DE DIEGO NAFRIA contre l'ESPAGNE

Procedura de sancționare demarata de Banca Spaniei împotriva reclamantului pentru activitățile sale într-o instituție de credit privată După plecarea de la Banca Spaniei, reclamantul a ocupat diverse posturi de manager executiv în mai multe instituții de credit private. În special, a fost desemnat consilier al unei societăți de ipotecare private IGS.M.H., post pe care l-a deținut până în 1993. La încheierea unei proceduri de control desfășurate de Banca Spaniei împotriva instituției de credit IGS.M.H., Consiliul Miniștrilor, printr-o decizie din 22 decembrie 1993, a retras aprobarea administrativă acestei instituții și a sancționat membri organului executiv, dintre care figura reclamantul. Acestuia i s-a impus o sancțiune de interzicere pentru doi ani de a ocupa funcții de administrare sau conducere în orice instituție de credit, și plata unei amenzi de un milion de pesete pentru încălcări grave și foarte grave ale legislației bancare. La 16 februarie 1994, s-a reintegrat la funcția sa în cadrul Băncii Spaniei. Împotriva deciziei din 22 decembrie 1993, reclamantul a prezentat două recururi în fața Tribunalului Suprem, prima invocând legea din 1978 privind protecția drepturilor fundamentale ale persoanei și a doua sub forma unui recurs administrativ-contencios. Printr-o sentință din 10 ianuarie 1997, Tribunalul Suprem, considerând că drepturile apărării reclamantului nu au fost respectate în faza administrativă, a declarat nulă decizia din 22 decembrie 1993 și a ordonat rambursarea amenzii plătite de reclamant. Printr-o a doua sentință din 8 iulie 1997, Tribunalul Suprem a confirmat sentința anterioară, adăugând obligația administrației de a plăti reclamantului dobânzile legale corespunzătoare amenzii. Printr-o decizie din 11 martie 1997, Banca Spaniei, ținând seama de sentința Tribunalului Suprem din 10 ianuarie 1997 și în vedere faptului că faptele reprochate reclamantului nu erau prescrise, a deschis o nouă procedură de sancționare împotriva reclamantului. La încheiere acestei proceduri, printr-o decizie din 19 februarie 1998, Ministerul Economiei și Finanțelor a sancționat reclamantul cu o măsură de interzicere pentru doi ani de a ocupa funcții de administrare și conducere în orice entitate de credit, și i-a impus o amendă de un milion de pesete. Reclamantul a atacat această nouă procedură printr-un recurs administrativ-contencios care este încă în curs.

Concedierea reclamantului de către Banca Spaniei ca angajat al Băncii Spaniei La 27 februarie 1997, reclamantul a adresat o scrisoare d-lui E.H.E., Subguverner General al Băncii Spaniei, șef al biroului Inspecției Serviciilor, cu următorul conținut: "Stimate Domn: Potrivit organigramei Băncii Spaniei, una dintre funcțiile esențiale ale biroului Inspecției Serviciilor pe care îl conduceți constă în monitorizarea și controlul executării legilor în vigoare, a reglementărilor și dispozițiilor luate atât în birourile centrale, cât și în sucursale. Acum, în contextul funcțiilor sale și pornind de la responsabilitate, eu, Mariano de Diego Nafría, cu carnetul de identitate național nr. 16.771.673, Inspector al instituțiilor de credit și economii ale Băncii Spaniei, vă aduc la cunoștință, pentru toate efectele legale și reglementare, și aceasta chiar în mod foarte succint, faptele și circumstanțele pe care le descriu în continuare. La 22 decembrie 1992, Consiliul Miniștrilor mă a condamnat, fiind absolut nevinovat, la doi ani de interzicere de a ocupa funcții de administrare sau conducere în orice instituție de credit și la plata unei amenzi de un milion de pesete. Aceasta era actul final al unei proceduri care a fost "instruită" timp de șapte luni de Banca Spaniei, încălcând "toate" sistemul juridic spaniol. Enumerez câteva dintre cele mai grave nereguli comise: a) M-am fost lipsit de orice posibilitate de apărare (încălcare flagrantă a articolului 24 al constituției spaniole) deoarece prima informație pe care am avut-o despre această chestiune a fost prin media pe 24 decembrie 1993, după ce acordul Consilului Miniștrilor a fost publicat în Jurnalul Oficial al Statului pe 23 decembrie 1993. b) Secretariatul General al Băncii Spaniei (...) a ascuns serviciilor juridice documentație fundamentală. c) Hotărârea Generală a Inspecției a ascuns serviciilor juridice documente referitoare la mine și care vorbeau de nevinovăția mea. d) Actul de Inspecție (...) conține afirmații false cu privire la mine. e) Serviciile juridice (...) prezintă ca baze juridice o argumentație pretențioasă și plinumbrării pe gol. f) Șeful serviciilor juridice prezintă Subguvernatorului un memorandum (...) care conține minciuni grave. După tot aceasta, și după dauna infinită cauzată mie și familiei mele, m-am reintegrat la Banca Spaniei pe 16 februarie 1994 unde am fost supus timp de douăzeci de luni unui tratament vexator, degradant, inuman și umilitor, încălcând astfel, o dată în plus, drepturile fundamentale protejate de Constituția spaniolă. Persoane importante din Banca Spaniei nu-și îndeplinesc obligațiile și mint în documente publice în timp ce eu continui să fiu subiectul discriminării și deciziilor arbitrare și prevarice. Din toate aceste motive: 1. Am introdus două recururi în fața Tribunalului Suprem (un recurs obișnuit și altul de protecție a drepturilor fundamentale). Primul este în curs de deliberare și pronunțare. Al doilea a fost judecat foarte recent, conținutul fiind următorul: "Hotărâm: că trebuie să dăm curs recursului administrativ-contencios (...) introdus sub acoperământul Legii 62/1978 de către reprezentarea d-lui Mariano de Diego García împotriva sancțiunilor care i-au fost impuse prin decizia Consilului Miniștrilor din 22 decembrie 1993 (...), sancțiuni pe care le declarăm nule de plin drept pentru încălcarea articolului 24.1 al Constituției, și condamnăm administrația generală a Statului la rambursarea amenzii de un milion de pesete în cazul în care aceasta ar fi plătită de interesatul în cauză. (...)" 2. Un recurs împotriva Băncii Spaniei este în curs de examinare pentru încălcare una mai din nou a drepturilor fundamentale (...) în fața secției sociale a Tribunalului Superior de Justiție din Madrid.

