DE DIEGO NAFRIA contre l'ESPAGNE

SECȚIUNEA I DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 46833/99 prezentate de Mariano de DIEGO NAFRIA împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 14 martie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta J. Casadevall, A. Pastor Ridruejo, L. Ferrari Bravo, C. B. Bîrsan, B. Zupančič, W. Thomassen, judecători și M. O grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 27 ianuarie 1999 și înregistrată la 18 martie 1999, după ce a intenționat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul este un cetățean spaniol, născut în 1943 și rezident la Madrid. Circumstanțe speciale ale cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. La 2 februarie 1981, reclamantul și-a preluat funcția de funcționar al Băncii de Spania în calitate de inspector al instituțiilor de credit și de economii. La 8 iulie 1986, Banca de Spania și-a acceptat cererea de punere în aplicare voluntară. Procedura de sancționare cu întârziere a băncii din Spania împotriva reclamantului pentru activitățile sale într-o instituție privată de credit La o dată nespecificată, reclamantul a fost numit consilier al unei societăți ipotecare private, funcție pe care a ocupat-o până în 1993. La sfârșitul unei proceduri disciplinare desfășurate de Banca d'Spania, în calitate de organism de control al instituțiilor de credit, Consiliul de Miniștri, printr-o decizie din 22 decembrie 1993, a impus reclamantului o interdicție pentru doi ani. ani de funcții de administrare sau de conducere în orice instituție de credit și de plată a unui old de un milion de pesetas pentru infracțiuni grave și foarte grave la legislația bancară. Împotriva acestei decizii, reclamantul a prezentat două acțiuni în fața Tribunalului Suprem, primul invocând legea din 1978 privind protecția drepturilor fundamentale ale persoanei prin Hotărârea din 10 ianuarie 1997, Tribunalul Suprem, considerând că drepturile la apărare ale reclamantului nu au fost respectate în etapa administrativă, a declarat nulă decizia din 22 decembrie 1993 și a dispus rambursarea la termen plătită de solicitant. Printr-o a doua hotărâre din 8 iulie 1997, Tribunalul Suprem și-a confirmat hotărârea anterioară prin adăugarea obligației ca administrația să plătească reclamantului interesele legale corespunzătoare . Printr-o decizie din 11 martie 1997, Banca d a Spaniei, luând în considerare hotărârea Tribunalului Suprem din 10 ianuarie 1997 și, având în vedere faptul că faptele reproșate reclamantului nu erau prevăzute, a inițiat o nouă procedură de sancțiune împotriva reclamantului. La încheierea acestei proceduri, printr-o decizie din 19 februarie 1998, Ministerul Economiei și Finanțelor l-a sancționat pe solicitant cu o măsură de interdicție timp de doi ani de ocupație a funcțiilor administrative și de gestionare în orice entitate de credit și i-a acordat o amendă de un milion de pesetas. Reclamantul a atacat această nouă procedură prin intermediul unei căi de atac judiciare administrative, care se află în curs de desfășurare. Concedierea reclamantului de către Banca d La 27 februarie 1997, reclamantul a trimis o scrisoare către Subdirectorul General al Băncii de la Spania, șeful biroului de inspecție a serviciilor, în care a arătat că Tribunalul Suprem a anulat sancțiunea disciplinară din 22 decembrie 1993 pentru Nerespectarea dreptului său la apărare. Referindu-se la diversele nereguli comise de diversele servicii ale Băncii din Spania în cadrul unei proceduri disciplinare, reclamantul a afirmat că Secretariatul General al Băncii din Spania (...) a ascuns serviciilor juridice o documentație fundamentală. Hotărârea Generală de Investigații a camuflat serviciile juridice ale documentației care mă privesc și a vorbit despre inocența mea. Șeful serviciilor juridice prezintă subguvernatorului un memoriu (...) care conține minciuni grave . Reclamantul se plângea, de asemenea, că: după întoarcerea sa la Banca din Spania la 16 februarie 1994 a fost supus, timp de 20 de luni, unui tratament jignitor, degradant, inuman și umilitor, violând astfel, încă o dată, drepturile sale fundamentale protejate de Constituția spaniolă. El a subliniat că: pe de altă parte, persoanele importante ale Băncii din Spania nu își îndeplinesc obligațiile și mint în documente publice, continuă să facă obiectul discriminării și al unor decizii arbitrare și prevariante. La sfârșitul scrisorii sale, reclamantul a adăugat următoarele: Prin prezenta scrisoare profit, de asemenea, pentru a vă aduce la cunoștință conduita, pe care o consider extrem de neregulamentară, a cel puțin (...) urma o listă de nume, în special de la liderii Băncii din Spania, începând cu guvernatorul său. La 11 martie 1997, guvernatorul Băncii din Spania a reclamantului