POLOMSKI contre l'ESPAGNE

POLOMSKI contre l'ESPAGNE (CtEDO, 2002)

SECȚIA A PATRULEA

DECIZIE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cererei nr. 52359/99

prezentate de Guido POLOMSKI

împotriva Spaniei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a patrulea), în ședință pe 17 septembrie 2002 în cameră compusă din

Sir Nicolas Bratza, președinte, Domi. M. Pellonpää, A. Pastor Ridruejo, Doamna E. Palm, Domi. J. Casadevall, R. Maruste, S. Pavlovschi, judecători, și Domi. M. O'Boyle, grefier de secție,

Având în vedere petiția menționată mai sus introdusă pe 16 septembrie 1998,

Având în vedere observațiile depuse de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant,

Având în vedere comentariile depuse de guvern,

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

PE FAPT

Reclamantul este un cetățean german, născut în 1938 și domiciliat la Berlin. Este în prezent deținut în Spania. În fața Curții, este reprezentat de Doamna Rudolf-Rüdiger Schmidt, avocat la baroul din Tenerife.

A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamantul a fost arestat și pus în custodie pe 17 aprilie 1996 pentru presupusul delict de omucidere. O altă persoană era de asemenea urmărită pentru aceleași fapte.

Prin ordonanță din 20 aprilie 1996, judecătorul de instrucție nr. 2 din Puerto de la Cruz (Tenerife) a hotărât plasarea reclamantului în arest preventiv.

Pe 22 noiembrie 1997, judecătorul de instrucție a încheiat instrucția și a trimis reclamantul, acuzat de omucidere, în fața Audiencia provincial din Tenerife, constituită în tribunal cu juri, pentru faza de judecată.

Prin decizie din 19 martie 1998, judecătorul instructor a pronunțat o ordonanță și a citat reprezentantul reclamantului să comparăți în termen de cincisprezece zile în fața Audiencia provincial din Tenerife pentru a-și prezenta alegerile cu privire la, în special, situația personală a reclamantului. Această ordonanță a fost notificată reclamantului în același zii.

Prin decizie din 1 aprilie 1998, președintele Secției a Doua a Audiencia provincial din Tenerife, responsabil cu dosarul, a constatat că avocatul reclamantului, care reprezentau de asemenea pe celălalt coaccuzat, a depus doar memorandum-ul care conținea concluziile apărării reclamantului și omisese să prezinte concluziile privind celălalt coaccuzat. Considerând că lipsa acestor concluzii ar putea aduce atingere drepturilor apărării coaccuzatului, judecătorul a invitat avocatul să prezinte memorandum-ul său. Evocând situația arestului preventiv al reclamantului, a adăugat:

"Deoarece data expirării duratei arestului preventiv a inculpatului Polomski este apropiată, în conformitate cu art. 504 din codul de procedură penală, trebuie ascultați inculpatul, procuratura și apărarea, pentru a-și prezenta alegerile privind prelungirea arestului preventiv."

Pentru aceasta, judecătorul a convocat părțile pe 17 aprilie 1998 la grefa tribunalului. Vineri dimineață pe 17 aprilie 1998, judecătorul a deschis ședința în prezența reclamantului, unui interpret și procuraturii. Constatând că avocatul reclamantului nu era prezent și, în caz că nu ar fi primit actul de citație, a ordonat să fie contactat la telefon la birou. Avocatul fiind absent la acel moment, judecătorul a hotărât să amâne ședința la luni 20 aprilie 1998.

Luni, 20 aprilie 1998, președintele Secției a Doua a Audiencia provincial a ținut ședința în prezența reclamantului și avocatului acestuia, precum și a procuraturii. Reprezentantul reclamantului a apărat eliberarea reclamantului susținând că durata arestului preventiv ordonată de judecător expirease înainte de ora 0 pe 20 aprilie 1998, adică în ultima oră a 19 aprilie 1998.

