SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 51734/99 prezentată de José Luis MARTINEZ LOPEZ împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor L'pe (secțiunea I), care are loc la 17 octombrie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta W. Thomassen, A. Pastor Ridruejo, L. Ferrari Bravo, C. Biersan, J. Casadevall, B. Zupančič, judecători și dl O Având în vedere cererea menționată anterior, depusă la 15 iunie 1999 și înregistrată la 8 octombrie 1999, după ce a intenționat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul este un cetățean spaniol, rezident la Madrid (Spania). Acesta este reprezentat în fața Curții de către dl Felisa Pascual García, avocat în baroul Madrid. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. În 1996, reclamantul a fost concediat de către întreprinderea pentru a cunoaște o cauză, întrucât reclamantul a acționat ca un comisionar liber, relația sa cu întreprinderea fiind, prin urmare, o relație comercială care nu face obiectul unui contract de muncă. Reclamantul a făcut apel. Prin Hotărârea din 3 decembrie 1997, Tribunalul Superior de Justiție din Madrid a respins acțiunea și a confirmat hotărârea atacată. numai un recurs în Casație pentru armonizarea jurisprudenței era posibil, care trebuia prezentat în scris în fața camerei de lucru a Tribunalului Superior de Justiție în termen de 10 zile de la notificarea sa, astfel cum se prevede la articolele 219, 227 și 228 din Codul de procedură în fața instanțelor judecătorești ale muncii. La 22 decembrie 1997, reclamantul și-a declarat intenția de a se prezenta în casație în fața camerei de lucru a Tribunalului Superior de Justiție care, printr-o decizie din 22 ianuarie 1998, i-a acordat un termen de 20 de zile pentru a se adresa în mod oficial Tribunalului Suprem. Recurentul s-a ocupat apoi de casare și, potrivit declarațiilor sale, la 14 februarie 1998, a depus la Tribunalul de Garda de la Madrid un recurs în casație pentru armonizarea jurisprudenței. Prin decizia din 20 februarie 1998, recursul a fost respins pentru întârziere din cauza faptului că a fost prezentat în mod oficial la 16 februarie 1998, la două zile după expirarea termenului legal, și anume la 14 februarie 1998. Împotriva acestei decizii a fost introdusă o acțiune de súplicare, în care reclamantul a invocat că recursul fusese prezentat în fața instanței de gardă în termenul prevăzut. Prin decizia din 27 mai 1998, Tribunalul Suprem a respins acțiunea. El a menționat că reclamantul sa ui era limitat să prezinte o fotocopie a recursului cu un tampon ilizibil, care nu permitea să se precizeze instanța de gardă în fața căreia acesta din urmă ar fi fost prezentat, și a precizat că pe recurs se aplica ștampila de intrare. La data de 16 februarie 1998, grefa Tribunalului Suprem, fără a menționa nicio instanță de gardă în fața căreia ar fi fost prezentat recursul în cauză. Pe de altă parte, Tribunalul Suprem a considerat în decizia sa că, chiar dacă recursul a fost interjucat în timp util în fața instanței de gardă, reclamantul nu a respectat formalitățile referitoare la prezentarea acțiunilor prevăzute la art. 45 alineatul (1) din Codul de procedură în fața instanțelor de muncă, și anume să raporteze o astfel de prezentare în fața Camerei de lucru a Tribunalului Superior de Justiție în ziua lucrătoare următoare prin intermediul celui mai rapid mijloc de comunicare, ceea ce reclamantul nu a făcut. Prin urmare, acțiunea a fost respinsă. Reclamantul sesizează atunci Tribunalul Constituțional cu privire la o acțiune de amgaro Printr-o decizie din 14 decembrie 1998, Curtea Supremă a declarat recursul inadmisibil, întrucât hotărârea pronunțată de Tribunalul Suprem nu era nerațională sau arbitrară, iar interpretarea legalității ordinare nu era reglementată de jurisdicția constituțională și se rezuma la jurisprudența sa constantă cu privire la interpretarea art. 45 alin. (1) din Codul de procedură în fața instanțelor de muncă și, în special, la Hotărârea 48/1995 din 14 decembrie 1998 februarie 1995 (a se vedea mai jos, mai jos, dreptul și practica internă relevante mai). Dreptul și practica internă relevante Codul de procedură în fața instanțelor de muncă art. 45 (1) Prezentarea în scris sau documente în ultima zi a termenului poate fi efectuată în fața instanței de gardă a sediului judecătorului competent al muncii, în cazul în care această prezentare are loc în momentul în care nu este deschisă ð intrarea acestor organe ï. În acest scop, va trebui precizat ora ï în documentul de prezentare în fața Tribunalului Constituțional, la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ), Curtea Supremă confirmă constituționalitatea articolului 45 alineatul (1) din Codul de procedură în fața instanțelor de muncă, ca răspuns la întrebarea