Avocații mei studiază în acest moment posibilitatea de a introduce diverse acțiuni împotriva mai multor persoane din Banca Spaniei.

Am depus o plângere în fața Ordinului Avocaților din Madrid (...) pentru a se deschide o procedură disciplinară (și sper că sancțiunea pronunțată va fi radierea din barou) împotriva (...) (urmează o listă cu cinci nume).

Am prezentat o plângere în fața Avocatului Poporului (ombudsman) care a fost declarată admisibilă pe 28 ianuarie 1997. "Prin această scrisoare profitez și pentru a vă aduce la cunoștință conduita care o consider grav neregulată a, cel puțin (...) (urmează o listă de nume, în special a conducătorilor Băncii Spaniei, începând cu Guvernatorul acesteia). Domnule H.E., de responsabilitatea, probitate și dreaptă conduită a voastră, aștept o clarificare a faptelor și a consecințelor care ar decurge din acestea, pentru persoane oneste și instituții onorabile, dintr-o cunoaștere responsabilă și exigentă a adevărului." Reclamantul a trimis copie scrisorii sale la doi colegi din Banca Spaniei. O copie de mână a acestei scrisori a fost afișată la buletin de anunțuri al locului de muncă. La 11 martie 1997, Guvernatorul Băncii Spaniei i-a adresat reclamantului o scrisoare de concediere cu următoarea redactare: "(...) Vă comunic decizia acestei instituții de a se dispensa de serviciile dumneavoastră. Această decizie este motivată de următoarele fapte: 1. Scrisoarea dumneavoastră din 27 februarie 1997, adresată d-lui E.H.E., Subguverner General al acestei instituții (...). În această scrisoare sunt făcute o serie de imputații cu privire la acte realizate de diferite departamente și servicii ale acestei instituții în procedura deschisă împotriva IGS de Mercado Hipotecario S.C.H. S.A., al căror conținut este următorul în privința dumneavoastră: (urmează lista imputațiilor emise de reclamant în scrisoare la punctele b) până la f) referitoare la neregulile comise de diferitele servicii ale Băncii). Scrisoarea de concediere continua după cum urmează: "(...) c) Califici ca "grav neregulate" conductele d-nilor (...) (urmează o listă de nume cu Guvernatorul Băncii Spaniei în prim plan)." 2. Ați distribuit, prin fotocopiere, scrisoarea în cauză în locurile de muncă ale acestei instituții, la Alcalá, 50 și 522, pe 3 și 5 martie (...), dând-i astfel o imensă difuzare și vătămând reputația și imaginea atât a instituției, cât și a persoanelor cu privire la care se face referință. Considerând că asemenea conducte constituie un manc grav și vinovat de obligațiilor contractuale, această instituție a decis să vă concedieze, în exercitarea drepturilor acordate de art. 54.2 c) și d) al Statutului Lucrătorilor, cu efect din ziua datei prezentei scrisori. (...)" La 20 martie 1997, președintele Comitetului Național de Întreprindere al Băncii Spaniei a adresat o scrisoare Guvernatorului Băncii Centrale, observând că reclamantul a acționat în cadrul obligațiilor sale reglementare de a informa Inspecția Serviciilor despre faptele care, după opinia sa, încălcau drepturile sale ca lucrător și reprezentau o funcționare anormală a persoanelor și serviciilor Băncii Centrale. A exprimat surpriza față de o sancțiune atât de radicală luată într-o chestiune fără nicio repercusiune publică și a cerut Guvernatorului să anuleze decizia de concediere și să deschidă o procedură reglementară împotriva reclamantului. Împotriva deciziei de concediere, reclamantul a prezentat un recurs în fața tribunalului social nr. 16 din Madrid, invocând în special încălcarea articolelor 14 (principiul nediscriminării) și 20 (dreptul la libertatea de expresie) al Constituției spaniole. Printr-o sentință contradictoriu pronunțată la 31 iulie 1997, tribunalul social nr. 16 din Madrid a anulat decizia de concediere a reclamantului, considerând că dreptul la libertatea de expresie-informare al reclamantului a fost încălcat. Examinând art. 20 al Constituției, tribunalul a considerat în special că: "(...) În scrisoarea din 27 februarie 1997, redactată de reclamant, se fac o serie de imputații superiorilor săi. Cu toate acestea, în niciuna din aceste imputații nu se atribuie comiterea unui delict, ci dimpotrivă se face referință la neregulile comise, de ordin administrativ care pot avea o importanță indubitabilă, fără a se face referință la infracțiunile penale cuprinse în codul penal, cum ar fi falsificarea documentelor (...), toate imputațiile denunțate referindu-se la propria apărare. În consecință, chiar dacă alegerile reclamantului cuprinse în scrisoarea sa din 27 februarie 1997 au o importanță indubitabilă, nu se poate considera că acestea conțin imputații de fapte delictuoase. Aceasta este de primă importanță întrucât, conform jurisprudenței citate (a Tribunalului Constituțional), dreptul oricărui cetățean de a exercita dreptul garantat de art. 20 al Constituției spaniole include afirmații care pot fi deranjante, cu condiția ca acestea să nu încalce dreptul fundamental care constituie limita acestuia, și anume dreptul la onoare. Acest drept va fi încălcat, conform jurisprudenței Tribunalului Constituțional (...), atunci când