Prima DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 4368/98 prezentate de Francisco Javier AGUADO DEL MORAL împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 11 septembrie 2001 într-o cameră compusă din Palm președinte Thomassen dnii Pastor Ridruejo, Gaukur Jörundsson Türmen Biersan Casadevall judecători O Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 31 iulie 1998 și înregistrată la 1 octombrie 1998, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia parțială la 8 februarie 2000, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurent, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOARE Reclamantul este un resortisant spaniol, născut în 1947 și rezident la Madrid. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul José Gabriel Antón Fernández, avocat în baroul Madrid. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: reclamantul, care a fost considerat victima unei discriminări în cadrul muncii sale, a inițiat în 1990 o procedură în fața judecătorului muncii nr. 25 din Madrid, fără a solicita însă despăgubiri în acest sens. Prin hotărârea din 26 septembrie 1991, judecătorul a constatat că există o încălcare a principiului nediscriminării și a condamnat partea adversă să reintegreze reclamantul în funcții corespunzătoare categoriei sale profesionale. Cu ocazia executării hotărârii menționate, reclamantul a solicitat să i se plătească despăgubiri, ceea ce a fost respins printr-o decizie din 28 decembrie 1992 a judecătorului muncii, pronunțată în executarea hotărârii din acțiunea principală, care nu l-a condamnat pe angajator să plătească despăgubiri reclamantului. Prin decizia din 20 iulie 1993, judecătorul muncii a luat în considerare executarea hotărârii din 26 septembrie 1991. La 21 iulie 1994, reclamantul a prezentat o cerere judecătorului muncii nr. 29 din Madrid, care intenționa să primească despăgubiri din cauza încălcării principiului nediscriminării în cadrul societății în care lucra, care fusese constatată prin hotărârea din 26 septembrie 1991 menționată anterior. Prin hotărârea din 6 octombrie 1994, judecătorul muncii a respins cererea, considerând că despăgubirile solicitate ar fi trebuit solicitate în cadrul procedurii care a constatat încălcarea. Prin hotărârea din 7 februarie 1995, notificată la 2 martie 1995, Tribunalul Superior de Justiție de la Madrid a confirmat hotărârea atacată, precizând că, împotriva acestei hotărâri, numai recursul în casare în vederea armonizării jurisprudenței este posibil. La 14 martie 1995, reclamantul s-a ocupat de casare în vederea unei armonizări a jurisprudenței. La 15 martie 1995, Tribunalul Suprem de Justiție de la Madrid a constatat depunerea declarației de recurs și i-a acordat reclamantului un termen de 20 de zile pentru a se califica pentru casare. În aceeași zi, recurentul, care a obținut textul hotărârii din 7 februarie 1995 de către avocatul său, a prezentat în fața judecătorului de gardă de la Madrid un document care susținea că compunerea Camerei Tribunalului Superior de Justiție care a examinat apelul său, nu i-a fost comunicată în prealabil și că președintele său ar fi trebuit să se abțină, din cauza multiplelor plângeri prezentate de reclamant împotriva sa pentru lucrări pretins ilegale efectuate la domiciliul acestuia din urmă. Reclamantul a solicitat ca hotărârea din 7 februarie 1995 să fie declarată nulă. La 17 martie 1995, grefierul a acuzat primirea acestei scrisori, nesemnată de reprezentantul reclamantului, și a constatat că acest defect nu a fost corectat la timp. La 21 martie 1995, Tribunalul Superior de Justiie a vărsat această scrisoare la dosarul separat de cauza și s-a referit la decizia sa din 15 martie 1995, care a constatat depunerea declaraiei de recurs, apoi a citat pările în faa Tribunalului Suprem. La 4 aprilie 1995, reclamantul, reprezentat de avocatul său, a prezentat o aciune de súplicare. , solicitând ca decizia din 21 martie 1995 să fie lăsată fără efect și ca hotărârea Tribunalului Superior de Justiție din 7 februarie 1995 să fie declarată nulă. La 7 aprilie 1995, grefierul Tribunalului Superior a constatat că această acțiune fusese prezentată în termenele prevăzute. Printr-o decizie din 24 aprilie 1995, președintele Tribunalului Superior de Justiție, care a făcut obiectul cererii de recuzare, s-a deportat de la recurs și de la orice eventual demers ulterior, după ce a verificat că o plângere, a cărei existență nu o cunoștea, fusese depusă împotriva sa de către reclamant. De asemenea, acesta a precizat că, într-un oraș de patru milioane de locuitori, notificarea prealabilă a componenței camerelor care trebuiau să decidă cu privire la o cale de atac a fost în general omisă pentru a evita creșterea de acte ale grefei și