de neconstituționalitate care i-a fost interpusă în această privință și precizează că: sarcina de a raporta instanței judiciare cu privire la prezentarea acțiunii în fața instanței de custodie nu poate fi considerată un obstacol excesiv în calea exercitării dreptului de acces la justiție. Reclamantul, invocând art. 6 alineatul (1) și art. 14 din Convenție, se plânge că, din cauza unei formalități excesive impuse în prezentarea acțiunilor în fața instanței de gardă a sediului judecătorului de muncă, nu a beneficiat de acces la o protecție efectivă în fața instanțelor și instanțelor și a fost discriminat din cauza ordinii judiciare în care a fost afectată cauza sa. În temeiul articolului 6 alineatul (1) și al articolului 14 din convenție, reclamantul se plânge că nu a beneficiat de dreptul la un proces echitabil, în măsura în care nu a avut acces la o protecție efectivă prin intermediul instanțelor și instanțelor. art. 6 alineatul (1) Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 14 Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în prezenta convenție trebuie asigurată, fără nicio distincție (...) În ceea ce privește cauza recurentului întemeiat pe art. 6 din convenție, Curtea constată că recurentul a fost declarat inadmisibil al recursului său în casare, în conformitate cu art. 45 alineatul (1) din Codul de procedură în fața instanțelor de muncă, din cauza întârzierii în prezentarea sa. Curtea arată că Tribunalul Constituțional a respins recursul d prezentat de solicitant, în măsura în care decizia atacată nu a fost nerațională sau arbitrară, iar întrebarea dacă legea procedurii în fața instanțelor de muncă impune o formalitate excesivă în momentul prezentării unei acțiuni în fața instanțelor de custodie constituie o problemă de interpretare a legalității obișnuite, care nu intră sub incidența jurisdicției constituționale. Curtea Supremă a adăugat în decizia sa că, în orice caz, dispoziția în litigiu din Codul de procedură al muncii a fost considerată ca fiind conformă cu dreptul la protecție efectivă de către instanțe și instanțe. Curtea reamintește că nu are ca sarcină să se substituie instanțelor interne. C a fost, în primul rând, autorităților naționale, în special curților și instanțelor, pe care le deleagă legislației interne (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea Brualla Gómez de la Torre c. Spania din 19 decembrie 1997, Recuperare 1997-VIII, p. 2955, §31, și Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania din 19 februarie 1998, Rec., 1998-I, p. 290, §33. Acest lucru este deosebit de real în ceea ce privește interpretarea de către instanțele judecătorești a condițiilor impuse în mod legal pentru prezentarea recursurilor în casare (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea Tejedor García c. Spania din 16 decembrie 1997, Rec. 1997-VII, p. 2796, § 31). În principiu, instanțele interne trebuie să asigure respectarea acestor condiții în cadrul propriilor proceduri. Din punctul de vedere al Curții, interpretarea care trebuie acordată art. 45 alin. (1) din Codul de procedură în fața instanțelor de muncă este o chestiune care ține de instanțe și instanțe spaniole. O astfel de reglementare sau aplicarea acesteia nu împiedică justițiabilul să se prevaleze de o cale de atac disponibilă (a se vedea mutatis mutandis) , Hotărârea Maragall Escolano și alții, Spania din 25 ianuarie 2000, § 33 și ss.). Pe de altă parte, în orice caz, interpretarea acordată dispoziției în cauză nu poate fi calificată drept arbitrară, nerațională sau de natură să submineze echitatea procedurii. În lumina principiilor stabilite de jurisprudența organelor Convenției, Curtea consideră că nimic din dosar nu permite constatarea unei aparente încălcări de către instanțele spaniole a drepturilor recunoscute la art. 6 din Convenție. Prin urmare, această parte a cererii trebuie declarată inadmisibilă, în conformitate cu dispozițiile art. 35 alin. (4) din Convenție. În măsura în care reclamanții invocă încălcarea articolului 14 din Convenție, Curtea amintește că această dispoziție nu a avut o existență independentă și nu poate fi înălțată decât în ceea ce privește domeniul de aplicare al drepturilor și libertăților garantate de Convenție și al protocoalelor sale (hotărârea Johnston și altele c. Irlanda din 18 decembrie 1986, seria A nr.112, p.27, § 62). În consecință, Curtea consideră că această parte a cererii este, de asemenea, inadmisibilă, în conformitate cu dispozițiile art. 35 alin. (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară REQUETA IRRECEVUINTA Michael O
de la requête n° 51734/99
présentée par José Luis MARTINEZ LOPEZ
contre l'Espagne
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le
17 octobre 2000 en une chambre composée de
M
me
présidente
,
M
me
M.