o scrisoare de concediere a cărei formulare este următoarea: Vă comunic decizia acestei instituții de a nu avea nevoie de serviciile dumneavoastră. Această decizie este motivată de următoarele fapte: Scrisoarea dvs. din 27 februarie 1997, adresată dlui E.H.E., Subdirector General al acestei unități (...). În această scrisoare se ține de afirmațiile referitoare la actele realizate de diverse departamente și servicii ale acestei unități în procedura deschisă către IGS de Mercado Hipotecario S.C.H. S.A., al cărei conținut este următorul în ceea ce vă privește: ( urmează lista afirmațiilor formulate de solicitant în scrisoarea sa la literele (b) - (f) privind neregulile comise de diversele servicii ale băncii Scrisoarea de concediere a continuat după cum urmează El a numit "foarte neregulamentare" (urmărește o listă de nume cu numele guvernatorului băncii din Spania) A distribuit, prin fotocopiere, scrisoarea în cauză în locurile de muncă ale acestei unități, la Alcalá, 50 și 522, la 3 și 5 martie (...) oferindu-i astfel o difuzare uriașă și aducând atingere numelui și imaginii corecte atât a ui, cât și a persoanelor la care se face referire. Întrucât astfel de comportamente implică o încălcare gravă și vinovată a obligațiilor contractuale, această instituție a decis să vă concedieze, în exercitarea drepturilor conferite prin art. 54.2 lit. (c) și (d) din Statutul Lucrătorilor, cu efect de la data prezentei scrisori. (...) Guvernatorul La 20 martie 1997, președintele Comitetului Național de Investiții al Băncii din Spania: o scrisoare adresată guvernatorului Băncii Centrale, menționând că reclamantul acționase în conformitate cu obligațiile sale de reglementare de a informa Comisia cu privire la faptele care, în opinia sa, violau drepturile sale în calitate de lucrător și presupuneau funcționarea anormală a persoanelor și serviciilor băncii centrale. El și-a exprimat surprinderea în fața unei sancțiuni atât de radicale luate într-un caz fără niciun impact public și i-a cerut guvernatorului să lase fără efect decizia de concediere și să inițieze o procedură de reglementare împotriva reclamantului. Împotriva deciziei de concediere, reclamantul a prezentat o acțiune în fața Tribunalului Social nr. 16 din Madrid, subminând, printre altele, încălcarea articolelor 14 (principiul nediscriminării) și 20 (dreptul la libertatea de exprimare) din Constituția spaniolă. Prin hotărârea contradictorie pronunțată la 31 iulie 1997, Tribunalul Social nr. 16 din Madrid a anulat decizia de concediere a reclamantului, considerând că dreptul la libertatea de exprimare-informare al reclamantului fusese încălcat. Examinând art. 20 din Constituție, Tribunalul a considerat în special că (...) În scrisoarea din 27 februarie 1997, redactată de solicitant, se face o serie de declarații superiorilor săi, totuși, în niciuna dintre aceste declarații, se atribuie o sentință în fața unui tribunal, dar în schimb se face referire la neregulile comise, de ordin administrativ care pot avea o importanță incontestabilă fără a se face referire la infracțiunile conținute în Codul penal, cum ar fi falsul în documente (...), toate imputările denunțate referitoare la propria sa apărare. Prin urmare, chiar dacă afirmațiile reclamantului conținute în scrisoarea sa din 27 februarie 1997 sunt de o importanță incontestabilă, acestea nu pot fi considerate ca fiind imputate unor fapte delictoase. Acest lucru este de primă importanță din moment ce, potrivit jurisprudenței citate (în conformitate cu jurisprudența citată a Tribunalului Constituțional) ), dreptul oricărui cetățean de a exercita dreptul garantat prin art. 20 din Constituția spaniolă include afirmațiile care pot rezulta deranjante, cu condiția ca acestea să nu încalce dreptul fundamental care constituie limita acestuia, și anume dreptul la onoare. Acest drept va fi încălcat, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale (...) atunci când imputările emise se referă la realizarea unor conducte delicvente. În plus, este necesar să se acorde o mai mare importanță circumstanțelor în care a avut loc trimiterea scrisorii reclamantului. Astfel, reclamantul a fost sancționat și supus unui tratament distinct în ceea ce privește atribuirea unui loc de muncă efectiv, (...) astfel încât, prin trimiterea scrisorii către superiorul său, reclamantul nu face decât să se apere împotriva acestuia. (...) În consecință, nu se poate considera că conținutul scrisorii adresate E.H.E., Subdirectorul general al Băncii de la Spania, a depășit limitele exercitării unui drept fundamental. (...) În ceea ce privește faptul că a făcut public conținutul scrisorii printre lucrători (...), el a predat scrisoarea personal mai multor colegi, precum și registrului. Cu toate acestea, nu s-a demonstrat