pentru a accelera procedurile. Cu toate acestea, prin decizia din 22 iunie 1995, camera nu a acceptat abținerea președintelui său. La 22 iulie 1995, judecătorul muncii i-a transmis reprezentantului reclamantului cererea de recuzare prezentată de acesta la 15 martie 1995, pe care reprezentantul său a autorizat-o. La 2 octombrie 1995, grefierul Tribunalului Suprem de Justiie a acuzat primirea dosarului de casare, precum și a certificării de la data de 15 martie a recurentului care solicită ca hotărârea din 7 februarie 1995 să fie declarată nulă din cauza componenei camerei. La 3 octombrie 1995, președintele Tribunalului Suprem de Justiție (diferențiat de cel care fusese recuzat) a transmis dosarul de recuzare pentru instrucțiune. Printr-o decizie din 14 decembrie 1995, a cincea secțiune a Tribunalului Superior de Justiție de la Madrid a respins cererea de recuzare a reclamantului împotriva președintelui său pentru lipsa motivului și ca fiind lipsită de temei într-o procedură a cărei hotărâre fusese deja pronunțată. Pe de altă parte, printr-o decizie din 6 februarie 1996, aceeași secțiune a respins cererea în nulitate a procedurii, prezentată de solicitant în cadrul recursului la súplica depus la 4 aprilie 1995, a confirmat decizia din 21 aprilie 1995. martie 1995, și a ordonat ca dosarul să fie transmis Tribunalului Suprem pentru a se pronunța cu privire la recursul în Casație. Decizia a precizat că o instanță nu putea declara nul o hotărâre pe care o pronunțase el însuși și că numai o instanță superioară putea examina o astfel de chestiune prin intermediul unor căi de atac stabilite legal. Printr-o decizie din 22 martie 1996, Tribunalul Suprem a constatat că nu a prezentat recursul în casare și l-a declarat caduc. Reclamantul a prezentat o acțiune de súplica , care a fost respins printr-o decizie a Tribunalului Suprem din 10 iunie 1996. Decizia preciza că multiplele cereri și acțiuni formulate de reclamant în vederea recuzarii președintelui Camerei Tribunalului Superior de Justiție și în vederea declarării nule a procedurii în cauză, nu au avut efect suspensiv. La 18 iulie 1996, reclamantul sesizează Tribunalul Constituțional cu privire la o acțiune din partea Tribunalului Constituțional în temeiul dreptului la justiție al procedurii și al principiului nediscriminării. Prin decizia din 29 ianuarie 1998, Curtea Supremă a respins acțiunea ca fiind lipsită de temei constituțional. Tribunalul Constituțional a precizat, pe de o parte, că reclamantul nu a invocat, pe parcursul întregii proceduri, presupusa atingere a dreptului său la o instanță independentă și confidențială pe care o susținea ca fiind "amgaro" , fiind limitat la a denunța, în fața instanțelor ordinare, lipsa comunicării prealabile a componenței Camerei Tribunalului Superior de Justiție, care trebuia să pronunțe hotărârea din 10 iunie 1996, să explice motivul invocat de recuzare și să solicite ca procedura să fie declarată nulă. Înălțarea instanței nota, pe de altă parte, după ce a avut cunoștință de compunerea camerei instanței respective, atunci când hotărârea pronunțată de aceasta din urmă i-a fost notificată, recurentul s-a ocupat de casarea în armonizare a jurisprudenței și, pe de altă parte, i-a adresat Tribunalului Superior de Justiție, pe care și-a anulat propria hotărâre din 10 iunie 1996. Cu toate acestea, niciuna dintre cele două căi de atac nu a fost relevantă, fie pentru denunțarea unei presupuse imparțialități a procedurii, fie pentru obținerea unei declarații de nulitate a acesteia din urmă. Reclamantul ar fi trebuit să sesizeze în timp util Tribunalul Constituțional cu privire la o acțiune a unei acțiuni din mai multe state membre. , acțiune care nu a prezentat decât cu întârziere, mai mult de un an după ce a luat cunoștință de dreptul său de a recuza. În ceea ce privește încuviințarea recursului în casarea reclamantului pentru întârziere, instanța înaltă a concluzionat că un astfel de motiv de îndrăznire era prevăzut de lege și că aplicarea sa de către Tribunalul Suprem a fost motivată și nu arbitrară. Într-adevăr, acesta din urmă îi dăduse reclamantului un termen de 20 de zile de la notificarea deciziei din 15 martie 1995 a Tribunalului Superior de Justiție, constatând depunerea declarației de recurs și citând părțile în fața Tribunalului Suprem, iar acțiunile în nulitate introduse de reclamant nu aveau efect suspensiv asupra termenului în cauză. În ceea ce privește f un c ț i o n are a reclamantului întemeiat pe dreptul de a exercita o a c ț i un e autonomă în reclama ț ii privind despăgubirile, pe lângă faptul că a fost vorba despre o chestiune de legalitate obișnuită, înalta instan ț i e a adăugat că reclamantul nu a epuizat în mod valabil căile de atac interne