M.
M.
M.
M.
juges
,
et de
M.
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée, introduite le 15 juin 1999 et enregistrée le 8
octobre
1999,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant espagnol, résidant à Madrid (Espagne). Il est représenté devant la Cour par M
e
Felisa Pascual García, avocate au barreau de Madrid.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
En 1996, le requérant fut licencié par l’entreprise «
Sociedad General Española de Librería, Diarios, Revistas y Publicaciones
»
dans laquelle il travaillait depuis 1992. Il présenta une action pour licenciement devant le juge de travail n°10 de Madrid, qui s’estima incompétent
ratione materiae
pour connaître de l’affaire, considérant que le requérant agissait comme un commissionnaire libre, sa relation avec l’entreprise étant donc une relation commerciale non soumise à un contrat de travail.
Le requérant fit appel. Par un arrêt du 3 décembre 1997, le Tribunal supérieur de justice de Madrid rejeta le recours et confirma le jugement attaqué. Il précisa par ailleurs, que «
seul un pourvoi en cassation pour l’harmonisation de la jurisprudence était possible, devant être présenté par écrit devant la chambre du travail du Tribunal supérieur de justice dans les dix jours suivant sa notification, tel que prévu aux articles 219, 227 et 228 du code de procédure devant les juridictions du travail.
».
Le 22 décembre 1997, le requérant déclara son intention de se pourvoir en cassation devant la chambre du travail du Tribunal supérieur de justice qui, par une décision du 22
janvier 1998, lui octroya un délai de vingt jours pour qu’il procède à la présentation formelle du pourvoi devant le Tribunal suprême.
Le requérant se pourvut alors en cassation, et déposa, selon ses dires, le 14 février 1998, devant le tribunal de garde de Madrid, un pourvoi en cassation pour l’harmonisation de la jurisprudence. Par une décision du 20 février 1998, le pourvoi fut rejeté pour tardiveté du fait qu’il avait été formellement présenté le 16 février 1998, deux jours après l’expiration du délai légal, à savoir le 14 février 1998.
Contre cette décision fut interjeté un recours de
súplica
, dans lequel le requérant invoqua que le pourvoi avait été présenté devant le tribunal de garde dans les délais prescrits. Par une décision du 27 mai 1998, le Tribunal suprême rejeta le recours. Il nota que le requérant s’était limité à présenter une photocopie du pourvoi avec un tampon illisible, ne permettant pas de préciser le tribunal de garde devant lequel ce dernier aurait été présenté, et précisa que sur ledit pourvoi était apposé le tampon «
entrée
» du greffe du Tribunal suprême daté du 16 février 1998, sans mention aucune d’un quelconque tribunal de garde devant lequel le pourvoi en cause aurait été présenté. Par ailleurs, le Tribunal suprême considéra dans sa décision, qu’à supposer même que le pourvoi ait été interjeté en temps voulu devant le tribunal de garde, le requérant n’avait pas respecté les formalités relatives à la présentation des recours fixées en l’article 45 § 1 du code de procédure devant les juridictions du travail, à savoir, rendre compte d’une telle présentation devant la Chambre du travail du Tribunal supérieur de justice le jour ouvrable suivant par le moyen de communication le plus rapide, ce que le requérant ne fit pas. Le recours fut donc rejeté.
Le requérant saisit alors le Tribunal constitutionnel d’un recours de
amparo
. Par une décision du 14 décembre 1998, la haute juridiction déclara le pourvoi irrecevable, considérant que la décision rendue par le Tribunal suprême n’était pas déraisonnable ni arbitraire, et que l’interprétation de la légalité ordinaire ne relevait pas de la juridiction constitutionnelle, et se référa à sa jurisprudence constante concernant l’interprétation de l’article 45 § 1 du code de procédure devant les tribunaux du travail et, en particulier, à son arrêt n° 48/1995 du 14
février 1995 (voir, ci-après, «
le droit et la pratique internes pertinents
»).
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Code de procédure devant les juridictions du travail
Article 45
«
1.La présentation d’écrits ou documents le dernier jour du délai pourra être effectué devant le tribunal de garde du siège du juge du travail compétent, si ladite présentation se produit au moment où le Registre d’entrée de ces organes n’est pas ouvert. À cet effet, il faudra préciser l’heure
dans le document de présentation devant le tribunal de garde, l’intéressé étant obligé de rendre compte au juge du travail le jour ouvrable suivant, par le moyen de communication le plus rapide.
