MORAGON IGLESIAS contre l'ESPAGNE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
MORAGON IGLESIAS contre l'ESPAGNE (CtEDO, 2002)
SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 48004/99 prezentate de Manuel MORAGON IGLESIAS împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află la 19 noiembrie 2002 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Pellonpäääääs Pastor Ridruejo Palm dnii Fischbach Casadevall Pavlovschi, judecători și dnii F. Elens-Passos; graffiter adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 8 februarie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, Manuel Moragon Iglesias, este un cetățean spaniol, născut în 1955 și rezident la Madrid. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: la 1 martie 1988, reclamantul, care a lucrat la Banca externă a Spaniei, și-a luat un concediu de cinci ani pentru a se bucura personal. La 2 noiembrie 1992, a solicitat readmisia sa. Având în vedere lipsa unui răspuns din partea băncii sau lipsa unei reintegrari din lipsă de posturi vacante, acesta a inițiat o procedură în fața instanței muncii. Prin hotărârea din 21 martie 1995 a judecătorului muncii din Madrid, reclamantul obținând câștig de cauză. Angajatorul său a fost obligat să-l readmite la un post de muncă similar celui pe care îl ocupa înainte de concediu și să-i plătească salariile neplătite de la data la care ar fi trebuit să fie reintegrat. Prin hotărârea din 22 ianuarie 1997, Tribunalul Superior de Justiție a infirmat parțial decizia atacată pe baza unei hotărâri a Tribunalului Suprem care, potrivit declarațiilor sale, era diferită din propriul său caz, în timp ce exista o hotărâre a aceleiași instanțe pronunțată la data de 17 octombrie 1995 într-un caz care ar fi identic cu cazul din speță. În consecință, Tribunalul Superior de Justiție a luat în considerare o die a quo , pentru calcularea despăgubirilor care trebuie plătite de către angajator pentru salariile neplătite, diferită de cea considerată inițial de judecătorul muncii și mai puțin favorabilă; pe de altă parte, având în vedere noile mijloace de probă, acesta a modificat în favoarea reclamantului valoarea landului care trebuia calculată în funcție de noul salariu declarat dovedit. La 6 martie 1997, baroul de la Madrid a numit un pârât din oficiu, M.F., care a introdus recursul. Prin decizia din 21 mai 1998, Tribunalul Suprem a declarat recursul inadmisibil. Decizia a fost notificată avocatului din oficiu la 18 iunie 1998. F. l-a informat prin telefon pe reclamant cu privire la decizia de respingere, precizându-i că nu avea competența de a-și asuma reprezentarea legală în fața Tribunalului Constituțional și că a trebuit să consulte baroul de la Madrid cu privire la procedura care trebuie urmată și a trimis apoi reclamantului o copie a deciziei din 21 mai 1998 a Tribunalului Suprem. La 30 iunie 1998, reclamantul și-a exprimat punctul de vedere cu privire la Baroul Madrid prin solicitarea desemnării unui avocat din oficiu pentru prezentarea unei acțiuni în fața Tribunalului Constituțional. La 13 iulie 1998, în absența oricărui răspuns, reclamantul s-a prezentat, conform declarațiilor sale, în barou, unde i s-ar fi răspuns că mai trebuia să solicite să fie pus în beneficiul asistenței judiciare pentru a prezenta o acțiune în fața Tribunalului Constituțional. Guvernul precis pe care națiunea nu are nici o înregistrare în baroul Madridului a unui astfel de de demers. La 15 iulie 1998, reclamantul a răspuns direct la Tribunalul Constituțional. Printr-o decizie din 14 septembrie 1998, acesta din urmă i-a reamintit că era de competența celui avultat și a avocatului care și-a asigurat apărarea și reprezentarea în fața instanțelor obișnuite, să prezinte acțiunea d F. o perioadă de zece zile pentru a prezenta recursul din amgaro în cauză, cu condiția să reunească condițiile stabilite de baroul de la