SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 48004/99 prezentate de Manuel MORAGON IGLESIAS împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află la 19 noiembrie 2002 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Pellonpäääääs Pastor Ridruejo Palm dnii Fischbach Casadevall Pavlovschi, judecători și dnii F. Elens-Passos; graffiter adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 8 februarie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, Manuel Moragon Iglesias, este un cetățean spaniol, născut în 1955 și rezident la Madrid.
Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: la 1 martie 1988, reclamantul, care a lucrat la Banca externă a Spaniei, și-a luat un concediu de cinci ani pentru a se bucura personal. La 2 noiembrie 1992, a solicitat readmisia sa. Având în vedere lipsa unui răspuns din partea băncii sau lipsa unei reintegrari din lipsă de posturi vacante, acesta a inițiat o procedură în fața instanței muncii. Prin hotărârea din 21 martie 1995 a judecătorului muncii din Madrid, reclamantul obținând câștig de cauză. Angajatorul său a fost obligat să-l readmite la un post de muncă similar celui pe care îl ocupa înainte de concediu și să-i plătească salariile neplătite de la data la care ar fi trebuit să fie reintegrat.
Prin hotărârea din 22 ianuarie 1997, Tribunalul Superior de Justiție a infirmat parțial decizia atacată pe baza unei hotărâri a Tribunalului Suprem care, potrivit declarațiilor sale, era diferită din propriul său caz, în timp ce exista o hotărâre a aceleiași instanțe pronunțată la data de 17 octombrie 1995 într-un caz care ar fi identic cu cazul din speță. În consecință, Tribunalul Superior de Justiție a luat în considerare o die a quo , pentru calcularea despăgubirilor care trebuie plătite de către angajator pentru salariile neplătite, diferită de cea considerată inițial de judecătorul muncii și mai puțin favorabilă; pe de altă parte, având în vedere noile mijloace de probă, acesta a modificat în favoarea reclamantului valoarea landului care trebuia calculată în funcție de noul salariu declarat dovedit.
La 6 martie 1997, baroul de la Madrid a numit un pârât din oficiu, M.F., care a introdus recursul. Prin decizia din 21 mai 1998, Tribunalul Suprem a declarat recursul inadmisibil. Decizia a fost notificată avocatului din oficiu la 18 iunie 1998. F. l-a informat prin telefon pe reclamant cu privire la decizia de respingere, precizându-i că nu avea competența de a-și asuma reprezentarea legală în fața Tribunalului Constituțional și că a trebuit să consulte baroul de la Madrid cu privire la procedura care trebuie urmată și a trimis apoi reclamantului o copie a deciziei din 21 mai 1998 a Tribunalului Suprem. La 30 iunie 1998, reclamantul și-a exprimat punctul de vedere cu privire la Baroul Madrid prin solicitarea desemnării unui avocat din oficiu pentru prezentarea unei acțiuni în fața Tribunalului Constituțional.
La 13 iulie 1998, în absența oricărui răspuns, reclamantul s-a prezentat, conform declarațiilor sale, în barou, unde i s-ar fi răspuns că mai trebuia să solicite să fie pus în beneficiul asistenței judiciare pentru a prezenta o acțiune în fața Tribunalului Constituțional. Guvernul precis pe care națiunea nu are nici o înregistrare în baroul Madridului a unui astfel de de demers. La 15 iulie 1998, reclamantul a răspuns direct la Tribunalul Constituțional.
