a plângerii nr. 43550/98
depuse de Jesús Bernardo MATO JARA
împotriva Spaniei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședință din 4 mai 2000 într-o cameră alcătuită din
Doamna E. Palm,
președintă,
Doamna W. Thomassen,
Domnul A. Pastor Ridruejo,
Domnul L. Ferrari Bravo,
Domnul C. Bîrsan,
Domnul J. Casadevall,
Domnul B. Zupančič,
judecători,
și din
Domnul M. O'Boyle,
grefier de secțiune,
Având în vedere plângerea menționată mai sus depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului pe 22 iunie 1998 și înregistrată pe 23 septembrie 1998,
Având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina plângerea,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamantul,
După deliberații, hotărăsc următoarele:
Reclamantul este cetățean spaniol, născut pe 25 decembrie 1956 la Santander, acolo fiind domiciliat în prezent.
A.
Circumstanțele particulare ale dosarului
Faptele, așa cum au fost prezentate de părți, se pot rezuma după cum urmează:
Pe 9 decembrie 1996, în urma unei plângeri depuse de fosta parteneră a reclamantului, s-a deschis o anchetă penală nr. 1357/96 pentru lovituri și vătămări în fața judecătorului instructor nr. 10 din Santander.
Depunerile reclamantului și ale părții adverse la postul de poliție au avut loc pe 8 noiembrie 1997, fără asistență juridică.
Pe 28 noiembrie 1996, la prima sa comparație în fața judecătorului instructor, reclamantul, neasistat de avocat, a declarat că a solicitat să i se desemneze un avocat din oficiu. Cererea de avocat din oficiu nu apare însă în transcrierea depunerii sale în fața judecătorului.
Pe 10 ianuarie 1997, judecătorul instructor a fixat data ședinței pentru 19 februarie 1997.
Pe 27 ianuarie 1997, reclamantul a invocat în fața judecătorului instructor că a solicitat, din 28 noiembrie 1996, să i se acorde asistența juridică. A subliniat că, după ce s-a prezentat la baroul din Cantabria și a furnizat, o săptămână mai târziu, documentele relevante, membrul baroului responsabil cu asistența juridică l-a informat că nu va face curs cererii sale. Reclamantul și-a reînnoit apoi cererea în fața judecătorului, pentru a fi reprezentat la ședința fixată pentru 19 februarie 1997, plângându-se că era pus în imposibilitate de a se apăra. Judecătorul instructor a luat act pe 18 februarie 1997.
Printr-o decizie din 19 februarie 1997, judecătorul instructor a constatat imediat că ministerul public nu a intervenit și că reclamantul nu era reprezentat, că și-a reînnoit cererea de a fi admis la asistența juridică, și că a refuzat să depună declarație până nu ar fi reprezentat. Partea adversă a fost asistată la ședință de Doamna P. G. Decizia a precizat însă că nu era obligația judecătorului să ceară baroului, conform articolului 21 din legea 1/1996 din 10 ianuarie 1996 privind asistența juridică (vezi mai jos, „dreptul și practica internă relevantă"), desemnarea unui avocat din oficiu, în măsura în care era vorba de o procedură pentru contravenție, unde asistența unui avocat nu era obligatorie, existând totuși „posibilitatea de a fi parte la procedură cu asistența profesionistelor eventual desemnate din oficiu sau alese de persoana interesată". Pe baza depunerii părții adverse, pe care ea a confirmat-o fără ezitare în depunerea sa în fața poliției, și a raportului medical constatând existența unui hematom la brațul drept, furnizat de aceasta, și fără nicio explicație în favoarea reclamantului care, nefiind reprezentat, a preferat să păstreze tăcerea, acesta a fost condamnat la plata unei amenzi în valoare de 1.000 pesetas pe zi pentru o lună, pentru contravenția de lovituri și vătămări prevăzută la art. 617 § 1 din codul penal. În caz de neplată a amenzii, o privare de libertate subsidiară de o zi ar fi impusă pentru fiecare tranche neachitată de 2.000 pesetas (corespunzând a două zile de amendă).
Pe 21 februarie 1997, reclamantul și-a reînnoit, în fața baroului din Cantabria, cererea de a fi admis la asistența juridică, invocând că a fost obligat să compareze la ședința din 19 februarie în fața judecătorului instructor fără a fi asistat de un avocat din oficiu.
Pe 10 martie 1997, reclamantul a solicitat formal judecătorului instructor să i se acorde acest beneficiu pentru a face apel împotriva deciziei din 19 februarie 1997.
Pe 12 și 13 martie 1997, judecătorul instructor s-a adresat baroului pentru a proceda la desemnarea unui avocat din oficiu, și a amânat termenul de cinci zile pentru a face apel.
Pe 4 aprilie 1997, baroul din Cantabria a indicat judecătorului instructor avocatul din oficiu desemnat provizoriu pentru a asista reclamantul în a face apel, precizând că asistența unui avocat nu era obligatorie.
Pe 16 mai 1997, avocata reclamantului desemnată în această modalitate a făcut apel și a solicitat ca procedura să fie declarată nulă. A insistat asupra faptului că reclamantul a fost condamnat de judecătorul instructor pe baza depunerii părții adverse, și că nici o probă în favoarea sa nu a avut loc, reclamantul având refuzat să depună în măsura în care, nefiind reprezentat, a preferat să păstreze tăcerea. A notat de asemenea că partea adversă a fost reprezentată de un avocat de-a lungul întregii proceduri și a subliniat că reclamantul a fost condamnat în absența probelor și că refuzul său de a depune, datorat faptului că nu era reprezentat de un avocat, a fost considerat de judecătorul a quo ca asent la faptele denunțate. Avocata nu a solicitat însă ca mijloace de probă noi să fie administrate în apel.
Printr-o sentință din 25 iunie 1997, Audiencia Provincial din Santander a respins apelul și a confirmat sentința atacată.
Sentința a notat imediat că art. 24 § 2 din Constituție garantează dreptul de a fi asistat de un avocat de-a lungul procedurii, fie de un avocat liber ales, fie de un avocat din oficiu, chiar și pentru cazurile în care acuzatul ar fi avut posibilitatea de a se apăra pe sine, și de asemenea atunci când asistența unui avocat nu este obligatorie. Sentința de apel a făcut de asemenea referire la art. 6 § 3 c) din Convenție și la jurisprudența Tribunalului Constituțional conform căreia organele judiciare au datoria de a evita dezechilibrele între părți care ar putea crea situații în care un individ ar putea fi pus în imposibilitate de a se apăra, de exemplu, atunci când s-ar priva o parte care lipsea de resurse de posibilitatea de a fi asistată de un avocat din oficiu. O situație de atingere a drepturilor apărării ar putea apărea dacă apărarea exercitată de însuși acuzatul nu ar fi efectivă, ținând seama de circumstanțele cazului, de complexitatea procesului, de cultura și cunoștințele juridice, de forma și de nivelul tehnic al apărării celui care ar fi compărut personal fără a fi reprezentat. Audiencia Provincial a remarcat apoi că în speță, pe de o parte, reclamantul a solicitat desemnarea unui avocat din oficiu fără totuși a furniza documente care să dovedească resursele sale limitate și, pe de altă parte, că a demonstrat cunoștințe tehnice suficiente pentru a-și apăra poziția, ținând seama de complexitatea procesului, și a respins deci apelul interpus de reclamantul.