care i-au fost oferite, în măsura în care recursul său în cas i t ă ț i e a fost declarat inadmisibil pentru întârzierea imputabil reclamantului. Dreptul intern relevant Legea organică a sistemului judiciar art. 240 alineatul (1) În orice caz, declarația de nevinovăție de drept, precum și viciile de formă din actele de procedură care implică absența condițiilor necesare pentru a ajunge la scopul lor sau o situație de absență efectivă a apărării, vor fi atacate prin acțiunile prevăzute de lege împotriva deciziei în cauză sau prin toate celelalte mijloace stabilite de legile de procedură. Invocând articolele 6 alineatul (1) și 13 din convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost examinată de o instanță independentă și imparțială și susține că nu a beneficiat de o cale de atac eficientă. Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la examinarea cauzei sale de către o instanță independentă și imparțială, și Õ art. 6 alineatul (1) din convenție, care, în partea sa relevantă, dispune: □ Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale, (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul susține că o hotărâre definitivă nu poate fi atacată decât prin intermediul căilor de atac stabilite de lege împotriva deciziei în cauză sau prin orice alt mijloc stabilit de legile de procedură. Guvernul insistă asupra faptului că, în pofida formulării articolului 240 din Legea organică a Puterii Judiciare și a interpretării constante a acesteia din urmă de către Tribunalul Constituțional, reclamantul nu a formulat o acțiune în fața acestuia din urmă decât după un an și patru luni de la data la care a luat cunoștință de hotărârea pe care a pretins-o de declarare a nulității și după ce a prezentat acțiuni neadecvate care nu erau, de fapt, nesustenabile, ceea ce a dus la caducitatea recursului său în Casație. Potrivit reclamantului, art. 240 din Legea organică a Competenței Judiciare nu poate constitui un temei suficient pentru a împiedica persoana care se confruntă cu o lipsă totală de comunicare a identității membrilor Camerei Tribunalului care urmează să se pronunțe în speță să poată: la anulare a unei proceduri judiciare în care nu a avut dreptul la o instanță imparțială recunoscută prin art. 24 din Constituție, deși a avut un motiv de recuzare care nu poate fi contestat. În pofida faptului că guvernul insistă asupra faptului că nu este posibil să se solicite executarea unei hotărâri la tribunalul care l-a pronunțat și, în plus, observă că a fost depus un recurs în Casație în vederea armonizării jurisprudenței. Numai atunci când reclamantul a luat cunoștință de decizia Tribunalului Superior de Justiție pe care avocatul său i-a transmis-o, a prezentat personal o cerere de recuzare a președintelui camerei. Reprezentantul reclamantului a fost informat cu privire la cererea de recuzare de către președintele Camerei Tribunalului Superior de Justiție de la Madrid, care i-ar fi indicat că președinții secțiunilor instanței respective au fost de acord să declare nul hotărârea pronunțată la 7 februarie 1995. Recurentul amintește că Tribunalul Superior de Justiție de la Madrid, și nu el, poate fi imputat în mare măsură unor încălcări ale cerințelor procedurii, care încep cu lipsa comunicării componenței Tribunalului pentru a se încheia printr-o decizie care pune capăt prelucrării recursului în Casație, fără a se stabili noi termene pentru a-i permite să își exercite drepturile legitime. Curtea ia notă de faptul că, în conformitate cu decizia Tribunalului Constituțional, reclamantul ar fi trebuit, după ce a avut cunoștință de compunerea camerei instanței în cauză prin notificarea hotărârii pronunțate, să sesizeze în timp util Tribunalul Constituțional cu privire la o cale de atac d pentru a denunța o presupusă părtinire a procedurii, în loc să se limiteze la a solicita, prin intermediul unui recurs în casare, de altfel declarat caduc pentru eliminarea termenelor fără prezentare formală, ca Tribunalul Superior de Justiție să declare nul propria sa hotărâre pronunțată la 10 iunie 1996. Curtea reamintește că nu are ca sarcină să se substituie instanțelor interne. C. este în primul rând autorităților naționale, în special curților și instanțelor, pe care le deleagă legislației interne (a se vedea, printre multe altele, Hotărârile Tejedor García c. Spania din 16 decembrie 1997, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1997-VII, p. 2796, § 31 ; Brualla Gómez de la Torre c. Spania din 19 decembrie 1997, Rec., 1997-VIII, p. 2955, § 31; Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania din 19 februarie 1998, Rec., 1998-I, p. 290, § 33 și, în ultimă instanță, Miragall Escolano și alte Spania , nr. 38366/97, § 33, CEDO 2000-I. Rolul Curții