Madrid pentru a face parte dintre avocații care pot acționa din oficiu în fața instanței constituționale și să ceară ca un declarant din oficiu să fie numit pentru a asigura reprezentarea reclamantului Această decizie, notificată printr-o scrisoare recomandată cu confirmare de primire, a fost primită la 24 septembrie 1998 de către o angajată a cabinetului dlui La 21 iulie 1998, grefa Tribunalului Muncii care a adresat reclamantului o copie a deciziei Tribunalului Suprem din 21 mai 1998 și a ordonat, printre altele, ca partea pârâtă să primească suma înregistrată pentru a face apel. La 29 septembrie 1998, reclamantul a prezentat un scris în fața Curții Constituționale, indicând că domnul F. n Printr-o decizie din 28 octombrie 1998, Tribunalul Constituțional a refuzat reclamantului beneficiul de a beneficia de asistență judiciară, acțiunea din amgaro fiind introdusă cu întârziere. Într-adevăr, s-a dovedit că, în pofida afirmațiilor reclamantului, decizia Tribunalului Suprem fusese notificată reprezentantului reclamantului la 18 octombrie 1998 Iunie 1998 și pe care reclamantul și-a prezentat personal recursul la recursul din 15 iulie 1998, și a solicitat să i se numească un avocat din oficiu, fie după expirarea termenului de 20 de zile prevăzut de lege pentru introducerea unei astfel de căi de atac. Prin decizia din 18 ianuarie 1999, reclamantului i s-a respins, de asemenea, recursul la recursul de s úplicat La 15 iunie 1999, baroul de la Madrid a confirmat reclamantului că desemnarea avocatului din oficiu în cadrul procedurii interne nu permitea să se prezinte o cale de atac în fața Tribunalului Constituțional. GRIFS Reclamantul se plângea de caracterul inechitabil al procedurii și de lipsa unei căi de atac în fața Tribunalului Suprem și a Tribunalului Constituțional. El observă că stabilirea valorii despăgubirii fusese făcută pe baza unor dovezi false prezentate de angajatorul său, fără ca acesta din urmă să fi fost sancționat în niciun fel. În plus, susține că Tribunalul Suprem este întemeiat, pentru a-și declara recursul inadmisibil, pe o jurisprudență care fusese deja modificată într-un sens care i-ar fi fost favorabil. În cele din urmă, se plânge că nu a avut acces la acțiunea din amgaro în fața Tribunalului Constituțional din cauza termenelor luate în considerare pentru prezentarea acțiunii sale, în timp ce avocatul său din oficiu nu putea să-l asiste și să nu aibă posibilitatea de a acorda un nou recurs. El invocă articolele 6 și 13 din Convenție. Invocând articolele 6 alineatul (1) și 13 din convenție, recurentul se plânge de caracterul inechitabil al procedurii și de lipsa unei căi de atac efective în fața Tribunalului Suprem și a Tribunalului Constituțional, precum și de faptul că nu a avut acces la recursul din amgaro în fața Tribunalului Constituțional din cauza respingerii acțiunii sale pentru întârziere. Dispozițiile invocate de solicitant, în părțile lor relevante, se citesc după cum urmează art. 6 alineatul (1) Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 13 Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe naționale (...) Reclamantul se plânge în primul rând că nu a avut acces efectiv la recursul din În primul rând, guvernul amintește că acțiunea din partea amgaro trebuie introdusă în termen de 20 de zile de la notificarea deciziei atacate, astfel cum se prevede la art. 43 alineatul (2) din Legea organică privind Curtea Constituțională. Acesta ia notă de faptul că, atunci când un solicitant solicită să fie pus în beneficiul asistenței judiciare, Tribunalul Constituțional nu impune acestuia din urmă respectarea formalităților impuse avocaților pentru prezentarea unei astfel de căi de atac, ci pur și simplu o prezintă în termenele prevăzute, documentele solicitate fiind solicitate ulterior. Guvernul observă că, în speță, reclamantul și-a prezentat primul scris în valoare de recurs