Pentru ceea ce privește fondul dosarului, sentința a precizat că declarația plângerii în fața poliției și ratificată în fața judecătorului instructor, constituia o probă care avea considerația unui geturii în dreptul spaniol și care era suficientă pentru a contracara principiul prezumției de nevinovăție, ceea ce era de altfel confirmat de raportul spitalului unde partea adversă a fost asistată pentru loviturile și vătămările respective.
Printr-o decizie din 6 octombrie 1997, comisia de asistență juridică din Cantabria a respins cererea reclamantului de a fi admis la asistența juridică pentru a face apel, beneficiu care i-a fost acordat doar provizoriu, precizând, pe de o parte, că intervenția unui avocat nu era obligatorie pentru procedura de contravenție în cauză și, pe de altă parte, că în dosar nu figura nici o decizie motivată indicând necesitatea ca reclamantul să fie reprezentat pentru a evita inegalități în procedură, așa cum precizează art. 6 § 3 din legea 1/1996 mai sus citate. Comisia de asistență juridică a notat de asemenea în decizia sa că beneficiul asistență juridice nu a fost solicitat decât pentru instanța de apel, și că nu avea nicio urmă că aceasta ar fi fost solicitate pentru prima instanță sau că resursele financiare ale reclamantului s-ar fi schimbat între timp. Reclamantul trebuia deci să satisfacă singur onorariile avocatei care a depus recursul în apel.
Pe 16 octombrie 1997, reclamantul a prezentat un recurs împotriva deciziei mai sus citate în fața comisiei de asistență juridică din Cantabria care a trimis dosarul judecătorului de instanță (suplean) nr. 10 din Santander.
Pe 12 februarie 1998, reclamantul a sesizat Tribunalul Constituțional cu un recurs de amparo pe baza drepturilor la echitatea procedurii, a drepturilor apărării și a principiului de nediscriminare, și a solicitat să i se acorde beneficiul asistență juridice. Pe 11 decembrie 1997, i s-a desemnat un avocat din oficiu. Printr-o decizie din 20 mai 1998, Tribunalul Constituțional a respins recursul de amparo prezentat de reclamantul ca fiind în esență același cu alte recururi declarate inadmisibile prin hotărâri ale Tribunalului Constituțional (vezi mai jos „dreptul și practica internă relevantă").
În acest timp, printr-o decizie din 14 ianuarie 1998, judecătorul de instanță (suplean) din Santander a infirmat decizia din 6 octombrie 1997 a comisiei de asistență juridică din Cantabria și a făcut dreptate reclamantului care, după condamnare, a obținut deci beneficiul asistență juridice pentru a face apel.
Printr-o decizie din 20 ianuarie 1999, dată de judecătorul instructor nr. 4 din Santander, în cadrul executării pedepsei aplicate reclamantului, și în urma investigațiilor efectuate privind insolvabilitatea legal declarată a acestuia, pedeapsa în chestiune a fost transformată într-o pedeapsă de privare de libertate de cincisprezece zile, susceptibilă a fi executată în cursul weekendurilor. Printr-o decizie din 4 mai 1999 a aceluiași judecător, executarea pedepsei menționate a fost suspendată pentru un termen de trei luni, ținând seama de antecedentele penale curate ale reclamantului și de natura juridică a faptelor, care sunt fără gravitate.
B.
Dreptul și practica internă relevantă
a.
Constituția spaniolă
art. 24
„1. Orice persoană are dreptul de a obține protecția efectivă a instanțelor și a tribunalelor pentru a-și exercita drepturile și interesele legitime, fără ca în nici un caz să poată fi pusă în imposibilitate de a se apăra.
2.De asemenea, orice persoană are dreptul la judecătorul ordinar determinat anterior de lege; ea are dreptul de a se apăra și de a fi asistată de un avocat, de a fi informată despre acuzația adusă împotriva sa, de a beneficia de un proces public fără întârzieri nejustificate și cu toate garanțiile, de a utiliza mijloacele de probă potrivite pentru apărare sa, de a nu depune contra sa și de a nu-și recunoaște vinovăția și de a fi prezumată nevinovată. (…)"
b.
Legea 1/1996 din 10 ianuarie 1996, privind asistența juridică
art. 6
„Asistența juridică oferă dreptul la următoarele prestații:
(…)
3.
apărare și reprezentare gratuite, de către un avocat și un avocat, în procedura judiciară, atunci când intervenția acestor profesionisti este legal cerută sau atunci când, nefiind legal cerută, este în mod expres solicitate de judecător sau de tribunal prin intermediul unei decizii motivate pentru a garanta egalitatea părților la proces.
(…)"
art. 21
„Dacă, conform codului de procedură, organul judiciar care examinează dosarul consideră că, având în vedere circumstanțele cazului sau urgența sa, este necesar să asigure imediat drepturile de apărare și reprezentare ale părților, și una dintre ele lipsă de resurse financiare, va da o decizie motivată cerând barourilor să desemneze provizoriu un avocat și un avocat, atunci când desemnările nu ar fi fost făcute anterior (…)"
c.
Codul penal
art. 617 § 1
„Cel care, prin orice mijloc sau procedură, cauzează alteia lovituri și vătămări susceptibile a fi calificate ca delict conform acestui cod, va fi pedepsit cu pedeapsa de închisoare de trei până la șase weekenduri sau cu amendă de una la două luni".
d.
Jurisprudența Tribunalului Constituțional
Într-o sentință nr. 47/1987 din 22 aprilie 1987, Tribunalul Constituțional a precizat că, chiar dacă legea permite părților, în anumite cazuri, să eses în judecată fără a fi reprezentate de un avocat, aceasta nu le împiedică pe cele care demonstrează că au venituri modeste să beneficieze de asistența juridică, în particular, pentru cazurile în care absența asistență juridice ar pune această parte într-o inegalitate în raport cu nivelul apărării părții adverse.
Într-o sentință nr. 216/1988 din 14 noiembrie 1988, Tribunalul Constituțional a estimat că o situație de a fi pus în imposibilitate de a se apăra nu ar putea avea loc decât dacă apărarea exercitată de însuși acuzatul nu poate compensa absența avocatului deoarece nu a putut fi efectivă. Înalta curte a precizat totuși că trebuie ținut seama de circumstanțele cazului, de complexitatea procesului și de cultura și cunoștințele juridice ale celui care se reprezentau pe sine, de forma și de nivelul tehnic al autoapărării sale.
".
Invocând articolele 6 §§ 1, 2 și 3 b) și c), și 14 din Convenție, reclamantul se plânge de o atingere a dreptului la proces echitabil, a principiului prezumției de nevinovăție și a drepturilor apărării, în măsura în care a fost condamnat fără a fi fost reprezentat în procedură, cererea sa de asistență juridică nu fiind favorabil primită decât după condamnare. El alege de asemenea o încălcare a principiului de nediscriminare din cauza sexului și a averii, în măsura în care partea adversă era reprezentată din început procedurii de un avocat liber ales.