Prin decizie pronunțată pe 21 aprilie 1998, judecătorul a hotărât prelungirea arestului preventiv al reclamantului pentru o perioadă de un an pe baza următoarelor motive:

"1. De la început, trebuie să ne pronunțăm asupra chestiunii ridicate de apărare a inculpatului referitor la faptul dacă durata arestului preventiv de doi ani a expirat sau nu. În această privință, se pare că într-adevăr Tribunalul Constituțional într-o jurisprudență reiterată consideră că în scopul prelungirii arestului preventiv, termenul va fi calculat conform "termenului efectiv" la care se referă tratadele internaționale deoarece drepturi fundamentale, cum ar fi dreptul la libertate garantat de art. 17 §§ 1 și 4 din Constituția spaniolă (...). Fiind cazul, în niciun caz, o astfel de situație nu poate fi asimilată cazului de față. Într-adevăr, data ședinței reclamantului a fost fixată la 17 aprilie 1998, adică înainte de expirarea termenului de doi ani la care se referă art. 504 din codul de procedură penală. Cu toate acestea, ședința nu a putut fi ținută din motivele indicate mai sus și nu imputabile acestui organ judecătoresc. Acesta din urmă a încercat în toate modurile să facă ca ea să poată avea loc, inclusiv prin utilizarea comunicării directe cu avocatul. Nefiind în stare să comunice cu avocatul, această jurisdicție a hotărât amânarea ședinței care trebuia să se țină în termen. În această privință, reclamantul ar fi putut să acrediteze pe cineva din biroul lui să-l înlocuiască caz în care ședința ar fi putut să aibă loc. În consecință, în niciun caz nu se poate considera că s-a produs o încălcare a dispozițiilor legale aplicabile (art. 504 din codul de procedură penală) aplicând art. 17 §§ 1 și 4 din Constituția spaniolă (...).

Reclamantul a prezentat un recurs de súplica și a cerut ca procedura să fie declarată nulă.

Prin decizie din 7 mai 1998, judecătorul Audiencia provincial din Tenerife a respins recursul în special pe baza următoarelor motive:

"(...)

b. De altfel și din abundență, reprezentantul Guido Polomski a fost citat să comparăți pe 19 martie 1998 de judecătorul instructor în fața acestei Audiencia provincial, adică o lună înainte de ședința din 20 aprilie ținută de acest organ. În consecință, nu poate susține vreun prejudiciu pentru drepturile apărării din partea acestei Audiencia provincial nici încălcare a articolelor 17 și 24 din Constituție (...) De altfel, este nepotrivit să se plângă de durată excesivă a procedurii (...) deoarece în orice caz ea poate fi imputată reclamantului.

c. Ședința din 20 aprilie din urmă, ținută în prezența inculpatului Guido Polomski, consilului lui și procuraturii s-a desfășurat cu respectarea tuturor garanțiilor procedurale, în absența oricărui viciu sau defect de vreun fel cât privește respectarea normelor legale.

d. Calculul termenului de doi ani pentru prelungirea arestului preventiv prevăzut de art. 504 din codul de procedură penală a fost respectat așa cum este explicat în decizia din 21 aprilie 1998 (...)."

Reclamantul a sesizat atunci Tribunalul Constituțional cu un recurs de amparo susținând că deciziile privind prelungirea arestului preventiv din 21 aprilie și 7 mai 1998 nu respectaseră dispozițiile dreptului intern aplicabil în materie de privare de libertate. Reclamantul invoca art. 17 §§ 1 și 4 din Constituția spaniolă.

Prin decizie din 13 octombrie 1998, notificată pe 18 octombrie 1998, înalta jurisdicție a respins recursul, considerând-o lipsită de fundament constituțional. Ea a precizat pe de o parte că durata custodie preventive nu trebuie neapărat considerată ca făcând parte din durata maximă a arestului preventiv fixată de lege. Pe de altă parte, înalta jurisdicție a observat că "o decizie de prelungire a arestului preventiv acordată în prima zi a termenului de prelungire, nu are importanța atribuită de reclamant, și nu afectează negativ finalitatea articolului 17 § 4 din Constituție (...) și cu atât mai puțin când, ca în cazul de față, s-au produs circumstanțe detaliate în decizia atacată".