imputațiile emise se referă la realizarea de conduite delictuoase. De mai mult, trebuie acordată mai multă importanță circumstanțelor în care a avut loc trimiterea scrisorii reclamantului. Astfel, reclamantul a fost sancționat și face obiectul unui tratament distinct în atribuirea unei munci efective, (...) de sorte că prin trimiterea scrisorii superiorului său reclamantul nu face decât să se apere de imputațiile aduse împotriva sa. (...) În consecință, nu se poate considera că conținutul scrisorii adresate d-lui E.H.E., Subguverner General al Băncii Spaniei, a depășit limitele exercitării unui drept fundamental. (...) În ceea ce privește faptul de a face public conținutul scrisorii în rândul lucrătorilor (...), cu siguranță a remis scrisoarea personal mai multor colegi, precum și registrului. Cu toate acestea, nu este dovedit că, în plus, a depus fotocopii în diferitele centre de muncă. (...) Este indubitabil că conduita interesatului ar putea merge împotriva imaginii companiei, dar este, de asemenea, adevărat că difuzarea s-a limitat la companie, fără a fi dovedit că reclamantul nu a comis niciun act cu scopul de a face publică scrisoarea sa. (...) În consecință, nu se poate estima că reclamantul și-a exercitat dreptul prevăzut de art. 20 al Constituției spaniole dincolo de limitele care conformează acest drept, de sorte că rezilierea contractului de muncă (...) trebuie calificată ca având încălcat un drept fundamental, determinând astfel nulitatea concedierii. (...)" Banca Spaniei a atacat această sentință în fața Tribunalului Superior de Justiție din Madrid. Printr-o sentință contradictoriu pronunțată la 14 iulie 1998, tribunalul a anulat sentința și a considerat concedierea conformă drepturilor fundamentale invocate de reclamant și, în special, articolului 20 al Constituției, în special pe următoarele motive: "(...) Reclamantul a prezentat la 27 februarie 1997, prin intermediul registrului general al Băncii Spaniei, o scrisoare adresată d-lui E.H.E., Subguverner General, șef al biroului Inspecției Serviciilor. Copie a acestei scrisori cu mențiunea de mână "Pentru toți colegii din Banca Spaniei" a fost afișată în centrul băncii la Alcalá 522, în tabloul de anunțuri destinat informării sindicatelor (...) fără a fi dovedit că distribuția sa a fost realizată de reclamant. Privind conținutul scrisorii, trebuie subliniat că o primă parte se referă la procedura deschisă împotriva reclamantului și care, din punct de vedere administrativ, a dus la decizia Consilului Miniștrilor din 22 decembrie 1993 și o altă parte sau aspect, străin sau fără legătură cu instruirea acestei proceduri. (...) În ceea ce privește (...) tratamentul vexator și umilitor de care spune că a fost victimă din partea băncii, în încălcarea tuturor drepturilor fundamentale, neîndeplinirea obligațiilor pe care le atribuie persoanelor importante din bancă, precum și minciunile în documente publice, deciziile arbitrare și prevaricia, speranța că persoanele citate de el să fie radiate din ordinul avocaților și conduitele grav neregulate pe care le atribuie șaptesprezece persoane din bancă, dintre care conducători, acești termeni constituie opinii clar ofensatoare și defamante, deoarece invită la suspiciune că modul de acționare al băncii ca întreprindere și al conducătorilor acesteia este contrar normelor și vătămând și discreditând aceștia (...) Acești termeni conținuți în scrisoare nu răspund unei motive instantanee și neașteptate, ceea ce este caracteristic exceselor orale, ci au fost precedați de seninătate și discernământ, atât din punct de vedere al fondului, cât și al formei (...). Faptul că scrisoarea nu a avut difuzare externă nu scade cu nimic gravitatea vătămării imaginii companiei în propriul ei sân (...). Trebuie, prin urmare, să se concluzioneze că reclamantul a depășit dreptul la libertatea de expresie prin vătămarea onorabilității companiei și angajaților (...)" Împotriva acestei sentințe, reclamantul a depus un recurs de amparo în fața Tribunalului Constituțional, invocând articolele 20 (dreptul la libertatea de expresie și informare) și 24 (dreptul la un proces echitabil) al Constituției spaniole. Printr-o decizie din 30 noiembrie 1998, înalta instanță, preluând în esență motivația Tribunalului Superior de Justiție din Madrid, a respins recursul ca neîntemeiat. B. Dreptul intern relevant 1. Dispozițiile relevante ale Statutului Lucrătorilor se citesc după cum urmează: art. 54 "Concediere disciplinară. – 1. Angajatorul poate decide să pună capăt contractului de muncă, prin concedierea lucrătorului pentru neraportare gravă și vinovată a obligațiilor sale. (...) 2. Vor fi considerate mancsuri contractuale: (...) c) Ofensele orale sau fizice adresate angajatorului sau persoanelor care lucrează în întreprindere sau membrilor familiilor acestora care locuiesc cu ei. d) Încălcarea bunei credințe contractuale, precum și abuzul de încredere în realizarea muncii." art. 55 "Formă și efecte ale concedierii disciplinare. (...) 5. Concedierea justificată va duce la extincția contractului fără dreptul la compensare (...)" 