că a depus copiile în diferite centre de lucru. (...) Este de necontestat faptul că conduita celui care ar putea merge în detrimentul aspectului întreprinderii, dar este adevărat, de asemenea, că difuzarea sa este limitată la întreprindere, fără a se dovedi că reclamantul nu are nici un act care să facă publică scrisoarea sa. În consecință, nu se poate considera că reclamantul și-a exercitat dreptul prevăzut în art. 20 din Constituția spaniolă dincolo de limitele care respectă acest drept, astfel încât rezilierea contractului de muncă (...) trebuie să fie calificată ca violând un drept fundamental, determinând astfel anularea concedierii. (...) Prin hotărârea contradictorie din 14 iulie 1998, Tribunalul a infirmat hotărârea pronunțată și a considerat concedierea conformă cu drepturile fundamentale invocate de reclamant și, în special, cu art. 20 din Constituție, în special cu următoarele motive: [...] reclamantul a prezentat la 27 februarie 1997, prin intermediul Registrului General al Băncii din Spania, o scrisoare adresată E.H.E., Subdirector general, șef al Biroului de Inspecție a Serviciilor. Copiază această scrisoare cu mențiunea scrisă A fost introdus în centrul băncii din Alcalá 522, în tabloul de bord destinat informării sindicatelor (...) fără a se demonstra că distribuția sa a fost realizată de solicitant. În ceea ce privește conținutul scrisorii, trebuie subliniat faptul că o primă parte se referă la procedura deschisă împotriva reclamantului și care, din punct de vedere administrativ, a dat naștere deciziei Consiliului de Miniștri din 22 decembrie 1993 și, o altă parte sau aspect, străin sau fără legătură cu procedura menționată. (...) în ceea ce privește (...) tratamentul ofensator și umilitor cu care se declară că a fost victima de către bancă, încălcând toate drepturile fundamentale, nerespectând obligațiile pe care le deleagă persoanelor importante ale băncii, precum și minciunile din documente publice, decizii arbitrare și prevalorificate, speranța ca persoanele menționate de aceasta să fie radiate din ordinea avocaților și comportamentele extrem de ilegale pe care le implică 17 persoane ale băncii, între ele conducătorii, acești termeni constituie opinii în mod clar ofensatoare și infaminante, având în vedere faptul că faptul că modul de a acționa al băncii ca întreprindere și directori ai acesteia este contrar normelor și aducând atingere și discreditarea acestora (...) acești termeni conținuți în scrisoare nu răspund la o reacție instantanee și neașteptată, ceea ce este propriul exces oral, dar au fost precedate de serenitate și discernământ, fiind conștienți de fond și de formă. (...) Faptul că scrisoarea nu a avut nici o difuzare externă nu a luat nimic de la gravitatea de a-i afecta pe cei din cadrul întreprinderii în sine (...). Prin urmare, trebuie să tragem concluzia că reclamantul a depășit dreptul la libertatea de exprimare prin aducerea în eroare a întreprinderii și a angajaților (...) împotriva acestei hotărâri, reclamantul a formulat o cale de atac împotriva acestei hotărâri, el a formulat o cale de atac împotriva acestei hotărâri. în fața Tribunalului Constituțional invocând articolele 20 (dreptul la libertatea de exprimare și de informare) și 24 (dreptul la un proces echitabil) din Constituția spaniolă. Prin decizia din 30 noiembrie 1998, Curtea Supremă de Justiție, în esență motivarea Tribunalului Superior de Justiție de la Madrid, a respins acțiunea pentru nefondare. Drept intern relevant Dispozițiile relevante din Statutul Lucrătorilor se citesc după cum urmează art. 54 Concedierea disciplinară. (c) ofensele verbale sau fizice față de angajator sau persoanele care lucrează în întreprindere sau membrii familiilor lor care locuiesc cu ei. d) Încălcarea bunei credințe contractuale, precum și abuzul de încredere în realizarea muncii . mai întâi art. 55 Forma și efectele concedierii disciplinare. (...) (5) Concedierea justificată va duce la încetarea contractului fără drept la despăgubire (...). În plus, art. 20 din Constituție se referă la art. 20 alineatul (1) din prezenta cauză, recunoscut și protejat de următoarele drepturi: (a) să exprime și să difuzeze liber gânduri, idei și opinii verbale, în scris sau prin orice alt mijloc de reproducere (...) (d) să comunice și să primească în mod liber informații reale prin toate mijloacele de difuzare (...). (2) exercitarea acestor drepturi nu poate fi restricționată de nicio cenzură prealabilă. (...) 