se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția efectelor acestei interpretări. Acest lucru este deosebit de real în ceea ce privește interpretarea de către instanțe a normelor de natură procedurală, cum ar fi termenele care reglementează depunerea documentelor sau introducerea căii de atac (a se vedea mutatis mutandis) , Tribunalul Tejedor García c. Spania din 16 decembrie 1997, Rec. În plus, Curtea consideră că reglementarea privind formalitățile și termenele de introducere a unei căi de atac vizează asigurarea unei bune administrări a justiției și respectarea, în special, a principiului securității juridice. În speță, instanțele interne au fost obligate să interpreteze domeniul de aplicare al articolului 240 din Legea organică a puterii judiciare în ceea ce privește cererile de anulare a procedurilor deja încheiate printr-o hotărâre definitivă. Curtea arată că Tribunalul Superior de Justiie de la Madrid, în decizia sa din 15 martie 1995, a constatat depunerea declaraiei de recurs și a acordat reclamantului un termen de 20 de zile pentru a se califica în casation. În aceeași zi, reclamantul a solicitat în fața Tribunalului Superior de Justiție ca hotărârea sa din 7 februarie 1995 să fie declarată nulă, din cauza lipsei comunicării, în prealabil, a componenței camerei landante care a pronunțat, și din care un membru ar fi trebuit, după el, să se abțină. Curtea constată că Tribunalul Superior de Justiție a vărsat acest scris dosarului separat de cauza și, referindu-se la decizia sa care a constatat depunerea declarației de recurs, a citat părțile în fața Tribunalului Suprem. Ulterior, la 2 octombrie 1995, grefierul Tribunalului Superior de Justiție a acuzat primirea dosarului de Casație. În opinia Curții, în niciun moment al procedurii, Tribunalul Suprem nu a lăsat să se înțeleagă că procedura în Casație ar fi fost suspendată. Pe de altă parte, cererea de recuzare a reclamantului împotriva președintelui Tribunalului Superior de Justiție din Madrid a fost respinsă, alta decât pentru lipsa unui motiv, ca fiind lipsită de temei într-o procedură a cărei hotărâre fusese deja pronunțată. Cererea de nulitate a procedurilor a fost, de asemenea, respinsă de aceeași instanță, și anume că nu putea declara nul o hotărâre pe care o pronunțase el însuși și că numai o instanță superioară putea examina o astfel de chestiune prin intermediul căilor de atac stabilite în mod legal. Curtea arată că Tribunalul Suprem a declarat caduc recursul în casarea reclamantului, lipsa prezentării formale în termenele stabilite, iar caracterul său nesuspensiv a fost încă confirmat printr-o decizie din 10 iunie 1996, în măsura în care acesta nu a fost prezentat în timp util. În sfârșit, Curtea Constituțională a respins recursul d pe motiv că anularea actelor de procedură în temeiul unei hotărâri definitive ar fi trebuit să fie solicitată în mod direct și în timp util în cadrul unei căi de atac din partea amgaro , recurs pe care acesta nu l-a prezentat mai mult de un an după ce a avut cunoștință de compunerea camerei instanței pe care dorea să o recuzea unui membru. Curtea reamintește că, în temeiul articolului 35 din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată cu o rejudecare decât după epuizarea căilor de atac interne. În această privință, Curtea se referă la jurisprudența sa constantă a organelor Convenției potrivit căreia nu există epuizare atunci când o acțiune a fost declarată inadmisibilă ca urmare a nerespectării unei formalități ( Flaquer Melis y Moll Espinosa, S.A. c. Spania, nr. 40259/98, 14.10.1999). Or, acțiunea d În consecință, reclamantul nu a epuizat, în conformitate cu art. 35 alin. (1) din Convenție, căile de atac interne care îi erau deschise în dreptul spaniol. În consecință, cererea trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alin. □ Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o acțiune efectivă în fața unei instanțe naționale (...) □ Curtea reamintește că, atunci când dreptul revendicat este un drept cu caracter civil, art. 6 alin. (1) constituie o lex specialis în comparație cu art. 13, ale cărui garanții sunt absorbite de aceasta (a se vedea, printre altele, Hotărârea British-American Tobacco Company Ltd c. Țările de Jos din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 331, p. 29, § 89). Prin urmare, și având în vedere concluzia la care a ajuns Curtea de mai sus, acest litigiu este vădit nefondat și trebuie respins, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară restul cererii inadmisibile. Michael O
de la requête n° 43686/98
présentée par Francisco Javier AGUADO DEL MORAL
contre l’Espagne
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 11 septembre 2001 en une chambre composée de
M
mes
E.