2. De mai mult, art. 20 al Constituției intră în linie în prezenta cauză: art. 20 "1. Sunt recunoscute și protejate următoarele drepturi: a) de a exprima și difuza liber gânduri, idei și opinii oral, în scris sau prin orice alt mijloc de reproducție; (...) d) de a comunica și primi liber informații adevărate prin toate mijloacele de difuzare. (...) 2. Exercitarea acestor drepturi nu poate fi restrânsă de nicio cenzură anterioară. (...) 4. Aceste libertăți au limita lor în respectul drepturilor recunoscute în acest Titlu, în dispozițiile legilor de aplicare și în special în dreptul la onoare, viață privată, imagine și protecția tineretului și copilăriei." 3. art. 171 al convenției colective a Băncii Spaniei se citește după cum urmează: "Pentru cât de mult pe cât natura faultei o permite, concedierea va fi rezervată cazurilor de recidivă în faulte foarte grave." PLÂNGERE Reclamantul subliniază că conținutul scrisorii care a dus la concedierea sa reflectă adevărul. Subliniază că termenii judecați ca fiind ofensatori au fost extrași din context și interpretați în afara acestuia. Observă că niciuna din persoanele implicate nu a depus plângere nici penală nici civilă împotriva sa. Se plânge că Tribunalul de Justiție din Madrid și apoi Tribunalul Constituțional au vătămat dreptul său la libertatea de expresie, așa cum este garantat de art. 10 al Convenției.

Pentru partea sa, reclamantul subliniază că concedierea sa a fost motivată nu prin faptul de a trimite o scrisoare șefului biroului Inspecției Serviciilor Băncii Spaniei, în care cerea deschiderea unei anchete asupra faptelor neregulate comise împotriva sa, ci pentru că scrisoarea sa conținea fraze presupuse a fi ofensatoare și fusese distribuită în locurile Băncii Spaniei, dând-i astfel o imensă difuzare. Cu toate acestea, el consideră că niciuna din aceste fapte nu a fost dovedită. De fapt, dacă persoanele implicate în scrisoare se considerau cu adevărat victime ale vătămării onoarei, ar fi putut depune o plângere civilă sau penală împotriva lui, ceea ce niciuna din ele nu a făcut. Reclamantul susține că Banca Spaniei ar fi trebuit să dovedească și difuzarea scrisorii sale și caracterul ofensator al conținutului acesteia. Cu toate acestea, la niciun moment nu reușeste. De mai mult, el consideră că exercitarea libertății de expresie nu necesită ca subiectul tratat să fie de interes general. În orice caz, el se permite să sublinieze că marile scandaluri care s-au produs în cadrul Băncii Spaniei, precum și neregulile grave comise de principalii responsabili ai acestei instituții, au dat naștere unor articole multiple de ziar. Ca exemplu, el amintește că aceste scandaluri au trimis în închisoare fostul Guvernator al Băncii Spaniei într-un moment în care actualul Guvernator era Subguverner al instituției. Reclamantul subliniază că a folosit mijlocul scrisului într-o manieră reflectată, fiind pe deplin conștient de sfera de acțiune a conținutului acesteia, nu pentru a insulta pe cineva, ci pentru a cere o anchetă persoanei responsabile din Banca Spaniei, prezentând-i faptele comise împotriva sa și indicând la finele scrisorii conduita pe care o considera neregulată a unei serii de persoane pe care le desemna în mod expres pentru a se deschide o anchetă. După ce a efectuat un examen preliminar al argumentelor părților, Curtea consideră că plângerea reclamantului ridică întrebări complexe de drept și fapt care nu pot fi rezolvate la acest stadiu al examinării cererii, ci necesită un examen pe fond. Din aceste motive, Curtea, unanim, Declară restul cererii admisibil, cu rezerva tuturor mijloacelor de fond. Michael O'Boyle Elisabeth Palm Grefier Președintă

Procédure de sanction diligentée par la Banque d’Espagne à l’encontre du requérant pour ses activités dans un établissement de crédit privé Après son départ de la Banque d’Espagne, le requérant occupa divers postes de cadre dirigeant dans plusieurs établissement de crédit privés. En particulier, il fut désigné conseiller d’une société hypothécaire privée IGS.M.H., poste qu’il occupa jusqu’en 1993. Au terme d’une procédure de contrôle diligentée par la Banque d’Espagne contre l’établissement de crédit IGS.M.H., le Conseil des Ministres, par une décision du 22 décembre 1993, retira l’agrément administratif à cet établissement et sanctionna les membres de son organe exécutif, parmi lesquels figurait le requérant. Ce dernier se vit infliger une sanction d’interdiction pendant deux ans d’occuper des fonctions d’administration ou de direction dans tout établissement de crédit, et le paiement d’une amende d’un million de pesetas pour infractions graves et très graves à la législation bancaire. Le 16 février 1994, il réintégra son poste au sein de la Banque d’Espagne. Contre la décision du 22 décembre 1993, le requérant présenta deux recours devant le Tribunal suprême, le premier en invoquant la loi de 1978 sur la protection des droits fondamentaux de la personne et, le deuxième, sous forme d’un recours contentieux-administratif. Par un arrêt du 10 janvier 1997, le Tribunal suprême, estimant que les droits de la défense du requérant