4. Aceste libertăți își au limitele în conformitate cu drepturile recunoscute în acest titlu, în dispozițiile legilor de aplicare și în special în dreptul la onoare, la viața privată, la imaginea sa și la protecția tinerilor și a copiilor. La art. 171 din Convenția colectivă a Băncii Spaniei se citește astfel În măsura în care natura erorii permite acest lucru, concedierea se va limita la cazurile de recidivă în cazuri foarte grave. GRIEFS Reclamantul subliniază că conținutul scrisorii care i-a adus concedierea reflectă adevărul și subliniază că termenii considerați jignitori au fost extrase din context și interpretați în afara acestuia. Comitetul observă că nici una dintre persoanele în cauză nu a depus plângere penală sau civilă împotriva sa. El se plânge că Tribunalul de Justiție de la Madrid și apoi Tribunalul Constituțional i s-a încălcat dreptul la libertatea de exprimare, astfel cum este garantat prin art. 10 din Convenție. În plus, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil și invocă articolele 6 alineatul (1) și 2 și 13 din Convenție și se plânge că a făcut obiectul unei discriminări contrare articolului 14 din Convenție. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge, în sfârșit, că măsura de concediere constituie o încălcare a dreptului său la respectarea proprietății sale, în măsura în care acesta este privat de sursa de venit. Reclamantul se plânge că hotărârile instanțelor spaniole de respingere a acțiunii sale de anulare a concedierii sale de către Banca despagubiară i-au adus atingere dreptului la libertatea de exprimare, astfel cum este garantat prin art. 10 din Convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de exprimare și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei, fără a putea exista intervenție din partea autorităților publice și fără a lua în considerare granița. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de film sau de televiziune unui regim de autorizații. exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii publice și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității, protecției reputației sau a drepturilor de proprietate intelectuală, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea autorității judiciare. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră necesar ca această parte a cererii să fie adusă la cunoștința guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul de procedură al Curții. Reclamantul se plânge că instanțele spaniole nu au examinat în mod echitabil cauza sa și invocă art. 6 alin. (1) și (2) și 13 din Convenție. Părțile relevante ale art. 6 se citesc după cum urmează: Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...) care va decide, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei.(.) Orice persoană acuzată de o infracțiune este considerată nevinovată până când vinovăția sa este stabilită legal. În măsura în care recurentul: art. 6 alin. (2) din Convenție, Curtea constată că procedura în litigiu nu se referă la dreptul întemeiat al unei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa în sensul art. 6 din Convenție. Prin urmare, această parte a cererii este incompatibilă cu dispozițiile Convenției, în sensul art. 6 din Convenție. 35 alin. (3) din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4). În măsura în care recurentul se plânge de caracterul inechitabil al procedurii și: la art. 6 alineatul (1) din convenție, Curtea, presupunând chiar că această dispoziție este aplicabilă în speță, arată că reclamantul a avut acces la mai multe instanțe spaniole care și-au examinat cauza în cadrul unei proceduri contradictorii. În diferitele etape ale acesteia, Tribunalul a putut prezenta argumentele pe care le considera relevante pentru apărarea cauzei sale. Hotărârile pronunțate de tribunalele spaniole au fost pe deplin motivate, de fapt, ca și în drept. Examinând procedura în ansamblul său, Curtea nu a constatat nicio aparență de încălcare a garanțiilor inerente procesului echitabil. În ceea ce privește art. 13, Curtea amintește că garanțiile prevăzute de această dispoziție se eșuează în fața celor prevăzute la art. 6 alineatul (1) (a se vedea, de exemplu, art. 13021/87, punctul 8.9.1988, D.R. 57, p. 268). Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Cu condiția ca reclamantul să se fi plâns că a făcut obiectul unei discriminări contrare articolului 14, Curtea nu a constatat nicio aparență de încălcare a acestei dispoziții a Convenției. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 § 3 și 4 din Convenție. În cele din urmă, reclamantul se plânge că măsura de concediere constituie o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale în măsura în care acesta este privat de sursa de venituri. În cazul în care a fost deja câștigat sau a făcut obiectul unei creanțe sigure. Or, revocarea unui funcționar și pierderea câștigurilor viitoare pe care le antrenează nu aduce atingere bunurilor În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, AJOURNE (art. 10 din Convenție) ; DECLARĂ RECURSAREA IRRECEVABILĂ pentru surplus.

