SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 45255/99 prezentată de Jarmo Antti TUOMINEN împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 1 februarie 2000 într-o cameră compusă din Palm, președinta Casadevall, Pastor Ridruejo, Ferrari Bravo, Bîrsan, Thomassen, Panțitru, judecători și domnii O Având în vedere art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale având în vedere cererea formulată la 6 octombrie 1998 de Jarmo Antti TUOMINEN împotriva Spaniei și înregistrată la 7 ianuarie 1999 sub nr. de dosar 45255/99 Având în vedere raportul prevăzut la art. 49 din Regulamentul Curții După ce a intenționat să facă următoarea decizie. Cererea a fost depusă inițial de către un cetățean finlandez născut în 1949. El a decedat la 25 noiembrie 1998 în insula Grand Canaria. Cei patru copii ai săi, Tuminen Jeffrey Anthony, Saranki Jaakko, Tuomen Sami and Tuomen Tomi, toți cetățeni finlandezi, și-au exprimat dorința de a continua cererea în numele tatălui lor. În fața Curții, acesta este reprezentat de M. Heikki Salo, avocat la Helsinki. Faptele, așa cum au fost prezentate de către reclamantul inițial, pot fi rezumate după cum urmează. În timp ce acesta locuia pe insula Grand Canaria, reclamantul inițial a fost reținut la 11 februarie 1998 și plasat în detenție provizorie la 12 februarie 1998 la decizia instanței judecătorești nr. 2 din San Bartolomeu din Tirajana, sub acuzația de un act de exhibiționism și provocare sexuală asupra unui copil de 12 ani. În urma detenției sale, i s-a desemnat un avocat din oficiu. Prin decizia din 22 aprilie 1998, instanța de judecată nr. 2 a dispus eliberarea sa sub supraveghere judiciară, cu obligația de a se prezenta la fiecare 15 zile la grefa instanței, de a-și preda pașaportul autorităților spaniole și de a nu părăsi teritoriul spaniol fără autorizație judiciară prealabilă. La 24 august 1998, reclamantul, prin intermediul avocatului său numit din oficiu, a solicitat judecătorului să-i restituie pașaportul cu privire la motivele pe care nu putea să meargă în țara sa de origine și se afla pe stradă fără mijloace financiare pentru a-i întreține nevoile. Într-un aviz din 20 octombrie 1998, procurorul public și-a exprimat interesul față de cererea reclamantului, susținând riscurile de scurgere în cazul în care pașaportul i-ar fi fost predat, ceea ce înseamnă că nu poate fi citat la proces cu prejudiciile pe care le-ar cauza victimelor și dreptului reclamantului la un proces într-un termen rezonabil. Octombrie 1998, Tribunalul nr. 3 din Las Palmas de Grand Canaria a respins cererea, referindu-se la motivele invocate de procurorul general. La 25 noiembrie 1998, reclamantul inițial a fost găsit mort în hotelul său din Grand Canaria. În cererea depusă de reclamantul inițial, acesta se plângea de faptul că faptul de a fi obligat să rămână într-o țară străină timp de opt luni fără bani, ca să nu mai vorbim limba țării și în timp ce suferea de mai multe boli constituia un tratament inuman și degradant interzis prin art. 3 din convenție. Invocând art. 5 alin. (3) și (4) și 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plângea, de asemenea, de ceea ce nu era informat cu privire la procedura urmată împotriva sa și la interzicerea părăsirii Spaniei. Reclamantul a susținut, de asemenea, că publicitatea făcută în Finlanda arestării sale a dus la o procedură de divorț de către soția sa și a împiedicat să-și vadă copiii. Reclamantul s-a plâns, de asemenea, că nu a dispus de o cale de atac care să îi permită să se întoarcă rapid în țările sale și să invoce art. 13. PROCEDURA Cererea a fost introdusă la 6 octombrie 1998 în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului și a fost înregistrată la 7 ianuarie 1999. La 6 octombrie 1998, reclamantul, invocând articolele 3, 5, 6, 8 și 13 din Convenție, a solicitat Comisiei să aplice art. 36 din Regulamentul său de procedură pentru a-i permite să se întoarcă în Finlanda. La 6 octombrie 1998, Comisia a respins cererea sa. noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție și în temeiul art. 5 alin. (2) din acesta, cererea este examinată de Curte, în conformitate cu dispozițiile protocolului menționat anterior. Curtea amintește că membrii