n’avaient pas été respectés dans la phase administrative, déclara nulle la décision du 22 décembre 1993 et ordonna le remboursement de l’amende payée par le requérant. Par un deuxième arrêt du 8 juillet 1997, le Tribunal suprême confirma son arrêt antérieur en y ajoutant l’obligation pour l’administration de verser au requérant les intérêts légaux correspondant à l’amende. Par une décision du 11 mars 1997, la Banque d’Espagne, tenant compte de l’arrêt du Tribunal suprême du 10 janvier 1997 et, eu égard au fait que les faits reprochés au requérant n’étaient pas prescrits, engagea une nouvelle procédure de sanction à l’encontre du requérant. Au terme de cette procédure, par une décision du 19 février 1998, le ministère de l’Économie et des Finances sanctionna le requérant d’une mesure d’interdiction pendant deux ans d’occuper des fonctions d’administration et de gestion dans toute entité de crédit, et lui infligea une amende d’un million de pesetas. Le requérant a attaqué cette nouvelle procédure moyennant un recours contentieux-administratif qui se trouve pendant.

Licenciement du requérant par la Banque d’Espagne en tant qu’employé de la Banque d’Espagne Le 27 février 1997, le requérant adressa une lettre à E.H.E., Sous-directeur général de la Banque d’Espagne, chef du bureau de l’Inspection des services dont la teneur fut la suivante : « Cher Monsieur : D’après l’organigramme de la Banque d’Espagne, l’une des fonctions essentielles du bureau de l’Inspection des services que vous dirigez consiste à surveiller et contrôler l’exécution des lois en vigueur, des règlements et des dispositions prises autant dans les bureaux du centre que dans les succursales. Or, dans le cadre de ses fonctions, et partant de sa responsabilité, moi, Mariano de Diego Nafría, avec la carte nationale d’identité n° 16.771.673, Inspecteur des établissements de crédit et d’épargne de la Banque d’Espagne, porte à votre connaissance, à tous effets légaux et réglementaires , et ce même de manière très succincte, les faits et circonstance que je décris ci-après. Le 22 décembre 1992, le Conseil des Ministres me condamna, en étant absolument innocent, à deux années d’interdiction d’occuper des fonctions d’administration ou de direction dans tout établissement de crédit et au paiement d’une amende d’un million de pesetas. Il s’agissait là de l’acte final d’une procédure qui fut « instruite » pendant sept mois par la Banque d’Espagne en violant « tout » le système juridique espagnol. J’énumère quelques-unes des gravissimes irrégularités commises : a) J’ai été privé de toute possibilité de défense (violation flagrante de l’article 24 de la constitution espagnole) puisque la première information que j’ai eue de cette affaire, ce fut à travers les médias le 24 décembre 1993, une fois que l’accord du Conseil des Ministres fut publié au Journal Officiel de l’Etat du 23 décembre 1993. b) Le Secrétariat général de la Banque d’Espagne (...) occulta aux services juridiques une documentation fondamentale. c) La Direction générale de l’Inspection occulta aux services juridiques de la documentation me concernant et parlant de mon innocence. d) L’acte de l’Inspection (...) contient des affirmations fausses en ce qui me concerne. e) Les services juridiques (...) présentent comme fondements juridiques un tape-à-l’œil argumentaire prétentieux sur le vide. f) Le chef des services juridiques présente au Sous-gouverneur un mémoire (...) contenant de graves mensonges. Après tout cela, et après le dommage infini causé à moi-même et à ma famille, j’ai réintégré la Banque d’Espagne le 16 février 1994 où j’ai été soumis pendant vingt mois, à un traitement vexatoire, dégradant, inhumain et humiliant, violant ainsi, une fois encore, mes droits fondamentaux protégés par la Constitution espagnole. Des personnes importantes de la Banque d’Espagne ne remplissent pas leurs obligations et mentent dans des documents publics alors que je continue de faire l’objet de discriminations et de décisions arbitraires et prévaricatrices. En raison de tout cela : 1. J’ai introduit deux recours auprès du Tribunal suprême (un recours ordinaire et un autre de protection des droits fondamentaux). Le premier se trouve pendant des délibérations et du jugement. Le deuxième a fait l’objet d’un jugement très récent dont le contenu est le suivant : « Jugeons : que nous devons faire droit au recours contentieux-administratif (...) introduit sous couvert de la Loi 62/1978 par la représentation de M. Mariano de Diego García contre les sanctions qui lui furent infligées par décision du Conseil des Ministres du 22 décembre 1993 (...), sanctions que nous déclarons nulles de plein droit pour avoir violé l’article 24.1 de la Constitution, et condamnons l’administration générale de l’Etat au remboursement de l’amende d’un million de pesetas au cas où elle aurait été payée par l’intéressé. (...) » 2. Un recours contre la Banque d’Espagne est en cours d’instruction pour violation une fois de plus de mes droits fondamentaux (...) auprès de la chambre sociale du Tribunal supérieur de justice de Madrid.