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 46833/99

présentée par Mariano de DIEGO NAFRIA

contre l’Espagne

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le

14 mars 2000 en une chambre composée de

M

me

E. Palm,

présidente

,

M.

J. Casadevall,

M.

A. Pastor Ridruejo,

M.

L. Ferrari Bravo,

M.

C. Bîrsan,

M.

B. Zupančič,

M

me

W. Thomassen,

juges

,

et de

M.

M. O’Boyle,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 27 janvier 1999 et enregistrée le 18 mars 1999,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant est un ressortissant espagnol, né en 1943 et résidant à Madrid.

A.

Circonstances particulières de l’affaire

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 2 février 1981, le requérant prit ses fonctions de fonctionnaire de la Banque d’Espagne en tant qu’inspecteur des établissements de crédit et d’épargne. Le 8 juillet 1986, la Banque d’Espagne accepta sa demande de mise en disponibilité volontaire.

1.

Procédure de sanction diligentée par la Banque d’Espagne à l’encontre du requérant pour ses activités dans un établissement de crédit privé

A une date non précisée, le requérant fut désigné conseiller d’une société hypothécaire privée, poste qu’il occupa jusqu’en 1993.

Au terme d’une procédure disciplinaire diligentée par la Banque d’Espagne, en tant qu’organisme de contrôle des établissements de crédit, le Conseil des Ministres, par une décision du 22 décembre 1993, infligea au requérant une sanction d’interdiction pendant deux

ans d’occuper des fonctions d’administration ou de direction dans tout établissement de crédit, et au paiement d’une amende d’un million de pesetas pour infractions graves et très graves à la législation bancaire. Contre cette décision, le requérant présenta deux recours devant le

Tribunal suprême, le premier en invoquant la loi de 1978 sur la protection des droits fondamentaux de la personne

et, le deuxième, un recours contentieux-administratif. Par arrêt du 10 janvier 1997, le Tribunal suprême, estimant que les droits de la défense du requérant n’avaient pas été respectés dans la phase administrative, déclara nulle la décision du 22 décembre 1993 et ordonna le remboursement de l’amende payée par le requérant. Par un deuxième arrêt du et 8 juillet 1997, le Tribunal suprême confirma son arrêt antérieur en y ajoutant l’obligation pour l’administration de verser au requérant les intérêts légaux correspondant à l’amende.

Par une décision du 11 mars 1997, la Banque d’Espagne, tenant compte de l’arrêt du Tribunal suprême du 10 janvier 1997 et, eu égard au fait que les faits reprochés au requérant n’étaient pas prescrits, engagea une nouvelle procédure de sanction à l’encontre du requérant. Au terme de cette procédure, par une décision du 19 février 1998, le ministère de l’Économie et des Finances sanctionna le requérant d’une mesure d’interdiction pendant deux ans d’occuper des fonctions d’administration et de gestion dans toute entité de crédit, et lui infligea une amende d’un million de pesetas. Le requérant a attaqué cette nouvelle procédure moyennant recours contentieux-administratif qui se trouve pendant.

2.

Licenciement du requérant par la Banque d’Espagne en tant qu’employé de la Banque d’Espagne

Le 27 février 1997, le requérant adressa une lettre au Sous-Directeur Général de la Banque d’Espagne, chef du bureau d’inspection des services, dans laquelle il faisait observer que le Tribunal suprême avait annulé la sanction disciplinaire du 22 décembre 1993 pour

non-respect de ses droits de la défense. Se référant aux diverses irrégularités commises par divers services de la Banque d’Espagne dans le cadre de procédure disciplinaire, le requérant affirmait que

:

«

b)

Le Secrétariat Général de la Banque d’Espagne (...) occulta aux services juridiques une documentation fondamentale.

c)

La Direction Générale de l’Inspection occulta aux services juridiques de la documentation me concernant et parlant de mon innocence.

d)

L’acte de l’Inspection (...) contient des affirmations fausses en ce qui me concerne.

e)

Les services juridiques (...) présentent comme fondements juridiques un tape-à-l’œil argumentaire prétentieux sur le vide.

f)

Le chef des services juridiques présente au Sous-Gouverneur un mémoire (...) contenant de graves mensonges .

»

Le requérant se plaignait également qu’après son retour à la Banque d’Espagne le 16

février 1994, il y avait été soumis, pendant vingt mois, à un traitement vexatoire, dégradant, inhumain et humiliant, violant ainsi, une fois encore, ses droits fondamentaux protégés par la Constitution espagnole. Il faisait observer qu’alors que des personnes importantes de la Banque d’Espagne ne remplissaient pas leurs obligations et mentaient dans des documents publics, il continuait de faire l’objet de discriminations et de décisions arbitraires et prévaricatrices. A la fin de sa lettre, le requérant ajouta

ce qui suit :

«

Par la présente lettre je profite également pour porter à votre connaissance la conduite, que je considère gravement irrégulière, de, au moins (...)

»

;

suivait une liste de noms, notamment de dirigeants de la Banque d’Espagne, à commencer par son Gouverneur.