Printr-o decizie din 14 septembrie 1998, acesta din urmă i-a reamintit că era de competența celui avultat și a avocatului care și-a asigurat apărarea și reprezentarea în fața instanțelor obișnuite, să prezinte acțiunea d F. o perioadă de zece zile pentru a prezenta recursul din amgaro în cauză, cu condiția să reunească condițiile stabilite de baroul de la Madrid pentru a face parte dintre avocații care pot acționa din oficiu în fața instanței constituționale și să ceară ca un declarant din oficiu să fie numit pentru a asigura reprezentarea reclamantului Această decizie, notificată printr-o scrisoare recomandată cu confirmare de primire, a fost primită la 24 septembrie 1998 de către o angajată a cabinetului dlui La 21 iulie 1998, grefa Tribunalului Muncii care a adresat reclamantului o copie a deciziei Tribunalului Suprem din 21 mai 1998 și a ordonat, printre altele, ca partea pârâtă să primească suma înregistrată pentru a face apel.
La 29 septembrie 1998, reclamantul a prezentat un scris în fața Curții Constituționale, indicând că domnul F. n Printr-o decizie din 28 octombrie 1998, Tribunalul Constituțional a refuzat reclamantului beneficiul de a beneficia de asistență judiciară, acțiunea din amgaro fiind introdusă cu întârziere. Într-adevăr, s-a dovedit că, în pofida afirmațiilor reclamantului, decizia Tribunalului Suprem fusese notificată reprezentantului reclamantului la 18 octombrie 1998 Iunie 1998 și pe care reclamantul și-a prezentat personal recursul la recursul din 15 iulie 1998, și a solicitat să i se numească un avocat din oficiu, fie după expirarea termenului de 20 de zile prevăzut de lege pentru introducerea unei astfel de căi de atac.
Prin decizia din 18 ianuarie 1999, reclamantului i s-a respins, de asemenea, recursul la recursul de s úplicat La 15 iunie 1999, baroul de la Madrid a confirmat reclamantului că desemnarea avocatului din oficiu în cadrul procedurii interne nu permitea să se prezinte o cale de atac în fața Tribunalului Constituțional. GRIFS Reclamantul se plângea de caracterul inechitabil al procedurii și de lipsa unei căi de atac în fața Tribunalului Suprem și a Tribunalului Constituțional. El observă că stabilirea valorii despăgubirii fusese făcută pe baza unor dovezi false prezentate de angajatorul său, fără ca acesta din urmă să fi fost sancționat în niciun fel. În plus, susține că Tribunalul Suprem este întemeiat, pentru a-și declara recursul inadmisibil, pe o jurisprudență care fusese deja modificată într-un sens care i-ar fi fost favorabil.
În cele din urmă, se plânge că nu a avut acces la acțiunea din amgaro în fața Tribunalului Constituțional din cauza termenelor luate în considerare pentru prezentarea acțiunii sale, în timp ce avocatul său din oficiu nu putea să-l asiste și să nu aibă posibilitatea de a acorda un nou recurs. El invocă articolele 6 și 13 din Convenție. Invocând articolele 6 alineatul (1) și 13 din convenție, recurentul se plânge de caracterul inechitabil al procedurii și de lipsa unei căi de atac efective în fața Tribunalului Suprem și a Tribunalului Constituțional, precum și de faptul că nu a avut acces la recursul din amgaro în fața Tribunalului Constituțional din cauza respingerii acțiunii sale pentru întârziere.
Dispozițiile invocate de solicitant, în părțile lor relevante, se citesc după cum urmează art. 6 alineatul (1) Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 13 Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe naționale (...) Reclamantul se plânge în primul rând că nu a avut acces efectiv la recursul din În primul rând, guvernul amintește că acțiunea din partea amgaro trebuie introdusă în termen de 20 de zile de la notificarea deciziei atacate, astfel cum se prevede la art. 43 alineatul (2) din Legea organică privind Curtea Constituțională.