Palm
,
présidente
,
W.
Thomassen
,
MM.
A.
Pastor Ridruejo,
Gaukur
Jörundsson
,
R.
Türmen
,
C.
Bîrsan
,
J.
Casadevall
,
juges
,
et
de
M.
O’Boyle
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 31 juillet 1998 et enregistrée le 1
er
octobre 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu la décision partielle le 8 février 2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant espagnol, né en 1947 et résidant à Madrid. Il est représenté devant la Cour par M
e
José Gabriel Antón Fernández, avocat au barreau de Madrid.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant, qui s’estimait victime d’une discrimination dans le cadre de son travail, diligenta en 1990 une procédure devant le juge du travail n° 25 de Madrid, sans demander toutefois de dommages et intérêts de ce fait. Par un jugement du 26 septembre 1991, le juge constata l’existence d’une atteinte au principe de non-discrimination et condamna la partie adverse à réintégrer le requérant dans des fonctions correspondant à sa catégorie professionnelle. Lors de l’exécution dudit jugement, le requérant demanda que des dommages et intérêts lui fussent versés, ce qui fut rejeté par une décision du 28 décembre 1992 du juge du travail, rendue en exécution du jugement au principal, qui ne condamna pas l’employeur à verser des indemnités au requérant. Par une décision du 20 juillet 1993, le juge du travail considéra accomplie l’exécution du jugement du 26
septembre 1991.
Le 21 juillet 1994, le requérant présenta une demande auprès du juge du travail n° 29 de Madrid tendant à se voir accorder des dommages et intérêts en raison de la violation à son égard du principe de non-discrimination au sein de la société où il travaillait, qui avait été constatée par le jugement du 26 septembre 1991 susmentionné. Par un jugement du 6 octobre 1994, le juge du travail rejeta la demande, estimant que les dommages et intérêts réclamés auraient dû être sollicités dans le cadre de la procédure qui avait constaté la violation.
Le requérant fit appel (
recurso de suplicación
). Par un arrêt du 7 février 1995, notifié le 2 mars 1995, le Tribunal supérieur de justice de Madrid confirma le jugement attaqué, précisant que contre cet arrêt « seul le pourvoi en cassation en vue d’une harmonisation de la jurisprudence est possible ».
Le 14 mars 1995, le requérant se pourvut en cassation en vue d’une harmonisation de la jurisprudence.
Le 15 mars 1995, le Tribunal supérieur de justice de Madrid constata le dépôt de la déclaration de pourvoi et accorda au requérant un délai de vingt
jours pour se pourvoir en cassation.
Le même jour, le requérant, qui obtint le texte de l’arrêt du 7 février 1995 par son avocat, présenta devant le juge de garde de Madrid un écrit faisant valoir que la composition de la chambre du Tribunal supérieur de justice qui avait examiné son appel, ne lui avait pas été communiquée au préalable, et que son président aurait dû s’abstenir, en raison des multiples plaintes présentées par le requérant contre lui pour des travaux prétendument illégaux effectués au domicile de ce dernier. Le requérant demandait que l’arrêt du 7 février 1995, ainsi rendu, fût déclaré nul. Le 17 mars 1995, le greffier accusa réception de cet écrit, non signé par le représentant du requérant, et constata que ce défaut n’avait pas été corrigé dans les délais.
Le 21 mars 1995, le Tribunal supérieur de justice versa cet écrit au dossier séparé de l’affaire, et se référa à sa décision du 15 mars 1995 qui constata le dépôt de la déclaration de pourvoi, puis cita les parties devant le Tribunal suprême.
Le 4 avril 1995, le requérant, représenté par son avocat, présenta un recours de
súplica
, demandant que la décision du 21 mars 1995 fût laissée sans effet et que l’arrêt du Tribunal supérieur de justice du 7 février 1995 fût déclaré nul. Le 7 avril 1995, le greffier du Tribunal supérieur constata que ce recours avait été présenté dans les délais prescrits.
Par une décision du 24 avril 1995, le président du Tribunal supérieur de justice, objet de la demande en récusation, se déporta de l’appel et de toute éventuelle démarche ultérieure, après avoir vérifié qu’une plainte, dont il ne connaissait pas l’existence, avait été déposée contre lui par le requérant. Il précisa par ailleurs que, dans une ville de quatre millions d’habitants, la notification au préalable de la composition des chambres appelées à décider d’un recours, était généralement omise afin d’éviter l’augmentation d’actes du greffe et d’accélérer les procédures. Par une décision du 22 juin 1995, la chambre n’accepta toutefois pas l’abstention de son président.