Le 11 mars 1997, le Gouverneur de la Banque d’Espagne adressa au requérant une lettre de licenciement dont le libellé est le suivant

:

«

(...) Je vous communique la décision de cet établissement de se passer de vos services. Cette décision est motivée par les faits suivants

:

1.

Votre lettre du 27 février 1997, adressée à M. E.H.E., Sous-Directeur Général de cet établissement (...). Dans cette lettre il est tenu des affirmations relatives aux actes réalisés par divers départements et services de cet établissement dans la procédure ouverte à IGS de Mercado Hipotecario S.C.H. S.A., dont la teneur est la suivante en ce qui vous concerne

: (

suit la liste des affirmations émises par le requérant dans sa lettre aux points b) à f) relatives aux irrégularités commises par divers services de la Banque

).

»

La lettre de licenciement poursuivait comme suit

:

«

c)

Il qualifie de «

gravement irrégulières

» les conduites de Messieurs (

suit un liste de noms avec en premier lieu le nom du Gouverneur de la Banque d’Espagne

).

»

2.

Avoir distribué, moyennant photocopies, la lettre en question dans les lieux de travail de cet établissement, à Alcalá, 50 et 522, les 3 et 5 mars (...) lui donnant ainsi une énorme diffusion et portant atteinte au bon nom et image tant de l’Institution que des personnes auxquelles il y est fait allusion.

Considérant que de telle conduites supposent un manquement grave et coupable aux obligations contractuelles, cet établissement a décidé de vous licencier, dans l’exercice des droits conférés par l’article

54.2 c) et d) du Statut des Travailleurs, avec effet au jour de la date de la présente lettre. (...)

Le Gouverneur »

Le 20 mars 1997, le président du Comité National d’Entreprise de la Banque d’Espagne adressa une lettre au Gouverneur de la Banque centrale en faisant observer que le requérant avait agi dans le cadre de ses obligations réglementaires d’informer l’Inspection des Services des faits qui, de son avis, violaient ses droits en tant que travailleur, et supposaient un fonctionnement anormal de personnes et de services de la banque centrale. Il exprima sa surprise devant une sanction aussi radicale prise dans une affaire sans aucune répercussion publique, et demanda au Gouverneur de laisser sans effet la décision de licenciement et d’ouvrir une procédure réglementaire à l’encontre du requérant.

Contre la décision de licenciement, le requérant présenta un recours devant le tribunal social n° 16 de Madrid en alléguant notamment la violation des articles 14 (principe de non-discrimination) et 20 (droit à la liberté d’expression) de la Constitution espagnole.

Par un jugement contradictoire rendu le 31 juillet 1997, le tribunal social n° 16 de Madrid annula la décision de licenciement du requérant en estimant que le droit à la liberté d’expression-information du requérant avait été violé. Examinant l’article 20 de la Constitution, le tribunal estima notamment que

:

«

(...) Dans la lettre du 27 février 1997, rédigée par le requérant, il est fait une série d’imputations à ses supérieurs, toutefois, dans aucune de ces imputations, il est attribué la commission d’un délit mais au contraire il est fait allusion aux irrégularités commises, d’ordre administratif pouvant revêtir une indiscutable importance sans qu’il ne soit fait référence aux infractions pénales contenues dans le code pénal telles que faux en documents (...), toutes les imputations dénoncées se référant à sa propre défense. En conséquence, même si les allégations du requérant contenues dans sa lettre du 27 février 1997 revêtent une indiscutable importance, on ne peut considérer que celles-ci contiennent des imputations de faits délictueux. Cela est de première importance dès lors que, selon la jurisprudence citée (

du Tribunal constitutionnel

), le droit de tout citoyen à exercer le droit garanti par l’article 20 de la Constitution espagnole comprend les affirmations pouvant résulter dérangeantes, pour autant qu’elles n’enfreignent pas le droit fondamental qui en constitue la limite, à savoir, le droit à l’honneur. Ce droit sera violé, selon la jurisprudence du Tribunal constitutionnel (...) lorsque les imputations émises se réfèrent à la réalisation de conduites délictueuses. En outre, il convient d’accorder une plus grande importance aux circonstances dans lesquelles a eu lieu l’envoi de la lettre du requérant. Ainsi, le requérant a été sanctionné et fait l’objet d’un traitement distinct dans l’attribution d’un travail effectif, (...) de sorte qu’en envoyant la lettre à son supérieur le requérant ne fait que se défendre des imputations faites à son encontre.

(...)

En conséquence, on ne saurait considérer que le contenu de la lettre adressée à E.H.E., Sous-Directeur général de la Banque d’Espagne, ait dépassé les limites de l’exercice d’un droit fondamental.