Plângerea a fost depusă pe 22 iunie 1998 și înregistrată pe 23 septembrie 1998.
Pe 15 decembrie 1998, Curtea a decis să aducă plângerea la cunoștința guvernului pârât, invitând-o să prezinte în scris observațiile sale asupra admisibilității și fondului plângerii.
Guvernul a prezentat observațiile sale pe 29 martie 1999.
Pe 29 aprilie 1999, Curtea a decis să acorde reclamantului beneficiul asistență judiciare.
Reprezentantul reclamantului, Domnul Carlos Slepoy Prada, avocat la baroul din Madrid, a lăsat să treacă termenul fixat pentru prezentarea observațiilor în răspuns la cele ale Guvernului fără a solicita prelungire. Printr-o scrisoare din 18 august 1999, a fost avertizat asupra posibilității radierii din rol a plângerii. Un nou termen a fost totuși fixat pentru ca reclamantul să prezinte singur observațiile sale, lucru pe care l-a făcut pe 11 octombrie 1999. Observațiile prezentate după termen de avocatul reclamantului pe 22 octombrie 1999 i-au fost întoarse.
În virtutea articolului 5 § 2 din Protocolul nr. 11, intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1998, dosarul este examinat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la această dată.
1.
Reclamantul se plânge de o atingere a dreptului la proces echitabil, a principiului prezumției de nevinovăție și a drepturilor apărării în măsura în care a fost condamnat fără a fi fost reprezentat în procedură, cererea sa de asistență juridică nu fiind favorabil primită decât după condamnare. El invocă articolele 6 §§ 1, 2 și 3 b) și c) din Convenție, a căror parti relevante sunt redactate după cum urmează:
art. 6
„
1.
Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (…) de către un tribunal (…) care va decide, (…) asupra fondului oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva sa (…)".
2.
Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până nu se stabilește legal vinovăția sa.
3.
Orice inculpat are dreptul în special la:
(…)
(b)
să dispună de timp și facilități necesare pregătirii apărării sale;
(c)
să se apere singur sau să aibă asistența unui apărător de alegerea sa și, dacă nu are mijloacele de a remuner un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o impun; (…)".
Guvernul insistă asupra faptului că reclamantul nu a cerut să i se acorde asistența juridică în prima instanță în depunerea sa din 28 noiembrie 1996, și susține că cunoștea perfect procedura de urmat pentru a se vedea desemnat un avocat din oficiu, dat fiind că fusese deja subiectul altor proceduri, cu sau fără asistență avocatului, pentru contravenție în urma plângerilor depuse de fosta sa parteneră. El constată că reclamantul a făcut de asemenea demersuri el însuși în fața tribunalelor, și aceasta, de mai multe ori, în ciuda faptului că era asistat de avocați, ceea ce dovedește că poate într-adevăr acționa în judecată singur.
Guvernul constată că reclamantul a fost asistat de un avocat din oficiu pentru apelul său și în fața Tribunalului Constituțional în cadrul recursului de amparo. El se referă la decizia adoptată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului pe 28 octombrie 1997, în cadrul plângerii nr. 36406/97, conform căreia „art. 6 § 1 nu cere ca asistența judiciară să fie furnizată în fiecare caz, indiferent de natura plângerii și de elementele de probă care o susțin", precum și la jurisprudența Tribunalului Constituțional (vezi mai sus „Dreptul și practica internă relevantă") și la sentințele Airey împotriva Irlandei din 9 octombrie 1979, seria A, nr. 32 și Pakelli împotriva Germaniei din 25 aprilie 1983, seria A, nr. 64).
Guvernul constată că reclamantul a fost reprezentat de un avocat din oficiu în două din trei instanțe care au examinat cauza sa, și insistă asupra faptului că în prima, asistența unui avocat nu era obligatorie, și nici nu o ceruse corect prin intermediul baroului din Cantabria. În plus, alegerile reclamantului au fost întotdeauna respinse în mod ample și rezonabil motivate. Guvernul concluzionează deci că nu a exista încălcare a dispozițiilor Convenției invocate de reclamantul.
Reclamantul se referă imediat la observațiile făcute de guvern, pe care nu le împărtășește, și la lipsa de rigoare evidentă pe care o manifestă în relatarea faptelor, în mod conștient și premeditat, manipulând discreditarea personală care apare ca unicul argument. El face menție în particular la declarația agentului guvernului spaniol conform căreia judecătorul care a dat sentința care l-a condamnat ar fi justificat imposibilitatea de a solicita asistența unui avocat din cauza faptului că era vorba de o procedură pentru contravenție. Reclamantul insistă asupra faptului că același judecător a notat în sentința respectivă „posibilitatea de a fi parte la procedură cu asistența profesionistelor eventual desemnate din oficiu (…)" ceea ce ar constitui dovada, pentru reclamantul, a dreptului său de a fi admis la asistența juridică, chiar și pentru acest tip de procedură. Reclamantul se referă de asemenea la decizia din 12 martie 1997 dată de judecătorul suplean instructor în care se pronunța în favoarea desemnării din oficiu a unui avocat.
El concluzionează că, într-un stat de drept unde constituția recunoaște și protejează prezumția de nevinovăție și care garantează o justiție egală pentru toți, Curtea trebuie să constate existența unei încălcări a dispozițiilor pe care le invocă.
Curtea consideră că plângerile reclamantului trebuie examinate din perspectiva regulii generale a paragrafului 1 al articolului 6 din Convenție, ținând minte în permanență cerințele paragrafelor 2 și 3 ale acestui articol. Ea amintește că prezumția de nevinovăție pe care o consacrează §2 și diversele drepturi pe care le enumeră §3 în termeni neexhaustivi constituie elemente, între altele, ale noțiunii de proces echitabil în materie penală (vezi, în special, sentințele Deweer împotriva Belgiei din 27 februarie 1980, seria A nr. 35, p. 30, § 56, Minelli împotriva Elveției din 25 martie 1983, seria A nr. 62, p. 15, § 27, Allenet de Ribemont împotriva Franței din 10 februarie 1995, seria A nr. 308, p. 16, § 35, Pullar împotriva Regatului Unit din 10 iunie 1996, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1996-III, p. 796, § 45, și Foucher împotriva Franței din 18 martie 1997, Culegere 1997-II, p. 464, § 30), și că garanțiile paragrafului 3 al articolului 6 din Convenție reprezintă aspecte particulare ale dreptului la proces echitabil asigurat pe plan general de §1. Din aceasta motiv, ea consideră potrivit să examineze plângerile reclamantului din perspectiva celor trei texte combinate.
Curtea amintește că întrebarea dacă o procedură s-a desfășurat în conformitate cu cerințele procesului echitabil, după cum sunt enunțate în art. 6 § 1 din Convenție, trebuie să fie tranșată pe baza unei aprecieri a procedurii în cauză considerată în ansamblu. Ea se referă în acest sens la jurisprudența constantă a organelor Convenției (vezi, de exemplu, sentința Barbera, Messegué și Jabardo împotriva Spaniei din 6 decembrie 1988, seria A nr. 146, p. 31, § 68). În plus, nu intră în atribuțiile Curții să substituie propria apreciere a faptelor și a probelor cu cea a instanțelor interne, sarcina sa fiind să se asigure că mijloacele de probă au fost prezentate în mod a garanta un proces echitabil (vezi, mutatis mutandis, sentințele Edwards împotriva Regatului Unit din 16 decembrie 1992, seria A nr. 247-B, pp. 34 și 35, § 34, și Mantovanelli împotriva Franței din 18 martie 1997, Culegere 1997-II, pp. 436–437, § 34).
a.