Le 22 juillet 1995, le juge du travail transmit au représentant du requérant la demande en récusation présentée par ce dernier le 15 mars 1995, que son représentant ratifia.
Le 2 octobre 1995, le greffier du Tribunal supérieur de justice accusa réception du dossier de cassation, ainsi que de la certification de l’écrit du requérant du 15 mars demandant à ce que l’arrêt du 7 février 1995 fût déclaré nul en raison de la composition de la chambre.
Le 3 octobre 1995, le président du Tribunal supérieur de justice (différent de celui qui avait été récusé), transmit le dossier de récusation pour instruction.
Par une décision du 14 décembre 1995, la cinquième section du Tribunal supérieur de justice de Madrid rejeta la demande en récusation du requérant contre son président pour absence de motif, et comme étant dépourvue de fondement dans une procédure dont l’arrêt avait déjà été rendu.
Par ailleurs, par une décision du 6 février 1996, la même section rejeta la demande en nullité de la procédure, présentée par le requérant dans le cadre de son recours de
súplica
déposé le 4 avril 1995, confirma la décision du 21
mars 1995, et ordonna que le dossier fût transmis au Tribunal suprême pour qu’il décide sur le pourvoi en cassation. La décision précisa qu’un tribunal ne pouvait pas déclarer nul un arrêt qu’il avait lui-même rendu, et que seul un tribunal supérieur pouvait examiner une telle question au moyen de recours légalement établis.
Par une décision du 22 mars 1996, le Tribunal suprême constata l’absence de présentation du pourvoi en cassation et le déclara caduc.
Le requérant présenta un recours de
súplica
, qui fut rejeté par une décision du Tribunal suprême du 10 juin 1996. La décision précisait que les multiples demandes et recours intentés par le requérant tendant à la récusation du président de la chambre du Tribunal supérieur de justice, et à voir déclarer nulle la procédure en cause, n’avaient pas d’effet suspensif.
Le 18 juillet 1996, le requérant saisit alors le Tribunal constitutionnel d’un recours d’
amparo
sur le fondement du droit à l’équité de la procédure et du principe de non-discrimination. Par une décision du 29 janvier 1998, la haute juridiction rejeta le recours comme étant dépourvu de fondement constitutionnel.
Le Tribunal constitutionnel précisa, d’une part, que le requérant n’avait pas invoqué, tout au long de la procédure, la prétendue atteinte à son droit à un tribunal indépendant et impartial qu’il prétendait faire valoir en
amparo
, s’étant limité à dénoncer, devant les juridictions ordinaires, l’absence de communication préalable de la composition de la chambre du Tribunal supérieur de justice qui devait prononcer l’arrêt du 10 juin 1996, à expliquer le motif allégué de récusation, et à réclamer que la procédure fut déclarée nulle. La haute juridiction nota, d’autre part, qu’après avoir eu connaissance de la composition de la chambre dudit tribunal lorsque l’arrêt rendu par cette dernière lui fut notifié, le requérant se pourvut en cassation en harmonisation de la jurisprudence, et qu’il demanda, par ailleurs, devant le Tribunal supérieur de justice, qu’il annule son propre arrêt du 10 juin 1996. Or, aucune de ces deux voies de recours n’était pertinente, soit pour dénoncer une prétendue impartialité de la procédure, soit pour obtenir une déclaration de nullité de cette dernière. Le requérant aurait dû saisir en temps utile le Tribunal constitutionnel d’un recours d’
amparo
, recours qu’il ne présenta que tardivement, plus d’un an après avoir eu connaissance de l’impossibilité d’exercer son droit de récuser.
Concernant l’irrecevabilité du pourvoi en cassation du requérant pour tardiveté, la haute juridiction conclut qu’un tel motif d’irrecevabilité était prévu par la loi, et que son application par le Tribunal suprême était motivée et non arbitraire. Ce dernier avait en effet donné au requérant un délai de vingt jours, à compter de la notification de la décision du 15 mars 1995 du Tribunal supérieur de justice, constatant le dépôt de la déclaration de pourvoi et citant les parties devant le Tribunal suprême, et les recours en nullité intentés par le requérant n’avaient pas d’effet suspensif sur le délai en cause.
Concernant le grief du requérant tiré de l’impossibilité d’exercer une action autonome en réclamation des dommages et intérêts, et outre le fait qu’il s’agissait d’une question de légalité ordinaire, la haute juridiction ajouta que le requérant n’avait pas valablement épuisé les voies des recours internes qui lui étaient offertes, dans la mesure où son pourvoi en cassation avait été déclaré irrecevable pour tardiveté imputable au requérant.