la 15 iulie 1998. La 29 septembrie 1998, acesta a furnizat textul deciziei atacate, astfel cum îi solicitase Tribunalul Constituțional. În această privință, guvernul precizează că, în pofida faptului că recurentul a indicat că nu a cunoscut această decizie decât la 26 iunie 1998, aceasta a fost notificată avocatului său la 18 iunie 1998, așa cum acesta din urmă a afirmat, de altfel, în scrisoarea sa din 30 septembrie 1998 Tribunalului Constituțional. Guvernul amintește că notificarea valabilă în scopul calculării termenului pentru depunerea unei căi de atac da Amgaro este cea adresată reprezentantului legal al l . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53590/99, CEDO 2000-XI. Concluzia sa este că, având în vedere aceste date obiective, afirmațiile reclamantului cu privire la întârzierea de către avocatul său din oficiu a comunicării textului deciziei atacate sau pretinsa lipsă de diligență a baroului de la Madrid, nu pot fi luate în considerare și nu modifică faptul că acțiunea sa de recurs dinamgaro a fost prezentată cu întârziere. Reclamantul se limitează la a insista asupra faptului că a fost informat cu privire la decizia din 21 mai 1998 pronunțată de Tribunalul Suprem prin telefon la 26 iunie 1998 și că nu a primit o copie oficială a acestei decizii decât la 21 iulie 1998 și își exprimă îndoiala cu privire la calitatea persoanei care a primit decizia în cauză la cabinetul M. F și susține că nu a fost nici informat cu privire la termenul pe care l-a avut pentru a-și prezenta recursul la recursul de la amgaro Curtea constată în primul rând că recursul la recursul d depus de solicitant a fost respins pentru întârziere. În această privință, Comisia constată că căile de atac interne nu au fost epuizate atunci când acțiunea a fost respinsă pentru nerespectarea de către autorul formalităților impuse în dreptul intern (a se vedea Hotărârea Hava c. Republica Cehă nr. 23256/94, Decizia Comisiei din 9 iunie 1994, Deciziile și rapoartele (DR) 78-B, p. 139). Curtea reamintește că, în primul rând, autorităților naționale, în special curților și instanțelor, că este de competența de a interpreta legislația internă (a se vedea, printre multe altele, Hotărârile Tejedor García c. Spania din 16 decembrie 1997, Rec., 1997-VIII, p. 2796, § 31, Brualla Gómez de la Torrec. Spania din 19 decembrie 1997, Rec. 1997-VIII, p. 2955, § 31. Rolul Curții se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția privind efectele unei astfel de interpretări. Acest lucru este deosebit de real în ceea ce privește interpretarea de către instanțe a normelor de natură procedurală, cum ar fi termenele care reglementează depunerea documentelor sau introducerea căii de atac (a se vedea mutatis mutandis) În plus, Curtea consideră că reglementarea privind formalitățile și termenele de introducere a unei căi de atac vizează asigurarea unei bune administrări a justiției și respectarea, în special, a principiului securității juridice. În speță, Tribunalul Constituțional a fost obligat să aplice jurisprudența cu privire la calcularea termenului de 20 de zile prevăzut la art. 44 alineatul (2) din Legea organică a Tribunalului Constituțional pentru introducerea acțiunii d a considerat că termenul începe să curgă de la data notificării deciziei Tribunalului Suprem din 21 mai 1998 către reprezentantul său legal, respectiv 18 Iunie 1998, și nu de la data notificării personale a reclamantului. Curtea consideră că o astfel de interpretare a legislației interne nu este, în sine, nerațională sau contrară convenției. Recurentul susține că avocatul său din oficiu nu i-a comunicat decizia menționată anterior decât la 26 iunie 1998 și că nu a primit în mod oficial o copie a textului decât la 21 iulie 1998. Curtea constată că .. avocatul din oficiu al reclamantului nu era, în speță, abilitat să îl reprezinte în fața Tribunalului Constituțional și