Privitor mai ales la plângerile reclamantului derivate din art. 6 §§ 1 și 3 c) din Convenție, Curtea amintește că dreptul pentru un inculpat de a putea, în anumite cazuri, fi asistat de un avocat din oficiu, constituie un element, între altele, al noțiunii de proces echitabil în materie penală (sentința Artico împotriva Italiei din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 15, § 32). Alineatul c) al articolului 6 § 3 îl asortează cu două condiții:
Prima, absența „mijloacelor de a remuner un apărător", nu prezintă aici controverse. Într-adevăr, rezultă clar din dosar că reclamantul nu avea incontestabil mijloacele de a recurge la serviciile unui avocat. Aceasta a fost de altfel constatată de judecătorul instructor nr. 4 din Santander, în cadrul executării pedepsei aplicate reclamantului care, în urma situației de insolvabilitate legal declarată a acestuia, a comuat amenda într-o pedeapsă privativă de libertate.
Pe de altă parte, trebuie investigat dacă „interesele justiției" impuneau să i se acorde o asemenea asistență. Curtea amintește că jurisprudența a precizat criteriile aplicabile pentru a determina dacă „interesele justiției" justifică sau nu ca un reclamantul să beneficieze de serviciile unui avocat din oficiu, și anume, gravitatea infracțiunii și severitatea pedepsei care îi amenință, precum și complexitatea dosarului (vezi, printre altele, sentințele Pakelli împotriva Germaniei din 25 aprilie 1983, seria A nr. 64, pp. 14-18, §§ 30-41, Quaranta împotriva Elveției din 24 mai 1991, seria A nr. 205, pp. 15-38, §§ 26-38, Benham împotriva Regatului Unit din 10 iunie 1996, Culegere 1996-II, pp. 756, 757, §§ 57-64 și, cel mai recent, Perks și alții împotriva Regatului Unit din 12 octombrie 1999, §§ 75, 76.)
Curtea consideră că atunci când o privare de libertate se află în joc, interesele justiției impun prin principiu să se acorde asistența unui avocat (sentința Quaranta mai sus citate, p. 17, § 33). În speță, reclamantul risca o pedeapsă de amendă sau o privare de libertate care putea merge de trei la șase weekenduri (vezi mai sus, „dreptul și practica internă relevantă").
Curtea constată că, pe 4 aprilie 1997, reclamantul s-a văzut desemnat provizoriu un avocat din oficiu pentru a face apel de la decizia dată de judecătorul instructor încheiând la condamnare sa, și că baroul din Cantabria preciza totuși că asistența unui avocat nu era obligatorie pentru acest tip de procedură. Avocata așa desemnată a făcut apel în numele reclamantului, solicitând ca procedura să fie declarată nulă.
Curtea remarcă că Audiencia Provincial a respins apelul în chestiune și a precizat, pentru ceea ce privește drepturile apărării, că reclamantul a demonstrat cunoștințe tehnice suficiente pentru a-și apăra poziția, ținând seama de puțina complexitate a procesului.
În plus, în ciuda deciziei comisiei de asistență juridică luate ulterior respingând cererea reclamantului de a fi admis la asistența juridică, Curtea observă că beneficiul aceluia i-a fost totuși acordat provizoriu, și apelul său fusese deja prezentat de o avocate din oficiu, căreia reclamantul ar trebui acum să-i plătească onorariile. Faptul că pe 14 ianuarie 1998, judecătorul de instanță a făcut dreptate reclamantului care, după condamnare, a obținut deci beneficiul asistență juridice pentru a face apel, ar servi deci doar pentru a atribui Statului responsabilitatea plății onorariilor avocatei din oficiu. Nici o atingere reală la dreptul de apărare al reclamantului privind cererea sa de a fi admis la asistența juridică pentru a face apel nu poate fi constatată.
Având în vedere puțina severitate a pedepsei cu care se confrunta, absența de complexitate – nediscutată – a legislației aplicabile, neexigența de a fi asistat de un avocat în dreptul spaniol pentru acest tip de procedură, și faptul că nimic nu-l împiedica pe reclamantul să contrazică, sau să nege, faptele care i se reproșau de fosta sa parteneră în fața judecătorului instructor, în ciuda absenței avocatului, Curtea consideră, la lumina jurisprudenței sale mai sus menționată, că interesele justiției nu impuneau ca, pentru a se bucura de un proces echitabil, reclamantul să beneficieze de asistență judiciară gratuită.
b.
Privitor la plângerile reclamantului derivate din art. 6 §§ 2 și 3 b) din Convenție, Curtea remarcă că a fost condamnat de judecătorul instructor pe baza depunerii părții adverse și a unui raport al spitalului unde aceasta se examinase. Este adevărat că a refuzat să contrazică alegerile părții adverse în fața judecătorului instructor pentru atât cât nu era reprezentat, în timp ce aceasta era, în ciuda faptului că absența asistență de avocat nu îl împiedica să se apere. În plus, Audiencia Provincial din Santander a precizat în apel că depunerea părții adverse care confirma complet aceea pe care o făcuse în fața poliției la momentul depunerii plângerii, avusese în dreptul spaniol caracterul unui geturii, și că aceasta, adăugată raportului medical menționat, suficeau pentru a concluziona asupra vinovăției reclamantului.
Curtea constată în plus, pentru ceea ce privește plângerea reclamantului conform căreia nu ar fi dispus de timp și facilități necesare pregătirii apărării sale, că a fost reprezentat în apel, și în fața Tribunalului Constituțional în cadrul recursului de amparo, de avocați din oficiu.
Curtea observă că prezentul dosar a fost examinat în cadrul unei proceduri contradictorii, în care reclamantul ar fi putut să se apere și să ceară ca mijloace de probă în favoarea sa să fie admise în apel de organele judiciare, care și-au întemeiat deciziile în drept. Ea nu remarcă nici o încălcare a drepturilor sale de apărare imputabilă instanțelor judiciare în chestiune, și concluzionează că faptul că reclamantul a fost condamnat la încheierea procedurii în cauză nu saurait sufici singur pentru a concluziona la o încălcare a dispozițiilor invocate din Convenție.
La lumina principiilor degajate de jurisprudența organelor Convenției, Curtea consideră că nimic în dosar nu permite să se detecteze o aparență de încălcare de instanțele spaniole a drepturilor recunoscute la art. 6 din Convenție. Având în vedere celor de mai sus, ea consideră că această parte a plângerii este evident mai puțin bine fondată și trebuie să fie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
2.
Reclamantul se plânge de încălcarea principiului de nediscriminare din cauza sexului și a averii, în comparație cu faptul că fosta sa parteneră era reprezentată de un avocat. El alege încălcarea articolului 14 din Convenție, a căror parti relevante sunt redactate după cum urmează:
„
Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în (…) Convenție trebuie asigurată, fără nici o distincție, în special pe baza sexului, (…) averii, (…) sau oricărei alte situații."