Acesta ia notă de faptul că, atunci când un solicitant solicită să fie pus în beneficiul asistenței judiciare, Tribunalul Constituțional nu impune acestuia din urmă respectarea formalităților impuse avocaților pentru prezentarea unei astfel de căi de atac, ci pur și simplu o prezintă în termenele prevăzute, documentele solicitate fiind solicitate ulterior. Guvernul observă că, în speță, reclamantul și-a prezentat primul scris în valoare de recurs la 15 iulie 1998. La 29 septembrie 1998, acesta a furnizat textul deciziei atacate, astfel cum îi solicitase Tribunalul Constituțional. În această privință, guvernul precizează că, în pofida faptului că recurentul a indicat că nu a cunoscut această decizie decât la 26 iunie 1998, aceasta a fost notificată avocatului său la 18 iunie 1998, așa cum acesta din urmă a afirmat, de altfel, în scrisoarea sa din 30 septembrie 1998 Tribunalului Constituțional.
Guvernul amintește că notificarea valabilă în scopul calculării termenului pentru depunerea unei căi de atac da Amgaro este cea adresată reprezentantului legal al l … 53590/99, CEDO 2000-XI. Concluzia sa este că, având în vedere aceste date obiective, afirmațiile reclamantului cu privire la întârzierea de către avocatul său din oficiu a comunicării textului deciziei atacate sau pretinsa lipsă de diligență a baroului de la Madrid, nu pot fi luate în considerare și nu modifică faptul că acțiunea sa de recurs dinamgaro a fost prezentată cu întârziere.
Reclamantul se limitează la a insista asupra faptului că a fost informat cu privire la decizia din 21 mai 1998 pronunțată de Tribunalul Suprem prin telefon la 26 iunie 1998 și că nu a primit o copie oficială a acestei decizii decât la 21 iulie 1998 și își exprimă îndoiala cu privire la calitatea persoanei care a primit decizia în cauză la cabinetul M. F și susține că nu a fost nici informat cu privire la termenul pe care l-a avut pentru a-și prezenta recursul la recursul de la amgaro Curtea constată în primul rând că recursul la recursul d depus de solicitant a fost respins pentru întârziere.
În această privință, Comisia constată că căile de atac interne nu au fost epuizate atunci când acțiunea a fost respinsă pentru nerespectarea de către autorul formalităților impuse în dreptul intern (a se vedea Hotărârea Hava c. Republica Cehă nr. 23256/94, Decizia Comisiei din 9 iunie 1994, Deciziile și rapoartele (DR) 78-B, p. 139). Curtea reamintește că, în primul rând, autorităților naționale, în special curților și instanțelor, că este de competența de a interpreta legislația internă (a se vedea, printre multe altele, Hotărârile Tejedor García c. Spania din 16 decembrie 1997, Rec., 1997-VIII, p. 2796, § 31, Brualla Gómez de la Torrec. Spania din 19 decembrie 1997, Rec. 1997-VIII, p. 2955, § 31. Rolul Curții se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția privind efectele unei astfel de interpretări.
Acest lucru este deosebit de real în ceea ce privește interpretarea de către instanțe a normelor de natură procedurală, cum ar fi termenele care reglementează depunerea documentelor sau introducerea căii de atac (a se vedea mutatis mutandis) În plus, Curtea consideră că reglementarea privind formalitățile și termenele de introducere a unei căi de atac vizează asigurarea unei bune administrări a justiției și respectarea, în special, a principiului securității juridice. În speță, Tribunalul Constituțional a fost obligat să aplice jurisprudența cu privire la calcularea termenului de 20 de zile prevăzut la art. 44 alineatul (2) din Legea organică a Tribunalului Constituțional pentru introducerea acțiunii d a considerat că termenul începe să curgă de la data notificării deciziei Tribunalului Suprem din 21 mai 1998 către reprezentantul său legal, respectiv 18 Iunie 1998, și nu de la data notificării personale a reclamantului.
Curtea consideră că o astfel de interpretare a legislației interne nu este, în sine, nerațională sau contrară convenției. Recurentul susține că avocatul său din oficiu nu i-a comunicat decizia menționată anterior decât la 26 iunie 1998 și că nu a primit în mod oficial o copie a textului decât la 21 iulie 1998. Curtea constată că .. avocatul din oficiu al reclamantului nu era, în speță, abilitat să îl reprezinte în fața Tribunalului Constituțional și că l-a informat în termenul stabilit.