apropiatei familii a unui reclamant decedat au, în principiu, calitatea de înlocuitor al acestuia în cadrul procedurii în fața organelor convenției (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Xc. Franța din 31 martie 1992, seria A nr. 234-C, p. 89, § 26; Scheer c. Elveția din 25 martie 1994, Seria A nr. 287, p. 14-15, §§ 31-32, cu alte referințe). În circumstanțele cauzei, Curtea este de acord, așadar, că copiii reclamantului inițial urmăresc cererea în numele tatălui lor. Curtea nu consideră necesar să se pronunțe cu privire la problema dacă reclamantul a epuizat căile de atac interne în măsura în care cererea poate fi respinsă ca fiind vădit nefondată din următoarele motive. Reclamantul inițial s-a plâns în esență de faptul că obligația care i-a fost impusă de a rămâne în Spania până la desfășurarea procesului pentru faptele de care era acuzat, chiar dacă nu avea bani și suferea de mai multe boli grave, constituia un tratament inuman și degradant, interzis prin art. 3 din convenție. Cu toate acestea, Curtea consideră că, în cazul în care situația creată de măsura de control judiciar adoptată împotriva reclamantului a constat într-o încercare dificilă pentru acesta, având în vedere lipsa de legături în Spania și precaritatea situației sale financiare, aceasta nu poate fi considerată un tratament contrar articolului 3 din convenție. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) din convenție. Invocând articolele 5 alineatul (3) și 4 și 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plângea și de acest lucru nu era informat cu privire la procedura urmată împotriva sa și la interzicerea părăsirii Spaniei. În plus, invocând art. 8, reclamantul susținea, de asemenea, că publicitatea acordată în Finlanda arestării sale a dus la o procedură de divorț de către soția sa și la împiedicarea de a-și vedea copiii. Curtea observă că plasarea în detenție provizorie a reclamantului a fost ordonată printr-o hotărâre a unui judecător judecătoresc judecătoresc în conformitate cu dispozițiile relevante ale dreptului spaniol. Pe de altă parte, Curtea constată că, începând cu 22 aprilie 1998, și prin decizie motivată, instanța judecătorească a dispus eliberarea sa sub control judiciar. În plus, din dosar reiese că reclamantul este identificat ca fiind un avocat din oficiu care a fost în măsură să își apere interesele. În aceste condiții, este incontestabil că reclamantul a beneficiat de asistență juridică în conformitate cu cerințele Convenției privind asistența judiciară acordată persoanelor care fac obiectul urmăririi penale. În ceea ce privește măsura de retragere a pașaportului său, Curtea reamintește că Convenția nu se opune măsurilor preventive: astfel în materie de detenție provizorie, s-a considerat că convenția nu afectează, în principiu, statele contractante de a lua împotriva inculpaților măsuri precum arestarea la reședință sau chiar confiscarea anumitor bunuri (a se vedea nr. 15.4.91, D.R. 70, p. 59). În ceea ce privește spătarul întemeiat pe art. 8, presupunând chiar că faptele denunțate pot fi considerate ca reprezentând o interferență în viața privată și de familie a reclamantului în sensul alineatului (1), aceaceasta este justificată de alineatul (2) din această dispoziție. Prin urmare, această parte a cererii trebuie să fie respinsă pentru lipsa vădită a temeiului, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) din convenție. Reclamantul se plângea, de asemenea, că nu a dispus de o cale de atac care să îi permită să se întoarcă rapid în țările sale și invoca art. 13. Cu toate acestea, Curtea constată că, la 24 august 1998, reclamantul a prezentat o acțiune prin care solicita predarea pașaportului său, cerere care a fost respinsă printr-o decizie motivată din 28 august 1998 Octombrie 1998 de la tribunalul nr. 3 din Las Palmas de Grand Canaria, astfel încât el a avut acces la o instanță judiciară. Prin urmare, acest aspect trebuie respins pentru nefondare vădită, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că Michael O
de la requête n° 45255/99
présentée par Jarmo Antti TUOMINEN
contre l’Espagne
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 1
er
février
2000 en une chambre composée de
M
me
E.
Palm,
présidente
,
M.
J.
Casadevall,
M.
A.
Pastor
Ridruejo,
M.
L.
Ferrari
Bravo,
M.
C.
Bîrsan,
M
me
W.
Thomassen,
M.
T.
Panțîru,
juges
,
et de
M.
greffier de section
;
Vu l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales
;
Vu la requête introduite le 6 octobre 1998 par Jarmo Antti TUOMINEN contre l’Espagne et enregistrée le 7
janvier 1999 sous le n°
de dossier 45255/99
;
Vu le rapport prévu à l’article 49 du règlement de la Cour
;
Après en avoir délibéré
;
Rend la décision suivante
:
La requête a été introduite à l’origine par un ressortissant finlandais né en 1949. Il est décédé le 25 novembre 1998 dans l’île de Grande Canarie. Ses quatre enfants, Tuominen Jeffrey Anthony, Saranki Jaakko, Tuominen Sami and Tuominen Tomi, tous ressortissants finlandais, ont exprimé le souhait de poursuivre la requête au nom de leur père. Devant la Cour, il est représenté par M
e
Heikki Salo, avocat à Helsinki.
Les faits, tels qu’ils ont été présentés par le requérant initial, peuvent se résumer comme suit.
Alors qu’il séjournait dans l’île de Grande Canarie, le requérant initial fut détenu le 11
février 1998 et placé le 12 février 1998 en détention provisoire sur décision du juge d’instruction n°
2 de San Bartolomé de Tirajana, sous l’accusation d’un délit d’exhibitionnisme et de provocation sexuelle sur la personne d’un enfant de 12 ans. Suite à sa détention, un avocat d’office lui fut désigné. Par décision du 22 avril 1998, le juge d’instruction n° 2 ordonna sa mise en liberté sous contrôle judiciaire, avec obligation de se présenter tous les quinze jours au greffe du tribunal, de remettre son passeport aux autorités espagnoles et de ne pas quitter le territoire espagnol sans autorisation judiciaire préalable. Le 24 août 1998, le requérant, par l’intermédiaire de son avocat nommé d’office, sollicita auprès du juge d’instruction que le passeport lui soit restitué aux motifs qu’étant privé de passeport il ne pouvait se rendre dans son pays d’origine et se trouvait dans la rue sans moyens financiers pour subvenir à ses besoins. Par un avis du 20 octobre 1998, le ministère public s’opposa à la demande du requérant en faisant valoir les risques de fuite si le passeport lui était remis, ce qui entraînerait l’impossibilité de le citer à comparaître au procès avec les préjudices que cela causerait aux victimes et au droit du requérant à un procès dans un délai raisonnable. Le 26
octobre 1998, le tribunal n° 3 de Las Palmas de Grande Canarie rejeta la demande en se référant aux motifs invoqués par le ministère public.
Le 25 novembre 1998, le requérant initial fut trouvé mort dans son hôtel de Grande Canarie.
Dans la requête présentée par le requérant initial, celui-ci se plaignait de ce que le fait d’être obligé de rester dans un pays étranger pendant huit mois sans argent, sans parler la langue du pays et alors qu’il souffrait de plusieurs maladies constituait un traitement inhumain et dégradant prohibé par l’article 3 de la Convention. Invoquant les articles 5 §§ 3 et 4, et 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaignait également de ce qu’il n’était pas informé de la procédure suivie à son encontre et de la prohibition de quitter l’Espagne. Le requérant faisait valoir également que la publicité donnée en Finlande à son arrestation avait provoqué l’enclenchement d’une procédure de divorce par sa femme et l’avait empêché de voir ses enfants. Il estimait qu’il y avait eu atteinte à sa vie privée et familiale et invoquait l’article 8 de la Convention. Le requérant se plaignait également de n’avoir pas disposé d’un recours lui permettant de retourner rapidement dans sons pays et invoquait l’article 13.
La requête a été introduite le 6 octobre 1998 devant la Commission européenne des Droits de l’Homme. Elle a été enregistrée le 7 janvier 1999.
Le 6 octobre 1998, le requérant, invoquant les articles 3, 5, 6, 8 et 13 de la Convention, sollicita à la Commission de faire application de l’article 36 de son règlement afin de lui permettre de retourner en Finlande. Le 6 octobre 1998, la Commission rejeta sa demande.
A compter du 1
er
novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention, et en vertu de l’article 5 § 2 de celui-ci, la requête est examinée par la Cour, conformément aux dispositions dudit Protocole.
1.
La Cour rappelle que les membres de la proche famille d’un requérant décédé ont en principe qualité pour se substituer à lui dans la procédure devant les organes de la Convention (voir, par exemple, arrêts X c. France du 31 mars 1992, série A n° 234-C, p. 89, § 26 ; Scherer c. Suisse du 25 mars 1994, série A n° 287, pp. 14-15, §§ 31-32, avec d’autres références). Dans les circonstances de l’espèce, la Cour accepte donc que les enfants du requérant initial poursuivent la requête au nom de leur père.
La Cour n’estime pas nécessaire de se prononcer sur la question de savoir si le requérant a épuisé les voies de recours internes dans la mesure où la requête peut être rejetée comme étant manifestement mal fondée pour les motifs suivants.
2.
Le requérant initial se plaignait en substance de ce que l’obligation qui lui avait été faite de rester en Espagne jusqu’à la tenue du procès pour les faits dont il était accusé, alors même qu’il n’avait pas d’argent et souffrait de plusieurs maladies graves, constituait un traitement inhumain et dégradant prohibé par l’article 3 de la Convention.
Toutefois, la Cour estime que, si la situation engendrée par la mesure de contrôle judiciaire prise à l’encontre du requérant a consisté en une épreuve difficile pour lui, compte tenu de l’absence d’attaches en Espagne et de la précarité de sa situation financière, celle-ci ne peut être considérée comme constituant un traitement contraire à l'article 3 de la Convention.
Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée, conformément à l'article 35 § 3 de la Convention.
3.
Invoquant les articles 5 §§ 3 et 4, et 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaignait également de ce qu’il n’était pas informé de la procédure suivie à son encontre et de la prohibition de quitter l’Espagne. En outre, invoquant l’article 8, le requérant faisait valoir également que la publicité donnée en Finlande à son arrestation avait provoqué l’enclenchement d’une procédure de divorce par sa femme et l’avait empêché de voir ses enfants.
La Cour observe que le placement en détention provisoire du requérant a été ordonné par décision d’un juge d’instruction conformément aux dispositions pertinentes du droit espagnol. Par ailleurs, elle note que dès le 22 avril 1998, et par décision motivée, le juge d’instruction a ordonné sa mise en liberté sous contrôle judiciaire. En outre, il ressort du dossier que le requérant s’est vu désigner un avocat d’office qui a été en mesure de défendre ses intérêts. Dans ces conditions, il est indéniable que le requérant a bénéficié d’une assistance juridique conforme aux exigences de la Convention en matière d’assistance judiciaire aux personnes faisant l’objet de poursuites pénales. Pour ce qui est de la mesure de retrait de son passeport, la Cour rappelle que la Convention ne s'oppose pas aux mesures préventives : ainsi en matière de détention provisoire, il a été considéré que la Convention n’empêchait pas, en principe, les Etats contractants de prendre à l'encontre des prévenus des mesures telles que l'assignation à résidence ou même la confiscation de certains biens (voir n°
12386/86, déc. 15.4.91, D.R. 70, p. 59). Pour ce qui est du grief tiré de l’article 8, à supposer même que les faits dénoncés puissent être considérés comme constituant une ingérence dans la vie privée et familiale du requérant au sens du paragraphe 1, celle-ci est justifiée par le paragraphe 2 de cette disposition.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour défaut manifeste de fondement, conformément à l’article 35 § 3 de la Convention.
4.
Le requérant se plaignait également de n’avoir pas disposé d’un recours lui permettant de retourner rapidement dans sons pays et invoquait l’article 13.
La Cour observe néanmoins que le 24 août 1998 le requérant présenta un recours demandant la remise de son passeport, demande qui fut rejeté par décision motivée du 28
octobre 1998 du tribunal n° 3 de Las Palmas de Grande Canarie, de sorte qu’il a eu accès à une instance juridictionnelle. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 § 3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
.
Michael O’Boyle
Elisabeth Palm
Greffier
Président