Curtea remarcă că reclamantul a omis să sesizeze Tribunalul Constituțional cu un recurs de amparo și deci nu a ridicat, în mod expres sau chiar în fond, în fața acestei instanțe, plângerea pe care o prezintă acum. El nu a deci satisfăcut condiția epuizării căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție. Din aceasta motiv, această parte a plângerii trebuie să fie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Michael O'Boyle
Elisabeth Palm
Grefier
Președintă
de la requête n° 43550/98
présentée par Jesús Bernardo MATO JARA
contre l’Espagne
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le
4 mai 2000 en une chambre composée de
M
me
présidente
,
M
me
M.
M.
M.
M.
M.
juges
,
et de
M.
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 22 juin 1998 et enregistrée le 23 septembre 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant espagnol, né le 25 décembre 1956 à Santander, où il est à ce jour domicilié.
A.
Circonstances particulières de l’affaire
Les faits, tels qu’ils ont été présentés par les parties, peuvent se résumer comme suit
:
Le 9 décembre 1996, suite à une plainte déposée par l’ex-compagne du requérant, une enquête pénale n° 1357/96 fut ouverte pour coups et blessures devant le juge d’instruction n°
10 de Santander.
Les dépositions du requérant et de la partie adverse au poste de police eurent lieu le 8
novembre 1997, sans assistance d’avocat.
Le 28 novembre 1996, lors de sa première comparution devant le juge d’instruction, le requérant, non assisté par un avocat, dit avoir demandé qu’un avocat d’office lui fût désigné. La demande d’avocat d’office ne figure toutefois pas dans la transcription de sa déposition devant le juge.
Le 10 janvier 1997, le juge d’instruction fixa la date de l’audience au 19 février 1997.
Le 27 janvier 1997, le requérant fit valoir devant le juge d’instruction qu’il avait demandé, depuis le 28 novembre 1996, d’être mis au bénéfice de l’assistance juridictionnelle. Il souligna que, s’étant présenté devant le barreau de Cantabria et ayant fourni, une semaine plus tard, les documents pertinents, le membre du barreau responsable de ladite assistance l’avait informé qu’il ne donnerait pas suite à sa demande. Le requérant réitéra alors sa demande devant le juge, afin d’être représenté lors de l’audience fixée au 19 février 1997, se plaignant d’être mis dans l’impossibilité de se défendre. Le juge d’instruction en accusa réception le 18 février 1997.
Par un jugement du 19 février 1997, le juge d’instruction constata d’emblée que le ministère public n’était pas intervenu et que le requérant n’était pas représenté, qu’il réitérait sa demande d’être admis au bénéfice de l’assistance juridictionnelle, et qu’il refusa de faire sa déposition tant qu’il ne serait pas représenté. La partie adverse était assistée lors de l’audience par M
e
droit et pratique internes pertinents
»), la désignation d’un avocat commis d’office, dans la mesure où il s’agissait d’une procédure pour contravention, où l’assistance d’un avocat n’était pas obligatoire, existant toutefois la «
(…) possibilité d’être partie à la procédure avec l’assistance de professionnels éventuellement commis d’office ou choisis par l’intéressé
». Sur la base de la déposition de la partie adverse, que confirma sans hésitation sa déposition devant la police, et du rapport médical constatant l’existence d’un hématome au bras droit, fourni par cette dernière, et sans explication à décharge du requérant qui, n’étant pas représenté, préféra garder le silence, il fut condamné au versement d’une amende d’un montant de 1
000 pesetas par jour pendant un mois, pour contravention de coups et blessures prévue par l’article 617 § 1 du code pénal. En cas de non-paiement de l’amende, une privation de liberté subsidiaire d’un jour serait imposée pour chaque tranche impayée de 2
000 pesetas (correspondant à deux jours d’amende).
Le 21 février 1997, le requérant réitéra, devant le barreau de Cantabria, sa demande d’être admis au bénéfice de l’assistance juridictionnelle, faisant valoir qu’il avait été contraint de comparaître à l’audience du 19 février devant le juge d’instruction sans être assisté par un avocat d’office.
Le 10 mars 1997, le requérant demanda formellement devant le juge d’instruction de se voir accorder ce bénéfice en vue de faire appel du jugement du 19 février 1997.
Les 12 et 13 mars 1997, le juge d’instruction s’adressa au barreau pour qu’il procédât à la désignation d’un avocat d’office, et sursit le délai de cinq jours pour faire appel.
Le 4 avril 1997, le barreau de Cantabria indiqua au juge d’instruction l’avocat d’office désigné à titre provisoire pour assister le requérant afin d’interjeter appel, précisant que l’assistance d’un avocat n’était pas obligatoire.
Le 16 mai 1997, l’avocate du requérant ainsi désignée fit appel et sollicita que la procédure fût déclarée nulle. Elle insista sur ce que le requérant avait été condamné par le juge d’instruction sur la base de la déposition de la partie adverse, et qu’aucune preuve à décharge n’avait eu lieu, le requérant ayant refusé de déposer dans la mesure où, n’étant pas représenté, il préférait garder le silence. Elle nota par ailleurs que la partie adverse avait été représentée par un avocat tout au long de la procédure et souligna que le requérant avait été condamné en l’absence de preuves et que son refus de déposer, dû au fait qu’il n’était pas représenté par un avocat, fut considéré par le juge
a quo
comme un assentiment aux faits dénoncés. L’avocate ne demanda toutefois pas que de nouveaux moyens de preuve fussent administrés en appel.
Par un arrêt du 25 juin 1997, l’
Audiencia provincial
de Santander rejeta l’appel et confirma le jugement attaqué.
L’arrêt nota d’emblée que l’article 24 § 2 de la Constitution garantit le droit d’être assisté par un avocat tout au long de la procédure, que ce soit par un avocat librement choisi où par un avocat commis d’office, même pour les cas où l’accusé se serait vu accorder la possibilité de se défendre lui-même, et aussi lorsque l’assistance d’un avocat n’est pas obligatoire. L’arrêt d’appel faisait par ailleurs référence à l’article 6 § 3 c) de la Convention et à la jurisprudence du Tribunal constitutionnel selon laquelle les organes judiciaires ont le devoir d’éviter des déséquilibres entre les parties qui pourraient créer des situations dans lesquelles un individu pourrait être mis dans l’impossibilité de se défendre, par exemple, lorsqu’on priverait une partie manquant de ressources de la possibilité de se faire assister par un avocat d’office. Une situation d’atteinte aux droits de la défense pourrait se produire si la défense exercée par l’accusé lui-même n’était pas effective, tenant compte des circonstances de l’espèce, de la complexité du procès, de la culture et des connaissances juridiques, de la forme et du niveau technique de la défense de celui qui comparaîtrait personnellement sans être représenté. L’
Audiencia
provincial
releva alors qu’en l’espèce, d’une part, le requérant avait demandé qu’un avocat d’office lui fût désigné sans toutefois fournir des documents prouvant ses ressources limitées et, d’autre part, qu’il avait démontré des connaissances techniques suffisantes pour défendre sa position, compte tenu de la complexité du procès, et rejeta donc l’appel interjeté par le requérant.