Mes avocats étudient en ce moment la possibilité d’introduire diverses actions contre plusieurs personnes de la Banque d’Espagne.

J’ai déposé une plainte auprès de l’Ordre des avocats de Madrid (...) pour qu’une procédure disciplinaire (et j’espère que la sanction prononcée sera la radiation du barreau) soit ouverte à l’encontre de ( suit une liste de cinq noms ).

J’ai présenté une plainte devant le Défenseur du Peuple ( ombudsman ) qui a été déclarée recevable le 28 janvier 1997. « Par la présente lettre je profite également pour porter à votre connaissance la conduite, que je considère gravement irrégulière, de, au moins ( suit une liste de noms, notamment de dirigeants de la Banque d’Espagne, à commencer par son Gouverneur ). Monsieur H.E., de votre responsabilité, probité et droiture, j’attends un éclaircissement des faits et des conséquences qui en découleraient, pour des personnes honnêtes et des institutions honorables, d’une connaissance responsable et exigeante de la vérité. » Le requérant envoya copie de sa lettre à deux collègues de la Banque d’Espagne. Une copie manuscrite de cette lettre fut apposée au tableau d’affichage du centre de travail. Le 11 mars 1997, le Gouverneur de la Banque d’Espagne adressa au requérant une lettre de licenciement dont le libellé est le suivant : « (...) Je vous communique la décision de cet établissement de se passer de vos services. Cette décision est motivée par les faits suivants : 1. Votre lettre du 27 février 1997, adressée à M. E.H.E., Sous-directeur général de cet établissement (...). Dans cette lettre il est tenu des affirmations relatives aux actes réalisés par divers départements et services de cet établissement dans la procédure ouverte à IGS de Mercado Hipotecario S.C.H. S.A., dont la teneur est la suivante en ce qui vous concerne : ( suit la liste des affirmations émises par le requérant dans sa lettre aux points b) à f) relatives aux irrégularités commises par divers services de la Banque ). » La lettre de licenciement poursuivait comme suit : «(...) c) Vous qualifiez de « gravement irrégulières » les conduites de Messieurs (suit une liste de noms avec en premier lieu le nom du Gouverneur de la Banque d’Espagne). » 2. Avoir distribué, moyennant photocopies, la lettre en question surs les lieux de travail de cet établissement, à Alcalá, 50 et 522, les 3 et 5 mars (...) lui donnant ainsi une énorme diffusion et portant atteinte au nom et à l’image tant de l’Institution que des personnes auxquelles il y est fait allusion. Considérant que de telles conduites supposent un manquement grave et coupable aux obligations contractuelles, cet établissement a décidé de vous licencier, dans l’exercice des droits conférés par l’article 54.2 c) et d) du Statut des Travailleurs, avec effet au jour de la date de la présente lettre. (...) Le Gouverneur. » Le 20 mars 1997, le président du Comité national d’entreprise de la Banque d’Espagne adressa une lettre au Gouverneur de la Banque centrale en faisant observer que le requérant avait agi dans le cadre de ses obligations réglementaires d’informer l’Inspection des services des faits qui, de son avis, violaient ses droits en tant que travailleur, et supposaient un fonctionnement anormal de personnes et de services de la Banque centrale. Il exprima sa surprise devant une sanction aussi radicale prise dans une affaire sans aucune répercussion publique, et demanda au Gouverneur de laisser sans effet la décision de licenciement et d’ouvrir une procédure réglementaire à l’encontre du requérant. Contre la décision de licenciement, le requérant présenta un recours devant le tribunal social n° 16 de Madrid en alléguant notamment la violation des articles 14 (principe de non-discrimination) et 20 (droit à la liberté d’expression) de la Constitution espagnole. Par un jugement contradictoire rendu le 31 juillet 1997, le tribunal social n° 16 de Madrid annula la décision de licenciement du requérant en estimant que le droit à la liberté d’expression-information du requérant avait été violé. Examinant l’article 20 de la Constitution, le tribunal estima notamment que : « (...) Dans la lettre du 27 février 1997, rédigée par le requérant, il est fait une série d’imputations à ses supérieurs. Toutefois, dans aucune de ces imputations, il est attribué la commission d’un délit mais au contraire il est fait allusion aux irrégularités commises, d’ordre administratif pouvant revêtir une indiscutable importance sans qu’il soit fait référence aux infractions pénales contenues dans le code pénal, telles que faux en documents (...), toutes les imputations dénoncées se référant à sa propre défense. En conséquence, même si les allégations du requérant contenues dans sa lettre du 27 février 1997 revêtent une indiscutable importance, on ne peut considérer que celles-ci contiennent des imputations de faits délictueux. Cela est de première importance dès lors que, selon la jurisprudence citée ( du Tribunal constitutionnel ), le droit de tout citoyen à exercer le droit garanti par l’article 20 de la Constitution espagnole comprend les affirmations pouvants’avérer dérangeantes, pour autant qu’elles n’enfreignent pas le droit fondamental qui en constitue la limite, à savoir le droit à l’honneur. Ce droit sera violé, selon la jurisprudence du Tribunal constitutionnel (...), lorsque les imputations émises se réfèrent à la réalisation de conduites délictueuses. En outre, il convient d’accorder une plus grande importance aux circonstances dans lesquelles a eu lieu l’envoi de la lettre du requérant. Ainsi, le requérant a été sanctionné et fait l’objet d’un