B.
Le droit interne pertinent
Loi organique du pouvoir judiciaire
Article 240 § 1
« La nullité de plein droit dans tous les cas, et les vices de forme dans les actes de procédure qui impliquent l’absence des conditions indispensables pour arriver à leur but ou une situation d’absence effective de défense, seront attaqués par le biais des recours établis par la loi contre la décision en cause ou par tous les autres moyens établis par les lois de procédure. »
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint que sa cause n’a pas été examinée par un tribunal indépendant et impartial, et soutient qu’il n’a pas bénéficié d’un recours effectif.
1.
Le requérant se plaint d’une atteinte à son droit à ce que sa cause soit examinée par un tribunal indépendant et impartial, et invoque l’article 6 § 1 de la Convention qui, dans sa partie pertinente, dispose :
« Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
Le Gouvernement fait valoir qu’un arrêt définitif ne peut être attaqué que par le biais des recours établis par la loi contre la décision en cause ou par tout autre moyen établi par les lois de procédure. Le Gouvernement insiste sur le fait que, malgré le libellé de l’article 240 de la loi organique du Pouvoir judiciaire et l’interprétation constante de ce dernier faite par le Tribunal constitutionnel, le requérant ne présenta un recours devant ce dernier qu’un an et quatre mois après avoir eu connaissance de l’arrêt dont il prétendait la déclaration de nullité, et après avoir présenté des recours inadéquats qui n’étaient d’ailleurs pas suspensifs, ce qui entraîna aussi la caducité de son pourvoi en cassation.
Selon le requérant, l’article 240 de la loi organique du Pouvoir judiciaire ne peut constituer un fondement suffisant pour empêcher que celui qui est confronté à une absence totale de communication de l’identité des membres de la Chambre du tribunal appelée à se prononcer en l’espèce, puisse solliciter l’annulation d’une procédure judiciaire dans laquelle il n’a pas eu droit à un tribunal impartial reconnu par l’article 24 de la Constitution, bien qu’il ait eu un motif de récusation non susceptible d’être contesté.
Le requérant fait valoir que le Tribunal supérieur de justice s’est prononcé sur la demande de nullité de la procédure, malgré le fait que le Gouvernement insiste sur ce qu’il n’est pas possible de solliciter la nullité d’un jugement auprès du tribunal qui l’a rendu, et note, en outre, qu’un pourvoi en cassation a été déposé en vue de l’harmonisation de la jurisprudence. C’est seulement lorsque le requérant eût pris connaissance de la décision du Tribunal supérieur de justice que son avocat lui avait transmise, qu’il présenta personnellement une requête en récusation du président de la chambre. Le représentant du requérant fut informé de la demande en récusation par le président de la chambre du Tribunal supérieur de justice de Madrid, qui lui aurait indiqué que les présidents des sections dudit tribunal s’étaient mis d’accord pour déclarer nul le jugement prononcé le 7 février 1995.
Le requérant rappelle que c’est au Tribunal supérieur de justice de Madrid, et non à lui, que peuvent être imputés d’importants manquements aux exigences de la procédure, qui commencent par l’absence de communication de la composition du Tribunal pour s’achever par une décision qui met fin au traitement du pourvoi en cassation, sans que de nouveaux délais n’aient été fixés pour lui permettre d’exercer ses droits légitimes.
La Cour note que d’après la décision du Tribunal constitutionnel, le requérant aurait dû, après avoir eu connaissance de la composition de la chambre du tribunal en cause au moyen de la notification de l’arrêt rendu, saisir en temps utile le Tribunal constitutionnel d’un recours d’
amparo
pour dénoncer une prétendue partialité de la procédure, au lieu de se limiter à demander, au moyen d’un pourvoi en cassation, d’ailleurs déclaré caduc pour écoulement des délais sans présentation formelle, que le Tribunal supérieur de justice déclarât nul son propre arrêt rendu le 10 juin 1996.
La Cour rappelle d’emblée qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts Tejedor García c. Espagne du 16 décembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-VII, p. 2796, §
31 ; Brualla Gómez de la Torre c. Espagne du 19 décembre 1997,
Recueil
1997-VIII, p. 2955, § 31 ; Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne du 19 février 1998,
Recueil
1998-I, p. 290, § 33, et, en dernier lieu,
Miragall Escolano et autres c. Espagne
, n° 38366/97, § 33, CEDH 2000-I). Le rôle de la Cour se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation. Ceci est particulièrement vrai s’agissant de l’interprétation par les tribunaux des règles de nature procédurale telles que les délais régissant le dépôt des documents ou l’introduction de recours (voir,
mutatis mutandis
, l’arrêt Tejedor García c. Espagne du 16 décembre 1997,
Recueil
1997-VIII, p. 2796, § 31). La Cour estime par ailleurs que la réglementation relative aux formalités et aux délais à respecter pour former un recours vise à assurer une bonne administration de la justice et le respect, en particulier, du principe de la sécurité juridique. Les intéressés doivent s’attendre à ce que ces règles soient appliquées.