Pour ce qui est du bien-fondé de l’affaire, l’arrêt précisait que la déclaration du plaignant devant la police et ratifiée devant le juge d’instruction, constituait une preuve qui avait la considération de témoignage en droit espagnol et qui était suffisante pour contrecarrer le principe de la présomption d’innocence, ce qui était d’ailleurs confirmé par le rapport de l’hôpital où la partie adverse avait été assistée pour les coups et blessures en question.
Par une décision du 6 octobre 1997, la commission d’assistance juridictionnelle de Cantabria rejeta la demande du requérant d’être admis au bénéfice de l’assistance juridictionnelle en vue de faire appel, bénéfice qui ne lui avait été accordé qu’à titre provisoire, précisant, d’une part, que l’intervention d’un avocat n’était pas obligatoire pour la procédure pour contravention en cause et, d’autre part, qu’il ne figurait dans le dossier aucune décision motivée indiquant la nécessité pour le requérant d’être représenté afin d’éviter des inégalités dans la procédure, tel que le précise l’article 6 § 3 de la loi 1/1996 précitée. La commission d’assistance juridictionnelle nota par ailleurs dans sa décision, que le bénéfice de l’assistance juridictionnelle n’avait pas été sollicité que pour l’instance d’appel, et qu’elle n’avait pas de trace que ceci eût été sollicité pour la première instance ou que les ressources financières du requérant eurent changé entre-temps. Le requérant devait donc satisfaire lui-même les honoraires de l’avocat qui avait présenté le recours en appel.
Le 16 octobre 1997, le requérant présenta un recours contre la décision précitée devant la commission d’assistance juridictionnelle de Cantabria qui remit le dossier au juge d’instance (suppléant) n° 10 de Santander.
Le 12 février 1998, le requérant saisit le Tribunal constitutionnel d’un recours d’
amparo
sur le fondement des droits à l’équité de la procédure, des droits de la défense et du principe de non-discrimination, et demanda à être mis au bénéfice de l’assistance juridictionnelle. Le 11 décembre 1997, un avocat d’office lui fut commis. Par une décision du 20 mai 1998, le Tribunal constitutionnel rejeta le recours d’
amparo
présenté par le requérant comme étant essentiellement le même que d’autres recours déclarés irrecevables par des arrêts du Tribunal constitutionnel (voir ci-dessous «
droit et pratique internes pertinents)
».
Entre-temps, par une décision du 14 janvier 1998, le juge d’instance (suppléant) de Santander infirma la décision du 6 octobre 1997 de la commission d’assistance juridictionnelle de Cantabria et fit droit au requérant qui, après condamnation, obtint ainsi le bénéfice de l’assistance juridictionnelle pour faire appel.
Par une décision du 20 janvier 1999, rendue par le juge d’instruction n° 4 de Santander, dans le cadre de l’exécution de la peine infligée au requérant, et suite aux recherches effectuées concernant l’insolvabilité légalement déclarée de ce dernier, la peine en question fut transformée en une peine de privation de liberté de quinze jours, susceptible d’être accomplie pendant les weekends. Par une décision du même juge du 4 mai 1999, l’accomplissement de la peine mentionnée fut suspendu pour un délai de trois mois, tenant compte du casier judiciaire vierge du requérant et de la nature juridique des faits, qui sont sans gravité.
B.
Droit et pratique internes pertinents
a.
La Constitution espagnole
Article 24
« 1. Toute personne a le droit d’obtenir la protection effective des cours et des tribunaux pour exercer ses droits et ses intérêts légitimes, sans qu’en aucun cas elle puisse être mise dans l’impossibilité de se défendre.
2.De même, toute personne a droit au juge ordinaire déterminé préalablement par la loi
; elle a le droit de se défendre et de se faire assister par un avocat, d’être informé de l’accusation portée contre elle, de bénéficier d’un procès public sans délais injustifiés et assorti de toutes les garanties, d’utiliser les moyens de preuve appropriés pour sa défense, de ne pas témoigner contre elle-même ni se reconnaître coupable et d’être présumée innocente. (…) »
b.
La loi 1/1996 du 10 janvier 1996, portant sur l’assistance juridictionnelle
Article 6
«
L’assistance juridictionnelle donne droit aux prestations suivantes
:
(…)
3.
défense et représentation gratuites, par un avocat et un avoué, dans la procédure judiciaire, lorsque l’intervention de ces professionnels est légalement requise ou lorsque, n’étant pas légalement requise, elle est expressément demandée par le juge ou le tribunal au moyen d’une décision motivée pour garantir l’égalité des parties au procès.
(…)
»
Article 21
« Si, conformément à la loi de procédure, l’organe judiciaire qui examine l’affaire estime que, étant donné les circonstances de l’espèce ou son urgence, il est nécessaire d’assurer de façon immédiate les droits de défense et de représentation des parties, et l’une d’entre elles manque des ressources financières, il rendra une décision motivée demandant aux barreaux de désigner provisoirement un avocat et un avoué, lorsque les désignations n’auraient pas été faites antérieurement (…)
»
c.
Le code pénal
Article 617 § 1
«
Celui qui, par n’importe quel moyen ou procédure, cause à un autre des coups et blessures non susceptibles d’être qualifiés de délit selon ce code, sera puni avec la peine de prison de trois à six weekends ou à une amende d’un à deux mois
».
d.
La Jurisprudence du Tribunal constitutionnel
Dans un arrêt n°
47/1987 du 22 avril 1987, le Tribunal constitutionnel précisa que, même si la loi permet aux parties, dans certains cas, d’ester en justice sans être représentées par un avocat, elle n’empêche toutefois pas à celui qui démontre avoir des revenus modestes de bénéficier de l’assistance juridictionnelle, en particulier, pour les cas où la non-assistance juridique mettrait cette partie en inégalité par rapport au niveau de la défense de la partie adverse.
Dans un arrêt n°
216/1988 du 14 novembre 1988, le Tribunal constitutionnel estima qu’une situation d’être mis dans l’impossibilité de se défendre ne pourrait avoir lieu que si la défense exercée par l’accusé lui-même ne peut pas compenser l’absence d’avocat puisqu’elle n’a pas pu être effective. La haute juridiction précisa toutefois qu’il fallait tenir compte des circonstances de l’espèce, de la complexité du procès et de la culture et des connaissances juridiques de celui qui se représentait lui-même, de la forme et du niveau technique de son auto-défense.
».
Invoquant les articles 6 §§ 1, 2 et 3 b) et c), et 14 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte au droit à un procès équitable, au principe de la présomption d’innocence et aux droits de la défense, dans la mesure où il a été condamné sans avoir été représenté dans la procédure, sa demande d’assistance juridictionnelle n’ayant été favorablement accueillie qu’après sa condamnation. Il allègue également une méconnaissance du principe de non-discrimination en raison du sexe et de la fortune, dans la mesure où la partie adverse était représentée dès le début de la procédure par un avocat librement choisi.
La requête a été introduite le 22 juin 1998 et enregistrée le 23 septembre 1998.