traitement distinct dans l’attribution d’un travail effectif, (...) de sorte qu’en envoyant la lettre à son supérieur le requérant ne fait que se défendre des imputations faites à son encontre. (...) En conséquence, on ne saurait considérer que le contenu de la lettre adressée à E.H.E., Sous-directeur général de la Banque d’Espagne, ait dépassé les limites de l’exercice d’un droit fondamental. (...) Quant au fait d’avoir rendu public le contenu de la lettre parmi les travailleurs (...), certes il remit la lettre personnellement à plusieurs de ses collègues, ainsi qu’au registre. Toutefois, il n’est pas démontré, qu’en plus, il ait déposé les photocopies dans les différents centres de travail. (...) Il est indiscutable que la conduite de l’intéressé pourrait aller à l’encontre de l’image de l’entreprise mais il est également vrai que la diffusion s’est limitée à l’entreprise, sans qu’il soit prouvé que le requérant n’a effectué aucun acte tendant à rendre publique sa lettre. (...) En conséquence, on ne peut estimer que le requérant a exercé son droit prévu à l’article 20 de la Constitution espagnole au-delà des limites conformant ce droit, de sorte que la résiliation du contrat de travail (...) doit être qualifiée comme ayant violé un droit fondamental, entraînant ainsi la nullité du licenciement. (...) » La Banque d’Espagne interjeta appel de ce jugement devant le Tribunal supérieur de justice de Madrid. Par un arrêt contradictoire du 14 juillet 1998, le tribunal infirma le jugement entrepris et estima le licenciement conforme aux droits fondamentaux invoqués par le requérant et, en particulier, l’article 20 de la Constitution, notamment aux motifs suivants : « (...) le requérant présenta le 27 février 1997, par le biais du registre général de la Banque d’Espagne, une lettre adressée à E.H.E., Sous-directeur général, chef du bureau de l’Inspection des services. Copie de cette lettre avec la mention manuscrite « A tous les collègues de la Banque d’Espagne » fut apposée dans le centre de la banque à Alcalá 522, dans le tableau d’affichage destiné à l’information des syndicats (...) sans qu’il soit démontré que sa distribution fut réalisée par le requérant. S’agissant du contenu de la lettre, il convient de souligner qu’une première partie porte sur la procédure ouverte à l’encontre du requérant et qui, administrativement, donna lieu à la décision du Conseil des Ministres du 22 décembre 1993 et, une autre partie ou aspect, étranger ou sans connexion avec l’instruction de ladite procédure. (...) s’agissant (...) du traitement vexatoire et humiliant dont il dit avoir été victime de la part de la banque, en violation de tous les droits fondamentaux, l’inexécution des obligations qu’il attribue à des personnes importantes de la banque ainsi que les mensonges dans des documents publics, décisions arbitraires et prévarications, l’espoir que des personnes citées par lui soient radiées de l’ordre des avocats et les conduites gravement irrégulières qu’il attribue à dix-sept personnes de la banque, parmi lesquelles les dirigeants, ces termes constituent des opinions clairement offensantes et infamantes car invitant à soupçonner que la façon d’agir de la banque en tant qu’entreprise et de ses dirigeants est contraire aux normes et portant atteinte et discrédit à ces derniers (...) Ces termes contenus dans la lettre ne répondent pas à une réaction instantanée et inattendue, ce qui est le propre des excès oraux, mais furent précédés de sérénité et discernement, quant au fond et à la forme (...). Le fait que la lettre n’ait pas eu de diffusion extérieure n’enlève rien à la gravité de l’atteinte à l’image de l’entreprise en son sein même (...). Il faut dès lors conclure que le requérant a outrepassé le droit à la liberté d’expression en portant atteinte à l’honorabilité de l’entreprise et des employés (...) ». Contre cet arrêt, le requérant forma un recours d’ amparo devant le Tribunal constitutionnel en invoquant les articles 20 (droit à la liberté d’expression et d’information) et 24 (droit à un procès équitable) de la Constitution espagnole. Par une décision du 30 novembre 1998, la haute juridiction, reprenant pour l’essentiel la motivation du Tribunal supérieur de justice de Madrid, rejeta le recours pour défaut de fondement. B. Droit interne pertinent 1. Les dispositions pertinentes du Statut des Travailleurs se lisent comme suit : Article 54 « Licenciement disciplinaire. – 1. L’employeur peur décider de mettre fin au contrat de travail, par un licenciement du travailleur pour non-respect grave et coupable de ses obligations. (...) 2. Seront considérées comme inexécutions contractuelles : (...) c) Les offenses orales ou physiques envers l’employeur ou les personnes travaillant dans l’entreprise ou les membres de leurs familles vivant avec eux. d) La violation de la bonne foi contractuelle, ainsi que l’abus de confiance dans la réalisation du travail. » Article 55 « Forme et effets du licenciement disciplinaire. (...) 5. Le licenciement justifié entraînera l’extinction du contrat sans droit à indemnisation (...). » 2. En outre, l’article 20 de la Constitution entre en ligne de compte dans la présente affaire : Article 20 « 1. Son reconnus et protégés les droits suivants : a) à exprimer et diffuser librement des pensées, idées et opinions oralement, par écrit ou par tout autre moyen de reproduction ; (...) d) à communiquer et recevoir librement des informations vraies par tous les moyens de diffusion. (...) 2. L’exercice de ces droits ne peut être restreint par aucune censure préalable. (...) 