(...) Quant au fait d’avoir rendu public le contenu de la lettre parmi les travailleurs (...), certes il remit la lettre personnellement à plusieurs de ses collègues, ainsi qu’au registre. Toutefois, il n’est pas démontré, qu’en plus, il ait déposé les photocopies dans les différents centres de travail. (...) Il est indiscutable que la conduite de l’intéressé pourrait aller au détriment de l’image de l’entreprise mais il est également vrai que la diffusion s’est limitée à l’entreprise, sans qu’il soit prouvé que le requérant n’ait effectué aucun acte tendant à rendre publique sa lettre. (...) En conséquence, on ne peut estimer que le requérant ait exercé son droit prévu à l’article 20 de la Constitution espagnole au-delà des limites conformant ce droit, de sorte que la résiliation du contrat de travail (...) doit être qualifiée comme ayant violé un droit fondamental, entraînant ainsi la nullité du licenciement. (...)

»

La Banque d’Espagne interjeta appel de ce jugement devant le Tribunal supérieur de justice de Madrid. Par un arrêt contradictoire du 14 juillet 1998, le tribunal infirma le jugement entrepris et estima le licenciement conforme aux droits fondamentaux invoqués par le requérant et, en particulier, l’article 20 de la Constitution notamment aux motifs suivants

:

(...) le requérant présenta le 27 février 1997, par le biais du registre général de la Banque d’Espagne, une lettre adressée à E.H.E., Sous-Directeur général, chef du Bureau d’Inspection des Services. Copie de cette lettre avec la mention manuscrite «

A tous les collègues de la Banque d’Espagne

» fut apposée dans le centre de la banque à Alcalá 522, dans le tableau d’affichage destiné à l’information des syndicats (...) sans qu’il soit démontré que sa distribution fut réalisée par le requérant. S’agissant du contenu de la lettre, il convient de souligner qu’une première partie porte sur la procédure ouverte à l’encontre du requérant et qui, administrativement, donna lieu à la décision du Conseil des Ministres du 22 décembre 1993 et, une autre partie ou aspect, étranger ou sans connexion avec l’instruction de ladite procédure.

(...) s’agissant (...) du traitement vexatoire et humiliant dont il dit avoir été victime de la part de la banque, en violation de tous les droits fondamentaux, l’inexécution des obligations qu’il attribue à des personnes importantes de la banque ainsi que les mensonges dans des documents publics, décisions arbitraires et prévarications, l’espoir que des personnes citées par lui soient radiées de l’ordre des avocats et les conduites gravement irrégulières qu’il attribue à dix-sept personnes de la banque, entre elles les dirigeants, ces termes constituent des opinions clairement offensantes et infamantes car invitant à soupçonner que la façon d’agir de la Banque en tant qu’entreprise et de ses dirigeants est contraire aux normes et portant atteinte et discrédit à ces derniers (...) Ces termes contenus dans la lettre ne répondent pas à un réaction instantanée et inattendue, ce qui est le propre des excès oraux, mais furent précédés de sérénité et discernement, en étant conscient du fond et de la forme (...). Le fait que la lettre n’ait pas eu de diffusion extérieure n’enlève rien à la gravité de l’atteinte à l’image de l’entreprise en son sein même (...). Il faut dès lors conclure que le requérant a outrepassé le droit à la liberté d’expression en portant atteinte à l’honorabilité de l’entreprise et des employés (...)

»

Contre cet arrêt, le requérant forma un recours d’

amparo

devant le Tribunal constitutionnel en invoquant les articles 20 (droit à la liberté d’expression et d’information) et 24 (droit à un procès équitable) de la Constitution espagnole. Par une décision du 30

novembre 1998, la haute juridiction, reprenant pour l’essentiel la motivation du Tribunal supérieur de justice de Madrid, rejeta le recours pour défaut de fondement.

B.

Droit interne pertinent

1.

Les dispositions pertinentes du Statut des Travailleurs se lisent comme suit

:

Article 54

«

Licenciement disciplinaire. – 1. L’employeur peur décider de mettre fin au contrat de travail, par un licenciement du travailleur pour non-respect grave et coupable de ses obligations.

(...)

:

(...)

c) Les offenses orales ou physiques envers l’employeur ou les personnes travaillant dans l’entreprise ou les membres de leurs familles vivant avec eux.

d) La violation de la bonne foi contractuelle, ainsi que l’abus de confiance dans la réalisation du travail .»

Article 55

«

Forme et effets du licenciement disciplinaire.

(...)

»

2.

En outre, l’article 20 de la Constitution entre en ligne de compte dans la présente affaire

:

Article 20

«

:

a) à exprimer et diffuser librement des pensées, idées et opinions oralement, par écrit ou par tout autre moyen de reproduction

;

(...)

d) à communiquer et recevoir librement des informations vraies par tous les moyens de diffusion. (...).

(...)

»

3.

L’article 171 de la convention collective de la Banque d’Espagne se lit ainsi

:

«

Pour autant que la nature de la faute le permet, le licenciement se réservera aux cas de récidive dans des fautes très graves.

»

GRIEFS

Le requérant souligne que le contenu de la lettre qui lui a valu son licenciement reflète la vérité. Il souligne que les termes jugés offensants ont été extraits hors de leur contexte et interprétés en marge de celui-ci. Il fait observer qu’aucune des personnes mises en cause n’a porté plainte ni au pénal ni au civil à son encontre. Il se plaint que le Tribunal de justice de Madrid puis le Tribunal constitutionnel on porté atteinte à son droit à la liberté d’expression tel que garanti par l’article 10 de la Convention.

Le requérant se plaint en outre que sa cause n’a pas été entendue équitablement et invoque les articles 6 §§ 1 et 2 et 13 de la Convention. Il se plaint par ailleurs d’avoir fait l’objet d’une discrimination contraire à l’article 14 de la Convention. Invoquant l’article 1 du Protocole n° 1, le requérant se plaint enfin que la mesure de licenciement constitue une violation de son droit au respect de ses biens dans la mesure où il s’est vu privé de l’unique source de revenus.

EN DROIT

1.

Le requérant se plaint que les décisions des tribunaux espagnols rejetant son recours tendant à l’annulation de son licenciement par la Banque d’Espagne ont porté atteinte à son droit à la liberté d’expression tel que garanti par l’article 10 de la Convention, ainsi libellé

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. Le présent article n’empêche pas les Etats de soumettre les entreprises de radiodiffusion, de cinéma ou de télévision à un régime d’autorisations.

2.

L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d’autrui, pour empêcher la divulgation d’informations confidentielles ou pour garantir l’autorité et l’impartialité du pouvoir judiciaire.

»

En l’état actuel du dossier, la Cour n’est pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et estime nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en application de l’article 54 § 3 b) du règlement de la Cour.

2.

Le requérant se plaint que les tribunaux espagnols n’ont pas examiné sa cause équitablement et invoque les articles 6 §§ 1 et 2, et 13 de la Convention. Les parties pertinentes de l’article 6 se lisent comme suit

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.(...)

2.

Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.

»

Pour autant que le requérant invoque l’article 6 § 2 de la Convention, la Cour observe que la procédure litigieuse ne porte pas sur le bien-fondé d’une accusation en matière pénale dirigée contre lui au sens de l’article 6 de la Convention. Dès lors, cette partie de la requête est incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article

35 § 3 de la Convention, et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4.

Dans la mesure où le requérant se plaint du caractère inéquitable de la procédure et invoque l’article 6 § 1 de la Convention, la Cour, à supposer même que cette disposition soit d’application en l’espèce, relève que le requérant a eu accès à plusieurs juridictions espagnoles qui ont examiné sa cause dans le cadre d’une procédure contradictoire. Il a pu, aux différents stades de celle-ci, présenter les arguments qu’il jugeait pertinents pour la défense de sa cause. Les jugements rendus par les tribunaux espagnols ont été amplement motivés, en fait comme en droit. Examinant la procédure dans son ensemble, la Cour n’a décelé aucune apparence de violation des garanties inhérentes au procès équitable. Pour ce qui est de l’article 13, la Cour rappelle que les garanties de cette disposition s’effacent devant celles de l’article 6 § 1 (cf., par exemple, n° 13021/87, déc.

8.9.1988, D.R. 57, p. 268). Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

3.

Pour autant que le requérant se plaint d’avoir fait l’objet d’une discrimination contraire à l’article 14, la Cour n’a décelé aucune apparence de violation de cette disposition de la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

4.

Le requérant se plaint enfin que la mesure de licenciement constitue une violation de son droit au respect de ses biens dans la mesure où il s’est vu privé de l’unique source de revenus. Il invoque l’article 1 du Protocole n° 1.

A cet égard, la Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, le revenu futur ne peut être considéré comme un «

bien

» que s’il a déjà été gagné ou s’il a fait l’objet d’une créance certaine. Or, la révocation d’un fonctionnaire et la perte de gains futurs qu’elle entraîne ne portent pas atteinte aux «

biens

» du requérant (cf. par exemple, N° 19819/92, déc. 5.7.1994, D.R. 78, p. 89). Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

AJOURNE

l’examen du grief du requérant concernant l’atteinte à son droit à la liberté d’expression (article 10 de la Convention) ;

DÉCLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

pour le surplus.

Michael O’Boyle

Elisabeth Palm

Greffier

Présidente