că l-a informat în termenul stabilit. Faptul că reclamantul s-a adresat Baroului de la Madrid, așa-numitul consilier al MF, pentru a solicita numirea unui nou avocat din oficiu, nu poate avea un efect suspensiv în ceea ce privește termenul de depunere a recursului d Pe de altă parte, Curtea reamintește faptul că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27266/95, dec. din 21.10.1996, DR 87, p. 100, Alvarez Sánchez c. Spania (dec.), n 50720/99, CEDO 2001-X, și Hotărârea Artico c. Italia din 13 mai 1980, seria A n 37, p. 18, § 36) și Kamasinski c. Austria din 19 decembrie 1989, seria A n 168, p. 32-33, § 65 și Raportul Comisiei din 5 mai 1988, p. 55, § 155). Curtea constată că reclamantului i se acordă posibilitatea de a asista, în cadrul recursului său în Casație în fața Tribunalului Suprem, de către un reprezentant numit din oficiu. De asemenea, aceasta ține seama de faptul că nu se punea problema în această cauză a unei lipse de apărare efectivă pentru reclamant în fața unui tribunal competent să reexamineze aprecierea faptelor și a probelor, ci a accesului la o instanță care are o funcție specifică în apărarea drepturilor fundamentale. În plus, cauza reclamantului a fost examinată de două persoane. instanțe, nu în acest sens, în fața Tribunalului Constituțional, să examineze încă o dată temeinicia plângerii sale în fața instanțelor de muncă, ci respectarea drepturilor la echitatea procedurii. Având în vedere cele de mai sus și diferențele existente, în ceea ce privește gravitatea problemelor ridicate de deficiențele de asistență juridică din oficiu și de asigurarea pentru persoana în cauză a exercitării efective a drepturilor sale la apărare, cu, printre altele, cauzele Artico și Kamasinski menționate anterior, Curtea nu evidențiază nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau a protocoalelor sale. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 4 din Convenție. Reclamantul se plânge de faptul că stabilirea cuantumului despăgubirii fusese făcută pe baza unor dovezi false prezentate de angajatorul său și că Tribunalul Suprem este întemeiat, pentru a declara inadmisibilă recursul său, pe o jurisprudență care fusese deja modificată într-un sens care i-ar fi fost favorabil. Curtea reamintește că, în temeiul articolului 19 din Convenție, aceasta are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care decurg din Convenție pentru părțile contractante. În special, nu este de competența sa să cunoască erorile de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție. Curtea se referă la jurisprudența sa menționată anterior privind interpretarea și aplicarea legislației interne și reamintește că aceasta nu va substitui propria sa apreciere a dreptului în la mai puțin de o arbitrară (hotărârea Tejedor García menționată anterior, p. 2796, § 31). În opinia Curții, stabilirea cuantumului despăgubirii solicitate de reclamant și alegerea jurisprudenței pe care Tribunalul Suprem este întemeiat pentru a declara inadmisibil recursul său sunt chestiuni care țin de instanțele și instanțele interne, iar hotărârile pronunțate de acestea din urmă nu pot fi calificate drept "arbitrari," "iraționali" sau de natură să dea drumul echității procedurii. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că, în diferitele etape ale procedurii în fața instanțelor de muncă, reclamantul a putut prezenta argumentele pe care le considerau relevante pentru apărarea cauzei sale. În lumina principiilor stabilite de jurisprudența sa, Curtea consideră că nimic din dosar nu permite identificarea unei aparente încălcări de către instanțele spaniole a drepturilor recunoscute în art. 6 din Convenție. Având în vedere cele menționate anterior, Curtea consideră că această parte a cererii este în mod evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Françoise Elens-Passos Nicolas Bratza Grefier Adjunct Președinte