4. Ces libertés ont leur limite dans le respect des droits reconnus dans ce Titre, dans les dispositions des lois d’application et particulièrement dans le droit à l’honneur, à la vie privée, à son image et à la protection de la jeunesse et de l’enfance. » 3. L’article 171 de la convention collective de la Banque d’Espagne se lit ainsi : « Pour autant que la nature de la faute le permet, le licenciement sera réservé aux cas de récidive dans des fautes très graves. » GRIEF Le requérant souligne que le contenu de la lettre qui a valu son licenciement reflète la vérité. Il souligne que les termes jugés offensants ont été extraits hors de leur contexte et interprétés en marge de celui-ci. Il fait observer qu’aucune des personnes mises en cause n’a porté plainte ni au pénal ni au civil à son encontre. Il se plaint que le Tribunal de justice de Madrid puis le Tribunal constitutionnel ont porté atteinte à son droit à la liberté d’expression tel que garanti par l’article 10 de la Convention. EN DROIT Le requérant se plaint que la mesure de licenciement prise à son encontre par la Banque d’Espagne constitue une violation de son droit à la liberté d’expression et d’opinion garanti par l’article 10 de la Convention dont le libellé est le suivant : « 1. Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. Le présent article n’empêche pas les Etats de soumettre les entreprises de radiodiffusion, de cinéma ou de télévision à un régime d’autorisations. 2. L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d’autrui, pour empêcher la divulgation d’informations confidentielles ou pour garantir l’autorité et l’impartialité du pouvoir judiciaire. » Le Gouvernement estime en premier lieu que l’ingérence dans le droit à la liberté d’expression du requérant que constituait la mesure de licenciement est prévue par l’article 54.2.c) et d) du Statut des Travailleurs. Par ailleurs, elle visait un but légitime à savoir la protection de la réputation ou des droits d’autrui. En effet, la Banque d’Espagne, en tant qu’employeur, ne pouvait tolérer que 17 personnes employées soient insultées et gravement injuriées par le requérant. Le fait que les personnes visées par les propos diffamatoires du requérant aient ou n’aient pas déposé plainte pénale pour diffamation ne saurait entrer en ligne de compte pour justifier la mesure de licenciement. S’agissant de la proportionnalité de l’ingérence, le Gouvernement souligne qu’à la différence de l’affaire Fuentes Bobo c. Espagne (arrêt du 29 février 2000), les propos injurieux écrits par le requérant ne s’inséraient dans aucun débat d’intérêt général. En outre, il utilisa le moyen de l’écrit de manière consciente et réfléchie et ce, alors même qu’il avait obtenu gain de cause devant le Tribunal suprême au sujet de la sanction qui lui avait été imposée par le Conseil des Ministres. Or le requérant accusa les plus hautes instance de la Banque d’Espagne de conduites gravement irrégulières. Le caractère offensant et vexatoire des accusations portées par le requérant sont évidentes, graves et concernent toutes les catégories de personnel de la Banque d’Espagne. Ces accusations ont causé un dommage à l’établissement dont il était l’employé. En conclusion, le Gouvernement estime que la mesure de licenciement était proportionnée et justifiée aux termes du paragraphe 2 de l’article

Pour sa part, le requérant souligne que son licenciement fut motivé non pour avoir envoyé une lettre au chef du bureau de l’Inspection des services de la Banque d’Espagne, dans laquelle il demandait l’ouverture d’une enquête sur des faits irréguliers commis à son encontre, mais parce que sa lettre contenait des phrases supposées être offensantes et qu’elle avait été distribuée dans les locaux de la Banque d’Espagne, lui donnant ainsi une énorme diffusion. Or il estime qu’aucun de ces faits n’a été prouvé. D’ailleurs, si les personnes mises en cause dans sa lettre se considéraient réellement victimes d’atteinte à leur honneur, elles auraient pu porter plainte civile ou pénale contre lui ce qu’aucune d’entre elles n’a fait. Le requérant soutient que la Banque d’Espagne aurait dû prouver et la diffusion de sa lettre et le caractère offensant de son contenu. Or, à aucun moment elle n’y parvient. Par ailleurs, il estime que l’exercice de la liberté d’expression n’exige pas que le sujet traité soit d’intérêt général. Au demeurant, il se permet de souligner que les grands scandales qui se sont produits au sein de la Banque d’Espagne, ainsi que les graves irrégularités commises par les principaux responsables de cet établissement, ont donné lieu à de multiples articles de journaux. A titre d’exemple, il rappelle que ces scandales ont amené en prison l’ancien Gouverneur de la Banque d’Espagne à un moment où l’actuel Gouverneur était Gouverneur-Adjoint de l’institution. Le requérant souligne qu’il utilisa le moyen écrit de manière réfléchie en étant pleinement conscient de la portée de son contenu, non pour insulter qui que ce soit, mais pour demander une enquête à la personne responsable auprès de la Banque d’Espagne en lui soumettant des faits commis à son encontre et signaler in fine de sa lettre la conduite, qu’il estimait irrégulière, d’une série de personnes qu’il désignait expressément afin que soit ouverte à une enquête. Après avoir procédé à un examen préliminaire des arguments des parties, la Cour estime que le grief du requérant pose des questions de droit et de fait complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare le restant de la requête recevable, tous moyens de fond réservés. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente