El invocă articolul
6
§
3 d) din Convenție.
1.
Reclamantul se plânge de durata procedurii penale din care a fost subiect. El estimează de asemenea că nu a avut dreptul la un tribunal stabilit de lege pentru a examina cauza sa și se plânge că prescripția delictelor în cauză nu a fost apreciată la adresa sa de către judecătorul de fond.
El invocă art. 6 § 1 din Convenție, a cărui parte relevantă este redactată după cum urmează
:
«
Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil, (...) și într-un termen rezonabil, de un tribunal (...) stabilit de lege, care va hotărî, (...) asupra
fondului oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva sa
(...) ».
a. În măsura în care reclamantul se plânge de durata procedurii, Curtea nu este chemată să se pronunțe asupra chestiunii dacă faptele prezentate de reclamant relevă aspectul unei încălcări a Convenției. Într-adevăr, reclamantul a omis să prezinte acest grief Tribunalului Constituțional în cadrul recursului de amparo. De altfel, nu a folosit calea prevăzută de legea organică privitoare la Puterea Judiciară cu privire la dreptul la reparație în caz de disfuncționalitate a justiției. Din aceasta, nu a epuizat, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție, căile de atac interne care i se deschideau în dreptul spaniol (nr. 17533/90, dec. 6.7.1993, D.R. 75, p. 128 și nr.
41599, dec. de inadmisibilitate din 23.3.1999 și nr. 39251/98, dec. de inadmisibilitate din 5.10.1999, a fi publicată în
Culegere de hotărâri și decizii
).
Din aceasta rezultă că această parte a dosarului trebuie respinsă, în aplicarea articolului
35
b. În măsura în care reclamantul se plânge că cauza sa a fost examinată de un tribunal care nu era competent, Curtea observă că Tribunalul Constituțional a notat în decizia sa că reclamantul nu ridicase această chestiune în fața judecătorului penal în fața căruia doar avocații a doi inculpați alții decât reclamantul o ridicaseră la ședința în fața judecătorului penal. Ca urmare a respingerii acestui motiv de către acesta din urmă, reclamantul a apelat, în fața Audienței Provinciale, unde nu l-a ridicat și nu a invocat nici drepturile fundamentale la un judecător stabilit de lege și la un proces echitabil pe care se plângea în fața Tribunalului Constituțional. Din aceasta, nu a dat posibilitate organelor judiciare interne, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție, să se pronunțe asupra acestei chestiuni.
Din aceasta rezultă că această parte a dosarului trebuie de asemenea respinsă, în aplicarea articolului 35
c. În măsura în care reclamantul estimează că nu a beneficiat de un proces echitabil în măsura în care prescripția delictelor în cauză nu a fost apreciată la adresa sa de către judecătorul de fond, Curtea observă că plângerea depusă la penal la 21 aprilie 1988 contra J.L. García Jiménez a fost extinsă și depusă de asemenea contra reclamantului, așa cum judecătorul de instrucție a notat în decizia sa din 21 martie 1990. Aceasta din urmă a fost notificată reclamantului, care a fost citat în vederea declarației în calitate de implicat direct de plângere. Curtea observă că, pentru Tribunalul Constituțional, prescripția ar fi fost întreruptă de la notificarea acestei decizii, adică, de la momentul în care reclamantul a luat cunoștință că plângerea era împotriva sa și a știut că trebuia să comparaie în calitate de persoană supusă unei acuzații.
În orice caz, Curtea notează că prezenta cauză a fost examinată în cadrul unei proceduri contradictorii de organe judiciare, care au întemeiat în drept deciziile lor. Ea reamintește că potrivit articolului 19 din Convenție, are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care rezultă din Convenție pentru Părțile contractante. Ea reamintește de asemenea că nu este competentă să se pronunțe asupra chestiunii dacă interpretarea faptelor și a dispozițiilor dreptului intern era corectă sau nu, o asemenea interpretare aparținând exclusiv jurisdicțiilor interne. Ea constată ulterior că tribunalele interne au pronunțat deciziile pe baza legislației în vigoare și consideră, sub acest aspect, că nu apare că jurisdicțiile spaniole să fi arătat arbitrar în interpretarea dispozițiilor aplicabile în acest caz. Faptul că reclamantul nu a obținut o sentință favorabilă nu ar putea fi suficient în sine pentru a concluziona o încălcare a dispozițiilor invocate din Convenție. Nimic din dosar nu permite într-adevăr să se detecteze o aparență de încălcare de către jurisdicțiile spaniole a dreptului la un proces echitabil, așa cum este recunoscut în art. 6 § 1 din Convenție.
Din aceasta rezultă că această parte a dosarului este manifestă neîntemeiatâ și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 § 3 din Convenție.
2.
Reclamantul se plânge de altfel că nu a fost informat de natura și cauza acuzației aduse împotriva sa decât la 22 martie 1996, prima sa declarație în fața judecătorului fiind efectuată în calitate de martor.
El invocă articolele 6 §§ 1 și 3 a) din Convenție, redactate astfel
:
«
3.
Orice inculpat are dreptul în special la
:
(a)
a fi informat (...) de natura și cauza acuzației aduse împotriva sa.
».
Curtea estimează că grieful reclamantului trebuie examinat sub aspectul regulii generale a paragrafului 1 al articolului 6 din Convenție, având în vedere cerințele paragrafului 3 al acestui articol. Ea reamintește că drepturile diverse pe care §3 le enumera în termeni neexhaustivi, constituie elemente, printre altele, ale noțiunii de proces echitabil în materie penală (a se vedea în particular hotărârile Deweer c.
Belgia din 27 februarie 1980, seria A nr. 35, p. 30, § 56, Minelli c. Elveția din 25 martie 1983, seria A nr.
62, p.
15, §
27, Allenet de Ribemont c.
Franța din 10 februarie 1995, seria A nr.
308, p. 16, §
35, Pullar c. Regatul Unit din 10 iunie 1996,
Culegere de hotărâri și decizii
1996-III, p.
796, § 45, și Foucher c. Franța din 18 martie 1997,
Culegere
1997-II, p. 464, § 30 ), și că garanțiile paragrafului 3 al articolului 6 din Convenție reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat în general de §1. Din aceasta estimează potrivit să examineze griefurile reclamantului sub aspectul celor trei texte combinate.
Curtea reamintește că chestiunea dacă o procedură s-a desfășurat în conformitate cu cerințele procesului echitabil, așa cum este prevăzut în art. 6 § 1 din Convenție, trebuie trasată pe baza unei aprecieri a procedurii în cauză considerată în globalitate. Curtea se referă sub acest aspect la jurisprudența constantă a organelor Convenției (a se vedea, de exemplu, hotărârea Barbera, Messegué și Jabardo c.
Spania din 6
decembrie 1988, seria A nr. 146, p. 31, § 68).
Curtea observă că Tribunalul Constituțional preciza în decizia sa pronunțată în amparo că reclamantul nu fusese pus în situația de a nu se putea apăra, în măsura în care, la prima sa declarație, cunoștea deja decizia judecătorului de instrucție din 21 martie 1990 potrivit căreia plângerea a fost extinsă și adresată împotriva sa, și știa că era citat să comparaie și să formuleze o declarație la acest sens. Era de altfel asistat de avocat de alegerea sa, fusese interogat cu privire la propriile sale activități privind faptele cauzei și nu cu privire la fapte ale unor terți, și declarațiile sale, ținând seama de conținut, nu erau cele ale unui simplu martor.
Curtea notează că, când reclamantul a fost citat pentru prima dată să comparaie în fața judecătorului de instrucție, a fost citat în calitate de persoană împotriva căreia fusese depusă o plângere. Era precizat în notificare că putea fi asistat de avocat, în conformitate cu art. 118 din codul de procedură penală, și a fost informat că o copie a plângerii era la dispoziția sa la grefia tribunalului. Reclamantul susține în fața Curții că nu a primit această citație nici pe cele care i-au fost adresate ulterior, și în care era mereu citat în calitate de implicat. Curtea observă că reclamantul nu s-a plâns de nerecepția citațiilor în cauză în fața jurisdicțiilor interne nici, în ultimă instanță, în fața Tribunalului Constituțional în cadrul recursului de amparo.
Este adevărat că atunci când reclamantul și-a formulat prima declarație, asistat de avocat, în fața judecătorului de instrucție, pare să fi fost informat de obligațiile sale ca martor dar, potrivit Tribunalului Constituțional, ar fi vorba doar de o eroare de transcriere a declarației sale într-un formular greșit. Sub acest aspect, ministerul public a cerut comparația reclamantului din cauză că nu formulase decât o declarație, în pofida lungimii instrucției, și a precizat că scopul acestei noi declarații era de a «
evita declarații ulterioare în momentul fazei orale și pentru a respecta toate garanțiile procedurale și constituționale a celui împotriva căruia plângerea este prezentată
». Curtea notează că în orice caz, reclamantul fusese anterior citat, în mai multe rânduri, în calitate de «
cel împotriva căruia plângerea este îndreptată
».
Curtea observă de altfel că atunci când reclamantul și-a formulat în sfârșit declarația în calitate de implicat de o plângere, la 22 martie 1996, a confirmat pe deplin declarația sa din 8 februarie 1991, limitând-se la a adăuga că nu comisese niciun fals sau înșelăciune și că acționase mereu pe baza relațiilor de prietenie și încredere. Curtea estimează că avusese deja cunoștință a acuzației împotriva sa la prima sa declarație și deci nu fusese pus în situația materială de a nu se putea apăra. Curtea estimează că eroarea comisă la prima comparație în fața judecătorului de instrucție este sigur regretabilă dar nu o poate aduce pe ea să concluzioneze constatarea unei încălcări a dreptului la echitatea procedurii în cazul de față.
Sub lumina principiilor degajate de jurisprudența organelor Convenției, Curtea este de opinia că nimic din dosar nu permite să se detecteze o aparență de încălcare de către jurisdicțiile spaniole a dreptului la un proces echitabil nici a drepturilor apărării, așa cum sunt recunoscute în art. 6 din Convenție.
Ținând seama de ceea ce precede, Curtea estimează că această parte a dosarului este manifestă neîntemeiatâ și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 3 din Convenție.
3.
Privitor la grieful reclamantului potrivit căruia martorii de descărcare nu au fost interogați, și că o parte a probelor pe care le-a propus nu a fost administrată, în încălcare a articolului 6 § 3 d) din Convenție, Curtea nu este chemată să se pronunțe asupra chestiunii dacă faptele prezentate de reclamant relevă aspectul unei încălcări a Convenției. Într-adevăr, reclamantul a omis să prezinte acest grief Tribunalului Constituțional în cadrul recursului de amparo. Din aceasta, nu a epuizat, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție, căile de atac interne care i se deschideau în dreptul spaniol.
Din aceasta rezultă că această parte a dosarului trebuie respinsă, în aplicarea articolului
35
§
4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, la unanimitate,
.
Michael O'Boyle
Elisabeth Palm
Grefier
Președintă
[Notă1]
Nu uita să blochezi textul cu Alt+B pentru a evita ca informațiile din zonele gri să dispară.
[Notă2]
Pune doar inițialele dacă nu sunt publice
; prenume și, în majuscule, numele de familie ; nume corporativ în majuscule ; nicio traducere a numelor colective.
[Notă3]
Prima literă a țării în majuscule. Pune articolul conform utilizării normale a limbii.
[Note1]
de la requête n° 43552/98
présentée par
Pedro GARCÍA JIMENEZ
[Note2]
contre
l'Espagne
[Note3]
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le
18
janvier
2000 en une chambre composée de
M
me
présidente
,
M.
M.
Gaukur Jörundsson,
M.
M.
M
me
M.
juges
,
et de
M.
greffier de section
;
Vu l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales
;
Vu la requête introduite le 3 juin 1998 par Pedro García Jimenez contre l'Espagne et enregistrée le 23 septembre 1998 sous le n°
de dossier 43552/98
;
Vu le rapport prévu à l’article 49 du règlement de la Cour
;
Après en avoir délibéré
;
Rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant espagnol né en 1948 et résidant à Ronda (Málaga).
Il est représenté devant la Cour par M
e
Felipe Berciano Villalibre, avocat au barreau d’Alcalá de Henares (Madrid).
A.
Circonstances particulières de l’affaire
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 24 janvier 1986
, J.L. García Jiménez, frère du requérant, L. et C. constituèrent une société anonyme. Le 6 octobre 1987 se tint, selon le requérant, l’assemblée générale extraordinaire de la société, lors de laquelle il fut décidé de constituer une hypothèque pour garantir des obligations, pour un montant de 140
000
000 pesetas.