Faptul că reclamantul s-a adresat Baroului de la Madrid, așa-numitul consilier al MF, pentru a solicita numirea unui nou avocat din oficiu, nu poate avea un efect suspensiv în ceea ce privește termenul de depunere a recursului d Pe de altă parte, Curtea reamintește faptul că … 27266/95, dec. din 21.10.1996, DR 87, p. 100, Alvarez Sánchez c. Spania (dec.), n 50720/99, CEDO 2001-X, și Hotărârea Artico c. Italia din 13 mai 1980, seria A n 37, p. 18, § 36) și Kamasinski c. Austria din 19 decembrie 1989, seria A n 168, p. 32-33, § 65 și Raportul Comisiei din 5 mai 1988, p. 55, § 155). Curtea constată că reclamantului i se acordă posibilitatea de a asista, în cadrul recursului său în Casație în fața Tribunalului Suprem, de către un reprezentant numit din oficiu.
De asemenea, aceasta ține seama de faptul că nu se punea problema în această cauză a unei lipse de apărare efectivă pentru reclamant în fața unui tribunal competent să reexamineze aprecierea faptelor și a probelor, ci a accesului la o instanță care are o funcție specifică în apărarea drepturilor fundamentale. În plus, cauza reclamantului a fost examinată de două persoane. instanțe, nu în acest sens, în fața Tribunalului Constituțional, să examineze încă o dată temeinicia plângerii sale în fața instanțelor de muncă, ci respectarea drepturilor la echitatea procedurii.
Având în vedere cele de mai sus și diferențele existente, în ceea ce privește gravitatea problemelor ridicate de deficiențele de asistență juridică din oficiu și de asigurarea pentru persoana în cauză a exercitării efective a drepturilor sale la apărare, cu, printre altele, cauzele Artico și Kamasinski menționate anterior, Curtea nu evidențiază nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau a protocoalelor sale. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 4 din Convenție. Reclamantul se plânge de faptul că stabilirea cuantumului despăgubirii fusese făcută pe baza unor dovezi false prezentate de angajatorul său și că Tribunalul Suprem este întemeiat, pentru a declara inadmisibilă recursul său, pe o jurisprudență care fusese deja modificată într-un sens care i-ar fi fost favorabil.
Curtea reamintește că, în temeiul articolului 19 din Convenție, aceasta are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care decurg din Convenție pentru părțile contractante. În special, nu este de competența sa să cunoască erorile de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție.
Curtea se referă la jurisprudența sa menționată anterior privind interpretarea și aplicarea legislației interne și reamintește că aceasta nu va substitui propria sa apreciere a dreptului în la mai puțin de o arbitrară (hotărârea Tejedor García menționată anterior, p. 2796, § 31). În opinia Curții, stabilirea cuantumului despăgubirii solicitate de reclamant și alegerea jurisprudenței pe care Tribunalul Suprem este întemeiat pentru a declara inadmisibil recursul său sunt chestiuni care țin de instanțele și instanțele interne, iar hotărârile pronunțate de acestea din urmă nu pot fi calificate drept "arbitrari," "iraționali" sau de natură să dea drumul echității procedurii. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că, în diferitele etape ale procedurii în fața instanțelor de muncă, reclamantul a putut prezenta argumentele pe care le considerau relevante pentru apărarea cauzei sale.
În lumina principiilor stabilite de jurisprudența sa, Curtea consideră că nimic din dosar nu permite identificarea unei aparente încălcări de către instanțele spaniole a drepturilor recunoscute în art. 6 din Convenție. Având în vedere cele menționate anterior, Curtea consideră că această parte a cererii este în mod evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Françoise Elens-Passos Nicolas Bratza Grefier Adjunct Președinte
DÉCISION
de la requête n o 48004/99 présentée par Manuel MORAGON IGLESIAS contre l’Espagne La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 19 novembre 2002 en une chambre composée de Sir Nicolas Bratza , président , MM. M. Pellonpää , A. Pastor Ridruejo , M me E. Palm , MM. M. Fischbach , J. Casadevall , S. Pavlovschi, juges , et de M me F. Elens-Passos, greffière adjointe de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 8 février 1999, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, Manuel Moragon Iglesias, est un ressortissant espagnol, né en 1955 et résidant à Madrid.
Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 1 er mars 1988, le requérant, qui travaillait à la Banque extérieure d’Espagne, prit un congé de cinq ans pour convenance personnelle. Le 2 novembre 1992, il demanda sa réadmission. Face à l’absence de réponse de la banque, ou à l’absence de réincorporation faute de postes vacants, il diligenta une procédure devant la juridiction du travail. Par un jugement du 21 mars 1995 du juge du travail de Madrid, le requérant obtint gain de cause. Son employeur fut obligé de le réadmettre à un poste de travail similaire à celui qu’il occupait avant son congé et de lui verser les salaires non perçus depuis la date à laquelle il aurait dû être réintégré.
Les parties firent appel. Par un arrêt du 22 janvier 1997, le Tribunal supérieur de justice infirma partiellement la décision attaquée sur la base d’un arrêt du Tribunal suprême qui était différent, selon ses dires, de son propre cas, alors qu’il existait un arrêt du même tribunal, rendu le 17 octobre 1995 dans un cas qui serait identique au cas d’espèce. En conséquence, le Tribunal supérieur de justice prit en compte un dies a quo , pour le calcul des indemnisations à verser par l’employeur pour les salaires non payés, différent de celui considéré initialement par le juge du travail et moins favorable. Par ailleurs, et au vu des nouveaux moyens de preuve, il modifia en faveur du requérant le montant de l’indemnisation qui devait être calculée en fonction du nouveau salaire déclaré prouvé.
Le requérant sollicita d’être mis au bénéfice de l’assistance juridictionnelle pour former un pourvoi en cassation pour harmonisation de la jurisprudence auprès du Tribunal suprême. Le 6 mars 1997, le barreau de Madrid nomma un défenseur d’office au requérant, M e F., qui introduisit le pourvoi. Par une décision du 21 mai 1998, le Tribunal suprême déclara le pourvoi irrecevable. La décision fut notifiée le 18 juin 1998 à l’avocat d’office. Le 26 juin 1998, M e F. informa le requérant, par téléphone, de la décision de rejet, lui précisant qu’il n’était pas compétent pour assumer sa représentation légale devant le Tribunal constitutionnel et qu’il devait consulter le barreau de Madrid sur la procédure à suivre.
Il fit alors parvenir au requérant une copie de la décision du 21 mai 1998 du Tribunal suprême. Le 30 juin 1998, le requérant s’adressa au barreau de Madrid en sollicitant la désignation d’un avocat d’office pour la présentation d’un recours d’ amparo devant le Tribunal constitutionnel. Le 13 juillet 1998, en l’absence de toute réponse, le requérant se présenta, selon ses dires, au barreau, où on lui aurait répondu qu’il devait demander d’être mis au bénéfice de l’assistance juridictionnelle pour présenter un recours d’ amparo devant le Tribunal constitutionnel. Le Gouvernement précise qu’il n’y a pas de trace au barreau de Madrid d’une telle démarche. Le 15 juillet 1998, le requérant s’adressa alors directement au Tribunal constitutionnel.
Par une décision du 14 septembre 1998, ce dernier lui rappela qu’il était du ressort de l’avoué et de l’avocat ayant assuré sa défense et sa représentation devant les juridictions ordinaires, de présenter le recours d’ amparo . La haute juridiction accorda, par conséquent, à M e F. un délai de dix jours pour présenter le recours d’ amparo en cause, « pourvu qu’il réunisse les conditions établies par le barreau de Madrid pour faire partie des avocats pouvant agir d’office devant la juridiction constitutionnelle, et qu’il demande qu’un avoué d’office soit nommé pour assurer la représentation du requérant ». Cette décision, notifiée par courrier recommandé avec accusé de réception, fut réceptionnée le 24 septembre 1998 par une employée du cabinet de M e F. Le 21 juillet 1998, le greffe du tribunal du travail adressa au requérant une copie de la décision du Tribunal suprême du 21 mai 1998 et ordonna, entre autres, que fût rendu à la partie adverse le montant consigné pour faire appel.
Le 29 septembre 1998, le requérant présenta un écrit devant le Tribunal constitutionnel, indiquant que M e F. n’était pas habilité pour le représenter en amparo et demandant qu’un avocat et un avoué d’office lui fussent désignés. Le 30 septembre 1998, M e F. lui-même confirma devant le Tribunal constitutionnel qu’il n’était pas habilité à assister le requérant. Par une décision du 28 octobre 1998, le Tribunal constitutionnel refusa au requérant le bénéfice de l’assistance juridictionnelle, le recours d’ amparo ayant été introduit tardivement. En effet, il avait été prouvé que, malgré les dires du requérant, la décision du Tribunal suprême avait été notifiée au représentant du requérant le 18 juin 1998 et que le requérant présenta personnellement son recours d’ amparo et demanda de se voir nommer un avocat d’office le 15 juillet 1998, soit après l’expiration du délai de vingt jours prévu par la loi pour introduire un tel recours.
Par une décision du 18 janvier 1999, le requérant se vit rejeter également son recours de s úplica . Le 15 juin 1999, le barreau de Madrid confirma au requérant que la désignation de l’avocat d’office dans la procédure interne ne l’autorisait pas à présenter un recours d’ amparo devant le Tribunal Constitutionnel. GRIEFS Le requérant se plaint du caractère inéquitable de la procédure et de l’absence d’un recours effectif devant le Tribunal suprême et le Tribunal constitutionnel. Il note que la fixation du montant de l’indemnisation avait été faite sur la base de fausses preuves présentées par son employeur, sans que ce dernier ait été aucunement sanctionné. Il fait valoir en outre que le Tribunal suprême s’est fondé, pour déclarer irrecevable son pourvoi, sur une jurisprudence qui avait déjà été modifiée dans un sens qui lui aurait été favorable.
Il se plaint enfin de ne pas avoir eu accès au recours d’ amparo devant le Tribunal constitutionnel en raison des délais pris en compte pour la présentation de son recours, alors que son avocat d’office ne pouvait l’assister et faute de s’en être vu accorder un nouveau. Il invoque les articles 6 et 13 de la Convention. EN DROIT Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint du caractère inéquitable de la procédure et de l’absence d’un recours effectif devant le Tribunal suprême et le Tribunal constitutionnel, ainsi que de ne pas avoir eu accès au recours d’ amparo devant le Tribunal constitutionnel en raison du rejet de son recours pour tardiveté.
Les dispositions invoquées par le requérant, dans leurs parties pertinentes, se lisent comme suit : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) Article 13 « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale (...) » 1. Le requérant se plaint tout d’abord de ne pas avoir eu un accès effectif au recours d’ amparo devant le Tribunal constitutionnel en ce qu’il a été rejeté pour tardiveté en raison des défaillances de son assistance juridique.
Le Gouvernement rappelle tout d’abord que le recours d’ amparo doit être introduit dans les vingt jours suivant la notification de la décision attaquée, tel que le prévoit l’article 43 § 2 de la loi organique portant sur le Tribunal constitutionnel. Il note que lorsqu’un requérant demande à être mis au bénéfice de l’assistance judiciaire, le Tribunal constitutionnel n’exige pas de ce dernier le respect des formalités requises des avocats pour la présentation d’un tel recours, mais simplement qu’il le présente dans les délais prescrits, les documents requis lui étant demandés ultérieurement. Le Gouvernement observe qu’en l’espèce, le requérant présenta son premier écrit valant recours d’ amparo le 15 juillet 1998. Le 29 septembre 1998 il fournit le texte de la décision attaquée, comme le Tribunal constitutionnel le lui avait demandé.
A cet égard, le Gouvernement précise que malgré le fait que le requérant indique qu’il ne connut cette décision que le 26 juin 1998, elle fut notifiée à son avocat le 18 juin 1998, comme ce dernier l’a d’ailleurs affirmé dans son écrit du 30 septembre 1998 au Tribunal constitutionnel. Le Gouvernement rappelle que la notification valable aux fins du calcul du délai pour présenter un recours d’ amparo est celle adressée au représentant légal de l’intéressé, indépendamment de l’existence ou non de notification à ce dernier ( Ramón Franquesa Freixas, c. Espagne (déc.), n o 53590/99, CEDH 2000-XI). Il conclut que, face à ces données objectives, les affirmations du requérant concernant le retard par son avocat d’office à lui communiquer le texte de la décision attaquée ou le prétendu manque de diligence du barreau de Madrid, ne peuvent entrer en ligne de compte et ne modifient pas le fait que son recours d’amparo fut présenté tardivement.
Le requérant se limite à insister sur ce qu’il fut informé de la décision du 21 mai 1998 rendue par le Tribunal suprême par téléphone le 26 juin 1998 et qu’il ne reçut de copie officielle de cette décision que le 21 juillet 1998. Il émet des doutes quant à la qualité de la personne ayant réceptionné la décision en cause au cabinet de M e F et affirme ne pas avoir non plus été informé du délai qu’il avait pour présenter son recours d’ amparo . La Cour constate tout d’abord que le recours d’ amparo présenté par le requérant a été rejeté pour tardiveté.
A cet égard, elle observe que les voies de recours internes n’ont pas été épuisées lorsque le recours a été rejeté pour inobservation par l’auteur des formalités requises en droit interne (cf. Hava c. République Tchèque, requête n o 23256/94, décision de la Commission du 9 juin 1994, Décisions et rapports (DR) 78-B, p. 139). La Cour rappelle que c’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts Tejedor García c. Espagne du 16 décembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VIII, p. 2796, § 31, Brualla Gómez de la Torre c. Espagne du 19 décembre 1997, Recueil 1997-VIII, p. 2955, § 31). Le rôle de la Cour se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation.
Cela est particulièrement vrai s’agissant de l’interprétation par les tribunaux des règles de nature procédurale telles que les délais régissant le dépôt des documents ou l’introduction de recours (voir, mutatis mutandis , l’arrêt Tejedor García précité, § 31). La Cour estime par ailleurs que la réglementation relative aux formalités et aux délais à respecter pour former un recours vise à assurer une bonne administration de la justice et le respect, en particulier, du principe de la sécurité juridique. Les intéressés doivent s’attendre à ce que ces règles soient appliquées. En l’espèce, le Tribunal constitutionnel a été amené à appliquer sa jurisprudence concernant le calcul du délai de vingt jours prévu par l’article 44 § 2 de la loi organique du Tribunal constitutionnel pour l’introduction du recours d’ amparo et, en particulier, la détermination du dies a quo à retenir pour la présentation dudit recours.
Il a estimé que le délai commençait à courir à partir de la date de notification de la décision du Tribunal suprême du 21 mai 1998 à son représentant légal, à savoir le 18 juin 1998, et non à partir de la date de notification personnelle au requérant. La Cour estime qu’une telle interprétation de la législation interne n’apparaît pas comme étant, en soi, déraisonnable ou contraire à la Convention. Le requérant soutient que son avocat d’office ne lui a communiqué la décision précitée que le 26 juin 1998 et qu’il n’en reçut officiellement une copie du texte que le 21 juillet 1998. La Cour observe que l’avocat d’office du requérant n’était pas, en l’espèce, habilité à le représenter devant le Tribunal constitutionnel et qu’il le lui fit savoir dans les délais.
Le fait que le requérant se soit adressé au barreau de Madrid, prétendument conseillé par M e F., pour demander qu’un nouvel avocat d’office lui soit désigné, ne saurait avoir un effet suspensif quant au délai pour le dépôt du recours d’ amparo . Par ailleurs, la Cour rappelle qu’il ne s’agit pas en l’espèce d’une procédure pénale et estime que l’examen des griefs selon lesquels l’avocat d’office aurait, par sa négligence, lésé le droit du requérant à une assistance judiciaire effective, ne sont pas de nature à engager de façon directe et immédiate la responsabilité de l’Etat (voir, mutatis mutandis , n o 27266/95, déc.
du 21.10.1996, DR 87, p. 100, Alvarez Sánchez c. Espagne (déc.), n o 50720/99, CEDH 2001-X, et les arrêts Artico c. Italie du 13 mai 1980, série A n o 37, p. 18, § 36) et Kamasinski c. Autriche du 19 décembre 1989, série A n o 168, p. 32-33, § 65 et rapport de la Commission du 5 mai 1988, p. 55, § 155). La Cour constate que le requérant s’est vu assister, dans le cadre de son pourvoi en cassation devant le Tribunal suprême, par un représentant nommé d’office. Elle tient également compte qu’il n’était pas question dans cette affaire d’un manque de défense effective pour le requérant devant un tribunal compétent pour réexaminer l’appréciation des faits et des preuves, mais de l’accès à un tribunal ayant une fonction spécifique en défense des droits fondamentaux.
En outre, l’affaire du requérant a été examinée par deux instances, ne s’agissant donc pas, devant le Tribunal constitutionnel, d’examiner une fois de plus le bien-fondé de sa réclamation devant les juridictions du travail, mais le respect des droits à l’équité de la procédure. Au vu de ce qui précède et des différences existant, quant à la gravité des problèmes posés par les déficiences de l’assistance judiciaire d’office et l’assurance pour l’intéressé de la jouissance effective de ses droits de la défense, avec, entre autres, les affaires Artico et Kamasinski précitées, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention.
2. Le requérant se plaint de ce que la fixation du montant de l’indemnisation avait été faite sur la base de fausses preuves présentées par son employeur et que le Tribunal suprême s’est fondé, pour déclarer irrecevable son pourvoi, sur une jurisprudence qui avait déjà été modifiée dans un sens qui lui aurait été favorable. La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 19 de la Convention, elle a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si, et dans la mesure où, elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention.
La Cour se réfère à sa jurisprudence précitée relative à l’interprétation et l’application de la législation interne et rappelle qu’elle ne substituera pas sa propre appréciation du droit en l’absence d’arbitraire (arrêt Tejedor García précité, p. 2796, § 31). De l’avis de la Cour, la fixation du montant de l’indemnisation réclamée par le requérant et le choix de la jurisprudence sur laquelle le Tribunal suprême s’est fondé pour déclarer irrecevable son pourvoi sont des questions qui relèvent des cours et tribunaux internes, et les décisions rendues par ces dernières ne sauraient être qualifiées d’arbitraires, de déraisonnables ou de nature à entâcher l’équité de la procédure. Au vu de ce qui précède, la Cour note que le requérant a pu, aux différents stades de la procédure devant les juridictions du travail, présenter les arguments qu’ils jugeaient pertinents pour la défense de sa cause.
A la lumière des principes dégagés par sa jurisprudence, la Cour estime que rien dans le dossier ne permet de déceler une apparence de violation par les juridictions espagnoles des droits reconnus à l’article 6 de la Convention. Compte tenu de ce qui précède, la Cour estime que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Françoise Elens-Passos Nicolas Bratza Greffière adjointe Président