»
Jurisprudence du Tribunal Constitutionnel
Dans son arrêt n° 48/1995 du 14 février 1995 (
cuestión de inconstitucionalidad
), la haute juridiction confirme la constitutionnalité de l’article 45 § 1 du code de procédure devant les juridictions du travail, en réponse à la «
question d’inconstitutionnalité
» qui lui avait été interjetée a ce propos, et précise que «
la charge de rendre compte à l’organe judiciaire de la présentation du recours devant le tribunal de garde ne peut être considérée comme un obstacle excessif à l’exercice du droit d’accès à la justice.
Le requérant, invoquant l’article 6 § 1 et 14 de la Convention, se plaint de ce que, en raison d’une excessive formalité exigée dans la présentation des recours devant le tribunal de garde du siège du juge de travail, il n’a pas bénéficié de l’accès à une protection effective devant les cours et tribunaux, et s’est vu discriminé en raison de l’ordre juridictionnel auquel son affaire a été affectée.
Invoquant les articles 6 § 1 et 14 de la Convention, le requérant se plaint de n’avoir pas bénéficié du droit à un procès équitable, dans la mesure où il n’a pas eu accès à une protection effective par les cours et tribunaux. D’après lui, cela constitue une inégalité par rapport aux autres ordres juridictionnels.
Les dispositions invoquées disposent, dans leurs parties pertinentes
:
Article 6 § 1
«
Toute personne a droit à que sa cause soit entendue équitablement (…) par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
».
Article 14
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la présente Convention doit être assurée, sans distinction aucune (…)
».
a.
Pour ce qui est du grief du requérant tiré de l’article 6 de la Convention, la Cour note que le requérant a vu déclarer irrecevable son pourvoi en cassation, conformément à l’article
45 § 1 du code de procédure devant les juridictions du travail, en raison de la tardiveté dans sa présentation.
La Cour relève que le Tribunal constitutionnel rejeta le recours d’
amparo
présenté par le requérant, dans la mesure où la décision attaquée n’était pas déraisonnable ni arbitraire, et que la question de savoir si la loi de la procédure devant les juridictions du travail impose une formalité excessive lors de la présentation d’un recours devant les tribunaux de garde, constitue un problème d’interprétation de la légalité ordinaire, ne relevant pas de la juridiction constitutionnelle. La haute juridiction ajouta dans sa décision qu’en tout état de cause, la disposition litigieuse du code de procédure du travail avait été considérée comme respectueuse du droit à la protection effective par les cours et tribunaux.
La Cour rappelle qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir,
mutatis mutandis
, les arrêts Brualla Gómez de la Torre c
. Espagne du 19 décembre 1997,
Recueil
1997-VIII, p. 2955, §31, et Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne du 19 février 1998,
Recueil
1998-I, p. 290, §33). Cela est particulièrement vrai s’agissant de l’interprétation par les tribunaux des conditions légalement requises pour la présentation des pourvois en cassation (voir,
mutatis mutandis
, l’arrêt Tejedor García c. Espagne du 16 décembre 1997, Recueil 1997-VII,
p.2796, § 31). C’est en principe aux juridictions internes de veiller au respect de ces conditions dans le déroulement de leurs propres procédures. De l’avis de la Cour, l’interprétation à donner à l’article 45 § 1 du code de procédure devant les juridictions du travail est une question qui relève des cours et tribunaux espagnols. Une telle réglementation, ou l’application qui en est faite, n’empêche le justiciable de se prévaloir d’une voie de recours disponible, (voir,
mutatis mutandis
, arrêt Maragall Escolano et autres c. Espagne du 25 janvier 2000, § 33 et ss.). Par ailleurs, l’interprétation donnée à la disposition en cause ne saurait en tout état de cause être qualifiée d’arbitraire, de déraisonnable ou de nature à entacher l’équité de la procédure.
A la lumière des principes dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention, la Cour estime que rien dans le dossier ne permet de constater une apparence de violation par les juridictions espagnoles des droits reconnus à l’article 6 de la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être déclarée irrecevable, conformément aux dispositions de l’article 35 § 4 de la Convention.
b.
Dans la mesure où les requérants allèguent la violation de l’article 14 de la Convention, la Cour rappelle que cette disposition n’a pas d’existence indépendante et ne peut être invoquée qu’à propos de la jouissance des droits et libertés garantis par la Convention et ses Protocoles (arrêt Johnston et autres c. Irlande du 18 décembre 1986, série
A n°112, p.27, § 62).
En conséquence, la Cour estime que cette partie de la requête est aussi irrecevable, conformément aux dispositions de l’article 35 § 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
.
Michael O’Boyle
Elisabeth Palm
Greffier
Présidente