Le 15 avril 1988, C., qui avait acquis la totalité des actions de la société, déposa plainte au pénal contre J.L. García Jiménez, directeur gérant, pour faux en écriture, détournement de fonds et coactions, devant le juge d’instruction n° 17 de Madrid. C. précisa dans sa plainte que le frère du requérant avait constitué une hypothèque sur des propriétés de la société afin de garantir des obligations et prétendait s’être vu octroyer le pouvoir d’agir ainsi, en raison de l’accord obtenu lors d’une réunion général extraordinaire de la société qui aurait eut lieu le 6 octobre 1987. Le requérant apparaissait mentionné uniquement en tant que titulaire d’une option d’achat sur les biens de la société.
Le 16 janvier 1990, C. sollicita que la plainte fût aussi considérée comme présentée contre le requérant, dans la mesure où il aurait eu une participation active dans les faits à l’origine de la plainte. Il demanda que le requérant fût cité à comparaître aux fins de faire une déposition.
Le 28 janvier 1990, le ministère public précisa qu’il n’avait pas d’objections à l’élargissement de la plainte et «
à considérer [le requérant] comme mis en cause par la plainte
».
Le 21 mars 1990, le juge d’instruction constata l’élargissement de la plainte et cita le requérant à comparaître, afin de «
faire une déposition
».
Le requérant fut cité à comparaître «
en qualité de personne contre laquelle une plainte avait été déposée, le 25 avril suivant, à 12 heures, pouvant être assisté par un avocat, conformément à l’article 118 du code de procédure pénale (voir, ci-dessous, «
Droit interne pertinent
»), en relation avec la plainte présentée par la représentation [de la société]. Il est informé qu’une copie de ladite plainte est à sa disposition au greffe du tribunal (…)
».
Le requérant ne comparut pas à la date indiquée faute, selon lui, d’avoir reçu la notification.
Il fut à nouveau cité à comparaître les 18 mai, 29 juin, 10 octobre et 30 novembre 1990, et 11 janvier 1991, devant le juge d’instruction en tant que mis en cause, en même temps que J.L. García Jiménez, son frère, seule personne contre laquelle la plainte avait été adressée initialement.
Le 8 février 1991, le requérant, qui dit ne pas avoir reçu les notifications antérieures, fit sa déposition, assisté par un avocat, devant le juge d’instruction. Ce dernier l’informa de son obligation de dire la vérité et des peines susceptibles d’être infligées pour délit de «
faux témoignage
». Lors de la déposition du requérant, étaient présents «
l’avocat du plaignant et les avocats de «
ceux contre qui la plainte est déposée
»
».
Le 11 octobre 1995, C. présenta ses conclusions provisoires en accusation et demanda que certains moyens de preuve fussent administrés.
Le 15 février 1996, le ministère public, lorsqu’il reçut le dossier de la procédure pour formuler l’accusation, demanda au juge d’instruction
:
«
de citer à comparaître, en qualité d’inculpé, Pedro García Jiménez, contre qui la plainte est [aussi] présentée
», puisqu’il a seulement fait une déposition, malgré la longueur de l’instruction, le 8 février 1991, ladite déposition ayant été faite en raison du refus réitéré de la première personne contre qui la plainte était présentée [le frère du requérant] de comparaître devant le juge, et ceci pour éviter des dépositions ultérieures au moment de la phase orale, et afin de respecter toutes les garanties procédurales et constitutionnelles de celui contre qui la plainte est présentée. Il doit donc comparaître et faire une déposition sur les faits de la plainte initiale et de la plainte élargie, en présence du ministère public.
»
Le 1
er
mars 1996, le requérant fut cité à comparaître et à faire sa déposition en tant qu’inculpé, assisté, le cas échéant, par un avocat. Il comparut le 22 mars 1996 et fit sa déposition devant le juge d’instruction, et fut informé de ses droits constitutionnels et de ses droits de la défense (articles 118 et 789 par. 4 du code de procédure pénale). Le requérant confirma sa déposition du 8 février 1991, et ajouta qu’il n’avait commis aucun faux ni aucune escroquerie et qu’il avait toujours agi sur la base de relations d’amitié et confiance.
Le 13 mai 1996, le ministère public demanda l’ouverture de la phase orale devant le juge pénal de Madrid, présenta son mémoire en accusation et qualifia les faits comme étant constitutifs d’un délit continu de faux en écriture nécessaire pour la commission d’une escroquerie, dont étaient responsables, entre autres, le requérant et son frère.
Par une décision du 31 mai 1996, le juge d’instruction décréta le non-lieu pour les délits de coactions et détournement de fonds, déclara la clôture de l’instruction et transmit le dossier au juge pénal pour qu’il procédât à l’ouverture de la phase orale pour délit de faux en écriture, nécessaire pour la commission d’un délit d’escroquerie très qualifié.