Le 15 décembre 1998, la Cour a décidé de porter la requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en l’invitant à présenter par écrit ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête.
Le Gouvernement a présenté ses observations le 29 mars 1999.
Le 29 avril 1999, la Cour a décidé d’accorder au requérant le bénéfice de l’assistance judiciaire.
Le représentant du requérant, M
e
Carlos Slepoy Prada, avocat
au barreau de Madrid, a laissé écouler le délais fixé pour la présentation des observations en réponse à celles du Gouvernement sans toutefois demander de prorrogation. Par une lettre du 18 août 1999, il fut averti de la possibilité de radiation du rôle de la requête. Un nouveau délai fut toutefois fixé pour que le requérant présente lui-même ses observations, ce qu’il fit le 11 octobre 1999. Les observations présentées hors délai par l’avocat du requérant le 22 octobre 1999 lui furent retournées.
En vertu de l’article 5 § 2 du Protocole n° 11, entré en vigueur le
1
er
novembre 1998, l’affaire est examinée par la Cour européenne des Droits de l’Homme à partir de cette date.
1.
Le requérant se plaint d’une atteinte au droit à un procès équitable, au principe de la présomption d’innocence et aux droits de la défense dans la mesure où il a été condamné sans avoir été représenté dans la procédure, sa demande d’assistance juridictionnelle n’ayant été favorablement accueillie qu’après sa condamnation. Il invoque les articles 6 §§ 1, 2 et 3 b) et c) de la Convention, dont les parties pertinentes sont libellées comme suit
:
Article
6
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (…) par un tribunal (…) qui décidera, (…)du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (…)
».
2.
Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
(…)
(b)
disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense
;
(c)
se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent
; (…)
».
Le Gouvernement insiste sur ce que le requérant n’avait pas demandé à être mis à l’assistance juridictionnelle en première instance lors de sa déposition du 28 novembre 1996, et soutient qu’il connaissait parfaitement la procédure à suivre pour se voir nommer un avocat commis d’office, étant donné qu’il avait déjà fait l’objet, avec ou sans assistance d’avocat, d’autres procédures pour contravention suite à des plaintes déposées par son ex-compagne. Il constate que le requérant a aussi fait lui-même de démarches devant les tribunaux, et cela, à plusieurs reprises, malgré le fait d’être assisté par des avocats, ce qui prouve qu’il peut
effectivement agir en justice par lui-même.
Le Gouvernement constate que le requérant fut assisté par un avocat commis d’office pour son appel et devant le Tribunal constitutionnel dans le cadre de son recours d’
amparo
. Il se réfère à la décision adoptée par la Commission européenne des Droits de l’homme le 28
octobre 1997, dans le cadre de la requête n° 36406/97, selon laquelle «
l’article 6 § 1 n’exige pas que l’aide judiciaire soit fournie dans chaque cas, quels que soient la nature de la plainte et les éléments de preuve qui l’étayent
», ainsi qu’à la jurisprudence du Tribunal constitutionnel (voir, ci-dessus, «
Droit et pratique internes pertinents
») et aux arrêts Airey c. Irlande du 9 octobre 1979, série A, n° 32 et Pakelli c.
Allemagne du 25 avril 1983, série A, n°
64).
Le Gouvernement constate que le requérant a été représenté par un avocat commis d’office dans deux des trois instances qui ont examiné sa cause, et insiste sur ce que, dans la première, l’assistance d’un avocat n’était pas obligatoire, et il ne l’avait d’ailleurs pas demandée correctement par le biais du barreau de Cantabria. Par ailleurs, les allégations du requérant ont toujours été rejetées de façon amplement et raisonnablement motivée. Le Gouvernement conclut donc qu’il n’y a pas eu violation des dispositions de la Convention invoquées par le requérant.
Le requérant se réfère d’emblée aux propos tenus par le gouvernement, qu’il ne partage pas, et au défaut de rigueur évident qu’il manifeste dans la relation des faits, de façon consciente et préméditée, manipulant le discrédit personnel qui apparaît comme son seul argument. Il fait mention en particulier de la déclaration de l’agent du gouvernement espagnol selon laquelle le juge ayant rendu le jugement qui le condamnait aurait justifié l’impossibilité de solliciter l’assistance d’un avocat en raison du fait qu’il s’agissait d’une procédure pour contravention. Le requérant insiste sur le fait que le même juge nota dans ledit jugement la «
(…) possibilité d’être partie à la procédure avec l’assistance de professionnels éventuellement commis d’office (…)
» ce qui constituerait la preuve, pour le requérant, de son droit à être mis au bénéfice de l’assistance juridictionnelle, même pour ce type de procédure. Le requérant se réfère également à la décision du 12 mars 1997 rendu par le juge suppléant d’instruction dans laquelle il se prononçait en faveur de la commission d’office d’un avocat.
Il conclut que, dans un État de droit où la constitution reconnaît et protège la présomption d’innocence et qui garantit une justice égale pour tous, la Cour doit constater l’existence d’une violation des dispositions qu’il invoque.
La Cour estime que les griefs du requérant doivent être examinés sous l’angle de la règle générale du paragraphe 1 de l’article 6 de la Convention, tout en ayant présent à l’esprit les exigences des paragraphes 2 et 3 de cet article. Elle rappelle que la présomption d’innocence que le paragraphe 2 consacre et les divers droits que le paragraphe 3 énumère en des termes non exhaustifs constituent des éléments, parmi d’autres, de la notion de procès équitable en matière pénale (voir, notamment, les arrêts Deweer c. Belgique du 27 février 1980, série A n° 35, p. 30, § 56, Minelli c. Suisse du 25 mars 1983, série A n° 62, p. 15, § 27, Allenet de Ribemont c. France du 10 février 1995, série A n° 308, p. 16, § 35, Pullar c.
Royaume-Uni du 10 juin 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-III, p. 796, § 45, et Foucher c. France du 18 mars 1997, Recueil 1997-II, p. 464, § 30 ), et que les garanties du paragraphe 3 de l’article 6 de la Convention représentent des aspects particuliers du droit à un procès équitable assuré sur le plan général par le paragraphe 1. C’est pourquoi elle estime approprié d’examiner les griefs du requérant sous l’angle des trois textes combinés.
La Cour rappelle que la question de savoir si une procédure s’est déroulée conformément aux exigences du procès équitable, telles qu’énoncées à l’article 6 § 1 de la Convention, doit être tranchée sur la base d’une appréciation de la procédure en cause considérée dans sa globalité. Elle renvoie à cet égard à la jurisprudence constante des organes de la Convention (voir, par exemple, l’arrêt Barbera, Messegué et Jabardo c. Espagne du 6
décembre 1988, série A n° 146, p. 31, § 68). Par ailleurs, il n’entre pas dans les attributions de la Cour de substituer sa propre appréciation des faits et des preuves à celle des juridictions internes, sa tâche étant de s’assurer que les moyens de preuve ont été présentés de manière à garantir un procès équitable (voir, mutatis mutandis, les arrêts Edwards c.
Royaume-Uni du 16 décembre 1992, série A n° 247-B, pp. 34 et 35, § 34, et Mantovanelli c. France du 18 mars 1997, Recueil 1997-II, pp. 436–437, § 34).
a.
Concernant plus particulièrement les griefs tirés de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention, la Cour rappelle que le droit pour un accusé à pouvoir, dans certains cas, être assisté d’un avocat d’office, constitue un élément, parmi d’autres, de la notion de procès équitable en matière pénale (arrêt Artico c. Italie du 13 mai 1980, série A n° 37, p. 15, § 32). L’alinéa c) de l’article 6 § 3 l’assortit de deux conditions
:
La première, l’absence des «
moyens de rémunérer un défenseur
», ne prête pas ici à controverse. En effet, il ressort clairement du dossier que le requérant n’avait incontestablement pas les moyens de recourir aux services d’un avocat. Cela a par ailleurs été constaté par le juge d’instruction n° 4 de Santander, dans le cadre de l’exécution de la peine infligée au requérant qui, suite à la situation d’insolvabilité légalement déclarée de ce dernier, commuta l’amende en une peine privative de liberté.
En revanche, il y a lieu de rechercher si les «
intérêts de la justice
» commandaient d’accorder à l’intéressé une telle assistance. La Cour rappelle que la jurisprudence a précisé les critères applicables pour déterminer si «
les intérêts de la justice
» justifient qu’un requérant bénéficie ou non des services d’un avocat d’office, à savoir, la gravité de l’infraction et la sévérité de la sanction dont il est passible, ainsi que la complexité de l’affaire (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts Pakelli c. Allemagne du 25
avril 1983, série A n° 64
, pp. 14-18, §§ 30-41, Quaranta c. Suisse du 24 mai 1991, série A n° 205, pp.
15-38, §§ 26-38, Benham c. Royaume-Uni du 10 juin 1996,
Recueil
1996-II, pp. 756, 757, §§
57-64 et, en dernier lieu, Perks et autres c. Royaume-Uni du 12 octobre 1999, §§ 75, 76.)
La Cour estime que lorsqu’une privation de liberté se trouve en jeu, les intérêts de la justice commandent par principe d’accorder l’assistance d’un avocat (arrêt Quaranta précité, p.
17, § 33). En l’espèce, le requérant encourait une peine d’amende ou une privation de liberté pouvant aller de trois à six weekends (voir ci-dessus, «
droit et pratique internes pertinents
»).
La Cour constate que, le 4 avril 1997, le requérant s’était vu désigner à titre provisoire un avocat d’office afin d’interjeter appel de la décision rendue par le juge d’instruction concluant à sa condamnation, et que le barreau de Cantabria précisait toutefois que l’assistance d’un avocat n’était pas obligatoire pour ce type de procédure. L’avocate ainsi désignée fit appel au nom du requérant, sollicitant que la procédure fût déclarée nulle.
La Cour relève que l’
Audiencia provincial
rejeta l’appel en question et précisa, pour ce qui est des droits de la défense, que le requérant avait démontré des connaissances techniques suffisantes pour défendre sa position, compte tenu du peu de complexité du procès.
Par ailleurs, malgré la décision de la commission d’assistance juridictionnelle prise ultérieurement rejetant la demande du requérant d’être admis au bénéfice de l’assistance juridictionnelle, la Cour note que ce bénéfice lui avait toutefois été accordé à titre provisoire, et son appel avait déjà été présenté par une avocate d’office, à laquelle le requérant devrait maintenant verser ses honoraires. Le fait que le 14 janvier 1998, le juge d’instance fit droit au requérant qui, après condamnation, obtint ainsi le bénéfice de l’assistance juridictionnelle pour faire appel, servirait donc seulement à faire assumer à l’Etat la responsabilité du paiement des honoraires de l’avocate d’office. Aucune atteinte réelle au droit de la défense du requérant concernant sa demande d’être mis au bénéfice de l’assistance juridictionnelle en vue de faire appel ne saurait donc être constatée.
Vu le peu de sévérité de la peine encourue par lui, l’absence de complexité – non discutée – de la législation applicable, la non-exigence d’être assisté par un avocat en droit espagnol pour ce type de procédure, et le fait que rien n’empêchait le requérant de contredire, ou de nier, les faits qui lui étaient reprochés par son ex-compagne devant le juge d’instruction, malgré l’absence d’avocat, la Cour estime, à la lumière de sa jurisprudence suscitée, que les intérêts de la justice ne commandaient pas que, pour jouir d’un procès équitable, le requérant bénéficiât d’une assistance judiciaire gratuite.
b.
Concernant les griefs du requérant tirés de l’article 6 §§ 2 et 3 b) de la Convention, la Cour relève qu’il fut condamné par le juge d’instruction sur la base de la déposition de la partie adverse et d’un rapport de l’hôpital où elle s’était fait examiner. Il est vrai qu’il refusa de contredire les allégations de la partie adverse devant le juge d’instruction pour autant qu’il n’était pas représenté, alors que cette dernière l’était, malgré le fait que la non-assistance par un avocat ne l’empêchait pas de se défendre. Par ailleurs, l’
Audiencia provincial
de Santander précisa en appel que la déposition de la partie adverse confirmant entièrement celle qu’elle avait faite devant la police au moment du dépôt de la plainte, avait en droit espagnol le caractère d’un témoignage, et que ce dernier, ajouté au rapport médical mentionné, suffisaient pour conclure à la culpabilité du requérant.
La Cour constate en outre, pour ce qui est du grief du requérant selon lequel il n’aurait pas disposé du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense, qu’il était représenté en appel, et devant le Tribunal constitutionnel dans le cadre de son recours d’
amparo
, par des avocats commis d’office.
La Cour note que la présente affaire a été examinée dans le cadre d’une procédure contradictoire, dans laquelle le requérant aurait pu se défendre et demander que des moyens de preuve à décharge en appel soient admis par des organes judiciaires, qui ont fondé en droit leurs décisions. Elle ne relève aucune méconnaissance de ses droits de défense imputable aux juridictions concernées, et conclut que le fait que le requérant a été condamné à l’issue de la procédure en cause ne saurait suffire en soi à conclure à une violation des dispositions invoquées de la Convention.
A la lumière des principes dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention, la Cour estime que rien dans le dossier ne permet de déceler une apparence de violation par les juridictions espagnoles des droits reconnus à l’article 6 de la Convention. Compte tenu de ce qui précède, elle estime que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Le requérant se plaint de la méconnaissance du principe de non-discrimination en raison du sexe et de la fortune, par rapport au fait que son ex-compagne était représentée par un avocat. Il allègue la violation de l’article 14 de la Convention, dont les parties pertinentes sont libellées comme suit
:
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (…) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, (…) la fortune, (…) ou toute autre situation.
»
La Cour relève que le requérant a omis de saisir le Tribunal constitutionnel d’un recours d’
amparo
et n’a donc pas soulevé, expressément ou même en substance, devant cette juridiction, le grief qu’il présente maintenant. Il n’a dès lors pas satisfait à la condition de l’épuisement des voies de recours internes, conformément à l’article
35
§
1 de la Convention. Dès lors, cette partie de la requête doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
.
Michael O’Boyle
Elisabeth Palm
Greffier
Présidente