En l’espèce, les juridictions internes ont été amenées à interpréter la portée de l’article 240 de la loi organique du Pouvoir judiciaire quant aux demandes en annulation des procédures déjà terminées par un jugement définitif.
La Cour relève que le Tribunal supérieur de justice de Madrid, dans sa décision du 15 mars 1995, constata le dépôt de la déclaration de pourvoi et accorda au requérant un délai de vingt jours pour se pourvoir en cassation. Le même jour, le requérant demanda, devant le Tribunal supérieur de justice, que son arrêt du 7 février 1995 fût déclaré nul, en raison de l’absence de communication, au préalable, de la composition de la chambre l’ayant rendu, et dont un membre aurait dû, d’après lui, s’abstenir.
La Cour constate que le Tribunal supérieur de justice versa cet écrit au dossier séparé de l’affaire et, se référant à sa décision qui constata le dépôt de la déclaration de pourvoi, cita les parties devant le Tribunal suprême. Par la suite, le 2 octobre 1995, le greffier du Tribunal supérieur de justice accusa réception du dossier de cassation. La Cour estime qu’à aucun moment de la procédure, le Tribunal suprême ne laissa entendre que la procédure en cassation eût été suspendue. Par ailleurs, la demande en récusation du requérant contre le président du Tribunal supérieur de justice de Madrid fut rejetée, autre que pour absence de motif, comme étant dépourvue de fondement dans une procédure dont l’arrêt avait déjà été rendu. La demande en nullité des procédures fut aussi rejetée par ce même tribunal, précisant qu’il ne pouvait pas déclarer nul un arrêt qu’il avait lui-même rendu, et que seul un tribunal supérieur pouvait examiner une telle question au moyen des recours légalement établis.
La Cour relève que le Tribunal suprême a déclaré caduc le pourvoi en cassation du requérant, faute de présentation formelle dans les délais fixés, et son caractère non suspensif a encore été confirmé par une décision du 10
juin 1996, dans la mesure où il n’avait pas été présenté en temps voulu. Elle observe enfin que le Tribunal constitutionnel rejeta le recours d’
amparo
du requérant pour tardiveté, au motif que l’annulation des actes de la procédure au titre d’un jugement définitif aurait dû être sollicitée directement et en temps utile dans le cadre d’un recours d’
amparo
, recours qu’il ne présenta que plus d’un an après avoir eu connaissance de la composition de la chambre du tribunal dont il voulait récuser un membre.
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 de la Convention, elle ne peut être saisie d’une requête qu’après l’épuisement des voies de recours internes. A cet égard, la Cour se réfère à sa jurisprudence constante des organes de la Convention selon laquelle il n’y a pas d’épuisement lorsqu’un recours a été déclaré irrecevable à la suite du non-respect d’une formalité (
Flaquer Melis y Moll Espinosa, S.A. c. Espagne
, n° 40259/98, 14.10.1999). Or, le recours d’
amparo
présenté devant le Tribunal constitutionnel a été rejeté par la haute juridiction comme étant tardif, le requérant ayant laissé s’écouler le délai en exerçant des recours non pertinents et inadéquats.
Le requérant n’a, dès lors, pas épuisé conformément à l’article 35 § 1 de la Convention les voies de recours internes qui lui étaient ouvertes en droit espagnol. Il s’ensuit que la requête doit être rejetée, en application de l’article 35 § 4 de la Convention.
2.
Le requérant se plaint d’une atteinte à son droit à un recours effectif et invoque l’article 13 de la Convention qui dispose :
« Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale (...) »
La Cour rappelle que, lorsque le droit revendiqué est un droit de caractère civil, l’article 6 § 1 constitue une
lex specialis
par rapport à l’article 13, dont les garanties se trouvent absorbées par celle-ci (voir, parmi d’autres, l’arrêt British-American Tobacco Company Ltd c. Pays-Bas du 20
novembre 1995, série A n° 331, p. 29, § 89).
En conséquence, et compte tenu de la conclusion à laquelle la Cour est parvenue ci-dessus, ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
le restant de la requête irrecevable.
Michael
O’Boyle
Elisabeth
Palm
Greffier
Président