Le 16 janvier 1997 eurent lieu les débats oraux. Le requérant fit valoir que les délits objet de l’accusation étaient prescrits et que le juge pénal n’était pas compétent pour juger l’affaire. Par un jugement du 14 mars 1997, le juge pénal condamna le requérant à des peines de prison pour faux en écriture et escroquerie, sans se prononcer sur l’exception mentionnée. Les autres accusés furent acquittés pour ce motif.
En appel, par un arrêt du 28 juin 1997, l’
Audiencia
Provincial
de Madrid confirma le jugement attaqué. L’arrêt précisa que par une décision du 21 mars 1990, le juge d’instruction nota que la plainte déposée au pénal le 21 avril 1988 contre J.L. García Jiménez avait été élargie et déposée aussi contre le requérant, et cita ce dernier à comparaître afin de faire une déposition dans la mesure où la plainte était dirigée contre lui. La déposition du requérant fut transcrite par erreur dans un formulaire prévu pour les témoins, mais l’
Audiencia
Provincial
nota dans son arrêt que tant la citation à comparaître que le contenu de la déposition du requérant confirmaient que ce dernier déposa en tant qu’«
individu contre qui une plainte est déposée
», et non comme un simple témoin.
Le requérant saisit alors le Tribunal constitutionnel d’un recours d’
amparo
. Par une décision du 3 décembre 1997, la haute juridiction rejeta le recours.
En ce qui concerne le motif tiré du défaut de compétence du juge pénal de Madrid, le Tribunal constitutionnel nota dans sa décision que le requérant n’avait pas soulevé cette question devant les juridictions ordinaires, où seulement les avocats de deux inculpés autres que le requérant l’avaient soulevée à l’audience devant le juge pénal, et qu’il n’avait pas non plus invoqué les droits fondamentaux à un juge établi par la loi et à un procès équitable dont il se plaignait devant le Tribunal constitutionnel.
Pour ce qui est du défaut d’appréciation de la prescription du délit invoqué par le requérant, le Tribunal constitutionnel nota qu’il s’agissait «
d’une question de légalité ordinaire dont la compétence relevait des juridictions ordinaires
». Par ailleurs, il constata que la plainte déposée au pénal contre J.L. García Jiménez fut élargie et déposée aussi ultérieurement contre le requérant, comme le juge d’instruction le nota dans sa décision du 21
mars 1990. Cette dernière fut notifiée au requérant, qui fut cité aux fins de déposition, précisant que la plainte était dirigée directement contre lui. Or la prescription serait interrompue à partir de la notification de ladite décision, c’est-à-dire à partir du moment où le requérant eut connaissance du fait que la plainte était dirigée contre lui et sut qu’il devait comparaître en tant qu’assujetti à une accusation.
Le Tribunal constitutionnel précisait en outre que le requérant n’avait pas été mis dans aucune situation de ne pas pouvoir se défendre, dans la mesure où, lors de sa première déposition, il avait été assisté par un avocat de son choix, avait été interrogé sur ses propres activités concernant les faits de la cause et non sur des faits relatifs à des tiers, et nul n’avait d’ailleurs discuté le fait que ces dépositions eussent pu être utilisées à l’audience en tant que moyen de preuve à charge tendant à incriminer le requérant. Le Tribunal constitutionnel estima donc que, dès sa première déposition, le requérant savait que la plainte élargie était dirigée contre lui et qu’il avait été cité à comparaître afin de faire une déposition à cet égard. Par ailleurs, il était représenté par un avocat et ses dépositions, vu leur contenu, n’étaient pas celles d’un simple témoin. Le fait que sa déposition avait été, par erreur, transcrite dans un formulaire propre aux déclarations des témoins ne saurait être considérée comme une atteinte au droit du requérant à l’équité de la procédure. En outre, et selon sa propre jurisprudence, le Tribunal constitutionnel précisa que, dans la mesure où un inculpé a eu connaissance de l’accusation dirigée contre lui et n’a pas été mis dans une situation matérielle de ne pas pouvoir se défendre, aucune violation du droit à l’équité de la procédure ne peut être constatée, même s’il se plaint des erreurs intervenues lors de la première comparution devant le juge d’instruction.
B.
Droit interne pertinent
L’article 118 du code de procédure pénale porte sur les droits de la défense de toute personne contre laquelle une procédure pénale est diligentée. L’acceptation de la plainte par le juge et toute démarche par laquelle une personne déterminée pourra se voir imputer la commission d’un délit sera portée à la connaissance des inculpés présumés. Pour l’exercice des droits de la défense, les intéressés devront être représentés par un avocat et un avoué de leur choix ou, le cas échéant, par un avocat et un avoué désignés d’office.
L’article 789 par. 4 du code de procédure pénale précise que la personne contre laquelle la plainte est dirigée, sera informée de ses droits de la défense et devra désigner un domicile pour notifications en Espagne. Elle sera aussi informée, entre autres, de ses droits à se constituer partie à la procédure, à la restitution du bien (article 109), du droit à désigner un avocat et de comparaître. Les comparants pourront prendre connaissance des démarches effectuées.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint, d’une part, de la durée de la procédure dont il a fait l’objet, et souligne que la longueur de l’instruction ne peut pas lui être imputable, faute d’avoir été correctement cité à comparaître. Il estime par ailleurs qu’il n’a pas eu droit à un tribunal établi par la loi dans la mesure où, tenant compte de la peine susceptible de lui être infligée, l’
Audiencia
provincial
aurait du être le tribunal compétent pour examiner le bien-fondé de l’affaire et non le juge pénal. Il estime, d’autre part, ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable dans la mesure où la prescription des délits en cause n’a pas été appréciée à son égard par le juge du fond, alors que bien plus de cinq ans s’étaient écoulés entre le commencement de la procédure et sa première déclaration en tant qu’imputé en 1996.
Le requérant se plaint aussi qu’il n’a été informé que le 22 mars 1996 de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui. Il fait valoir que sa première déposition devant le juge, le 8 février 1991, fut effectuée en qualité de témoin et que le ministère public lui-même attira l’attention du juge d’instruction en lui demandant de citer le requérant à comparaître correctement et en tant qu’imputé. Il soutient ne pas avoir été informé des droits des accusés prévus à l’article 520 du code de procédure pénale, et ne pas avoir reçu de copie de la plainte ni avoir été informé de son contenu. Il affirme ne pas avoir été interrogé sur les faits en vertu desquels il fut ultérieurement condamné. Il invoque l’article 6 § 3 a) de la Convention.
Le requérant se plaint aussi que les témoins à décharge n’ont pas été interrogés, et qu’une partie des preuves qu’il avait proposée n’a pas été administrée. Il invoque l’article
6
§
3 d) de la Convention.
1.
Le requérant se plaint de la durée de la procédure pénale dont il a fait l’objet. Il estime aussi qu’il n’a pas eu droit à un tribunal établi par la loi pour examiner sa cause et se plaint de ce que la prescription des délits en cause n’a pas été appréciée à son égard par le juge du fond.
Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente est ainsi libellée
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) établi par la loi, qui décidera, (…) du
bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle
(…) ».
a. Dans la mesure où le requérant se plaint de la durée de la procédure, la Cour n’est pas appelée à se prononcer sur la question de savoir si les faits présentés par le requérant révèlent l’apparence d’une violation de la Convention. En effet, le requérant a omis de soumettre ce grief au Tribunal constitutionnel dans le cadre du recours d’
amparo
. Par ailleurs, il n’a pas fait usage de la voie prévue par la loi organique relative au Pouvoir judiciaire sur le droit à réparation en cas de dysfonctionnement de la justice. Dès lors, il n’a pas épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours internes qui lui étaient ouvertes en droit espagnol (n° 17533/90, déc. 6.7.1993, D.R. 75, p. 128 et n°
41599, déc. d’irrecevabilité du 23.3.1999 et n° 39251/98, déc. d’irrecevabilité du 5.10.1999, à publier dans le
Recueil des arrêts et décisions
).
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée, en application de l’article
35
b. Dans la mesure où le requérant se plaint que sa cause a été examinée par un tribunal qui n’était pas compétent, la Cour relève que le Tribunal constitutionnel nota dans sa décision que le requérant n’avait pas soulevé cette question devant le juge pénal auprès duquel seulement les avocats de deux inculpés autres que le requérant le firent à l’audience devant le juge pénal. Suite au rejet de ce motif par ce dernier, le requérant fit appel, devant l’
Audiencia
provincial
, où il ne le souleva pas et n’invoqua pas non plus les droits fondamentaux à un juge établi par la loi et à un procès équitable dont il se plaignait devant le Tribunal constitutionnel. Il n’a dès lors pas donné la possibilité aux organes judiciaires internes, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, de se prononcer sur cette question.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit aussi être rejetée, en application de l’article 35
§ 4 de la Convention.
c. Dans la mesure où le requérant estime ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable en ce que la prescription des délits en cause n’a pas été appréciée à son égard par le juge du fond, la Cour relève que la plainte déposée au pénal le 21 avril 1988 contre J.L. García Jiménez fut élargie et déposée aussi contre le requérant, comme le juge d’instruction le nota dans sa décision du 21 mars 1990. Cette dernière fut notifiée au requérant, qui fut cité aux fins de déposition en tant que mis en cause directement par la plainte. La Cour relève que, pour le Tribunal constitutionnel, la prescription serait interrompue à partir de la notification de ladite décision, c’est-à-dire, à partir du moment où le requérant eut connaissance que la plainte était dirigée contre lui et sut qu’il devait comparaître en tant qu’assujetti à une accusation.
En tout état de cause, la Cour note que la présente affaire a été examinée dans le cadre d’une procédure contradictoire par des organes judiciaires, qui ont fondé en droit leurs décisions. Elle rappelle qu’aux termes de l’article 19 de la Convention, elle a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. Elle rappelle aussi qu’elle n’est pas compétente pour se prononcer sur la question de savoir si l’interprétation des faits et des dispositions du droit interne était correcte ou non, une telle interprétation relevant exclusivement des juridictions internes. Elle constate ensuite que les tribunaux internes ont rendu leurs décisions en se fondant sur la législation en vigueur et considère, à cet égard, qu’il n’apparaît pas que les juridictions espagnoles aient fait montre d’arbitraire dans l’interprétation des dispositions applicables en l’espèce. Le fait que le requérant n’a pas obtenu gain de cause ne saurait suffire en soi à conclure à une violation de la disposition invoquée de la Convention. Rien dans le dossier ne permet en effet de déceler une quelconque apparence de violation par les juridictions espagnoles du droit à un procès équitable, tel que reconnu à l’article 6 § 1 de la Convention.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée, conformément à l’article 35 § 3 de la Convention.
2.
Le requérant se plaint en outre qu’il n’a été informé de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui que le 22 mars 1996, sa première déposition devant le juge ayant été effectuée en qualité de témoin.
Il invoque l’article 6 §§ 1 et 3 a) de la Convention, ainsi libellé
:
«
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
(a)
être informé (…) de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui.
».
La Cour estime que le grief du requérant doit être examiné sous l’angle de la règle générale du paragraphe 1 de l’article 6 de la Convention, tout en ayant présentes à l’esprit les exigences du paragraphe 3 de cet article. Elle rappelle que les divers droits que le paragraphe 3 énumère en des termes non exhaustifs, constituent des éléments, parmi d’autres, de la notion de procès équitable en matière pénale (voir notamment les arrêts Deweer c.
Belgique du 27 février 1980, série A n° 35, p. 30, § 56, Minelli c. Suisse du 25 mars 1983, série A n°
62, p.
15, §
27, Allenet de Ribemont c.
France du 10 février 1995, série A n°
308, p. 16, §
35, Pullar c. Royaume-Uni du 10 juin 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-III, p.
796, § 45, et Foucher c. France du 18 mars 1997,
Recueil
1997-II, p. 464, § 30 ), et que les garanties du paragraphe 3 de l’article 6 de la Convention représentent des aspects particuliers du droit à un procès équitable garanti au plan général par le paragraphe 1. C’est pourquoi elle estime approprié d’examiner les griefs du requérant sous l’angle des trois textes combinés.
La Cour rappelle que la question de savoir si une procédure s’est déroulée conformément aux exigences du procès équitable, telles que prévues à l’article 6 § 1 de la Convention, doit être tranchée sur la base d’une appréciation de la procédure en cause considérée dans sa globalité. La Cour renvoie à cet égard à la jurisprudence constante des organes de la Convention (voir, par exemple, l’arrêt Barbera, Messegué et Jabardo c.
Espagne du 6
décembre 1988, série A n° 146, p. 31, § 68).
La Cour relève que le Tribunal constitutionnel précisait dans sa décision rendue en
amparo
que le requérant n’avait pas été mis dans une situation de ne pas pouvoir se défendre, dans la mesure où, lors de sa première déposition, il connaissait déjà la décision du juge d’instruction du 21 mars 1990 selon laquelle la plainte avait été élargie et adressée contre lui, et savait qu’il était cité à comparaître et à faire une déposition à cet égard. Il était par ailleurs assisté par un avocat de son choix, avait été interrogé sur ses propres activités concernant les faits de la cause et non sur des faits relatifs à des tiers, et ses dépositions, vu leur contenu, n’étaient pas celles d’un simple témoin.
La Cour note que, lorsque le requérant fut cité pour la première fois à comparaître devant le juge d’instruction, il fut cité en qualité de personne contre laquelle une plainte avait été déposée. Il était précisé dans la notification qu’il pouvait être assisté par un avocat, conformément à l’article 118 du code de procédure pénale, et fut informé qu’une copie de la plainte était à sa disposition au greffe du tribunal. Le requérant prétend devant la Cour ne pas avoir reçu cette citation ni celles qui lui furent adressées par la suite, et dans lesquelles il était toujours cité en tant que mis en cause. La Cour relève que le requérant ne s’est pas plaint de la non-réception des citations en cause devant les juridictions internes ni, en dernière instance, devant le Tribunal constitutionnel dans le cadre de son recours d’
amparo
.
Il est vrai que lorsque le requérant fit sa première déposition, assisté par un avocat, devant le juge d’instruction, il semble avoir été informé de ses obligations en tant que témoin mais, d’après le Tribunal constitutionnel, il ne s’agirait que d’une erreur de transcription de ladite déposition dans un formulaire erroné. A cet égard, le ministère public demanda la comparution du requérant en raison du fait qu’il n’avait fait qu’une déposition, malgré la longueur de l’instruction, et précisa que cette nouvelle déposition avait pour objet d’« éviter des dépositions ultérieures au moment de la phase orale et afin de respecter toutes les garanties procédurales et constitutionnelles de celui contre qui la plainte est présentée ». La Cour note qu’en tout état de cause, le requérant avait été préalablement cité, à plusieurs reprises, en tant que «
celui contre qui la plainte est dirigée
».
La Cour relève par ailleurs que lorsque le requérant fit finalement sa déposition en tant que mis en cause par une plainte, le 22 mars 1996, il confirma entièrement sa déposition du 8 février 1991, se limitant à ajouter qu’il n’avait commis aucun faux ou escroquerie et qu’il avait toujours agi sur la base de relations d’amitié et de confiance. La Cour estime qu’il avait déjà eu connaissance de l’accusation dirigée contre lui lors de sa première déposition et n’avait donc pas été mis dans une situation matérielle de ne pas pouvoir se défendre. La Cour estime que l’erreur commise lors de la première comparution devant le juge d’instruction est certes regrettable mais ne saurait l’amener à conclure au constat d’une violation du droit à l’équité de la procédure en l’espèce.
A la lumière des principes dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention, la Cour est d’avis que rien dans le dossier ne permet de déceler une quelconque apparence de violation par les juridictions espagnoles du droit à un procès équitable ni des droits de la défense, tels que reconnus à l’article 6 de la Convention.
Compte tenu de ce qui précède, la Cour estime que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 3 de la Convention.
3.
Concernant le grief du requérant selon lequel les témoins à décharge n’ont pas été interrogés, et qu’une partie des preuves qu’il avait proposées n’a pas été administrée, en violation de l’article 6 § 3 d) de la Convention, la Cour n’est pas appelée à se prononcer sur la question de savoir si les faits présentés par le requérant révèlent l’apparence d’une violation de la Convention. En effet, le requérant a omis de soumettre ce grief au Tribunal constitutionnel dans le cadre du recours d’
amparo
. Dès lors, il n’a pas épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours internes qui lui étaient ouvertes en droit espagnol.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée, en application de l’article
35
§
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
.
Michael O’Boyle
Elisabeth Palm
Greffier
Présidente
[Note1]
Ne pas oublier de bloquer le texte avec Alt+B pour éviter que les informations en zones grisées disparaissent.
[Note2]
Ne mettre que les initiales si non public
; prénom et, en majuscules, le nom de famille ; nom corporatif en majuscules ; pas de traduction des noms collectifs.
[Note3]
Première lettre du pays en majuscule. Mettre l’article selon l’usage normal de la langue.