Între timp, prin decizie din 25 iulie 1998, Audiencia provincial a respins parțial "chestiunile preliminare" ridicate de reclamant. Ele priveau presupusa încălcare a dreptului reclamantului la proces echitabil și a drepturilor apărării sale, la cererea de a administra la ședință anumite probe de descărcare și refuzul recitării faptelor expuse de procuratură, precum și respingerea mijloacelor de probă pe care le propusese. Audiencia provincial a acceptat totuși depunerea la ședință a unui martor propus de reclamant și depunerea unor documente la dosar. Împotriva acestei decizii, reclamantul a apelat în fața Tribunalului Superior de Justiție al Insulelor Canare. Prin decizie din 28 octombrie 1998, tribunal-ul menționat a respins apelul. Într-una din raționamentele sale, tribunalul s-a referit la faptul că tribunalele nu puteau adapta procedura pentru a se conforma diferitelor memorandum-uri, opinii și cereri ale reclamantului, dând impresia că nu doresc să se pronunțe în judecată. Tribunalul a adăugat că nu se puteau urmări cererile constante și nepertinente ale reclamantului pentru că aceasta contribuia la prelungirea duratei procedurii în timp ce situația arestului preventiv nu mai putea dura.

Prin hotărâre din 6 martie 1999 pronunțată de Audiencia provincial cu juri și referitoare la temeinicia cauzei reclamantului, acesta a fost condamnat la o pedeapsă de cincisprezece ani de detenție pentru omucidere. Juriul a luat în considerare numeroasele mijloace de probă examinate la ședință cu respectarea tuturor garanțiilor, cum ar fi depunerile inculpatului, raportul de expertiză, rezultatele probelor grafoice, raportul probelor biologice, precum și depunerile martorilor. Un recurs în fața Curții Supreme a fost respins pe 18 iunie 2000. Reclamantul a prezentat un recurs de amparo în fața Tribunalului Constituțional invocând art. 24.1 din Constituția spaniolă (drept la proces echitabil). Se plângea în special că Audiencia provincial constituită cu juri nu motivase suficient sentința. Prin decizie din 28 februarie 2001, înalta jurisdicție a respins recursul pentru lipsă de fundament considerând că sentința conținea o enumerare detaliată a probelor administrate în cursul procesului pe care se fundamenta convingerea tribunalului. De altfel, reclamantul a putut contesta mijloacele de probă pe care tribunalul cu juri se fundamenta pentru a-și pronunța verdictul.

B. Dreptul intern relevant

art. 17

"1. Toți au dreptul la libertate și siguranță. Nimeni nu poate fi privat de libertate decât în conformitate cu dispozițiile prezentului articol și în cazurile și sub formele prevăzute de lege.

Din cauza caracterului lor fundamental, drepturile protejate de art. 17 pot face obiectul unui recurs individual în fața Tribunalului Constituțional (recurso de amparo).

art. 503

"Următoarele condiții sunt necesare pentru a ordona plasarea în arest preventiv:

art. 504 § 4

"Arestul preventiv nu va putea depăși trei luni pentru o infracțiune pasibilă unei pedepse de arresto mayor (o lună și o zi până la șase luni), un an pentru o pedeapsă de prisión menor (șase luni și o zi până la șase ani), și doi ani atunci când pedeapsa prevăzută este mai grea. În aceste două cazuri ulterioare, în prezența unor circumstanțe care să dea de bănuit că cauza nu va putea fi judecată în acești termeni și că inculpatul riscă să se sustragă justiției, arestul va putea fi prelungit respectiv până la doi și patru ani. Prelungirea arestului preventiv va fi pronunțată prin ordonanță, după ascultarea inculpatului și reprezentantului procuraturii."

RECLAMAȚII

Invocând articolele 5 §§ 1 și 3 din Convenție, reclamantul se plânge că arestul preventiv a fost prelungit ilegal, în măsura în care decizia din 21 aprilie 1998 a judecătorului de instrucție nr. 2 din Puerto de la Cruz a intervenit după expirarea termenului maximal al arestului preventiv prevăzut în dreptul spaniol. Se plânge de asemenea în esență de durata arestului preventiv.

Reclamantul susține, în esență, o atingere a dreptului la proces echitabil și a drepturilor apărării sale.

PE DREPT

"Orice persoană are dreptul la libertate și siguranță. Nimeni nu poate fi privat de libertate, cu excepția următoarelor cazuri și conform căilor legale: (...)

c) dacă a fost arestat și deținut cu scopul de a fi adus în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de a suspiciona că a comis o infracțiune sau atunci când există motive rezonabile de a crede la necesitatea de a-l împiedica să comită o infracțiune sau să se sustragă după săvârșirea acesteia; (...)"

Guvernul observă că prin decizie din 19 martie 1998, judecătorul instructor a pronunțat o ordonanță și a citat să comparăți în fața Audiencia provincial din Tenerife reprezentantul reclamantului în termen de cincisprezece zile pentru a prezenta alegeri cu privire la, în particular, situația personală a reclamantului. Această ordonanță a fost notificată reclamantului în același zi. De altfel, încă din 1 aprilie 1998, organul judiciar competent, și anume Audiencia provincial era conștient de iminent expirarea perioadei de doi ani de arest preventiv care începuse pe 20 aprilie 1996. Pentru aceasta, a convocat reclamantul, interpretul și procuratura pentru o ședință fixată pe 17 aprilie 1998 în conformitate cu art. 504.4 din codul de procedură penală. În absența avocatul reclamantului, judecătorul responsabil cu dosarul a hotărât să amâne ședința la luni 20 aprilie 1998 pentru ca avocatul reclamantului să poată asigura apărarea reclamantului. În această privință, Guvernul subliniază că ședința a fost amânată pentru a asigura deplin drepturile apărării reclamantului.

Reclamantul pentru partea lui contestă teza Guvernului. Consideră că dacă organul judiciar ar fi acționat cu diligență și în respectarea regulilor stabilite în codul de procedură penală, ședința ar fi putut să se țină pe 17 aprilie 1998. În această privință, subliniază că avocatul nu a primit o citație pentru această ședință și aceasta, în contradicție cu obligațiile decurgând din codul de procedură penală. În consecință, termenul expirării celor doi ani de arest preventiv a ajuns la capăt la miezul nopții pe 19 aprilie 1998. Nefiind prelungit în conformitate cu căile legale stabilite de dreptul intern aplicabil, privarea de libertate din 20 aprilie 1998 a devenit ilegală.

Curtea amintește că termenii "regulat" și "în conformitate cu căile legale" care figurează la art. 5 § 1 se referă în esență la legislația națională și consacrează obligația de a respecta normele de fond și de procedură. Convenția mai cere conformitate a oricărei privări de libertate cu scopul articolului 5: protejarea individului împotriva arbitrarului (a se vedea, printre mult altele, hotărârea Erkalo c. Țările de Jos din 2 septembrie 1998, Recueil 1998-VI, p. 2477, § 52).

În speța de față, Guvernul și reclamantul sunt în dezacord asupra chestiunii regularității detenției din 20 aprilie 1998.

Curtea trebuie deci să examineze dacă menținerea în detenție a reclamantului între 20 aprilie 1998 la ora 0, data expirării termenului de doi ani de arest acordat legal și 21 aprilie 1998, data deciziei judecătorului ordonând prelungirea arestului preventiv al reclamantului era în conformitate cu "căile legale" și "regulată" în sensul articolului 5 § 1 din Convenție.

În cazul de față, Curtea observă că pe 19 martie 1998, judecătorul instructor a citat să comparăți reprezentantul reclamantului în fața Audiencia provincial din Tenerife pentru a prezenta alegeri referitoare în special la situația personală a reclamantului. Această decizie a fost notificată reclamantului în aceeași zi. De altfel, pe 1 aprilie 1998, Președintele Secției a Doua a Audiencia provincial din Tenerife, adresandu-se avocatul reclamantului, a evocat situația arestului preventiv în care se afla acesta. În această privință, a constatat că data expirării duratei arestului preventiv al reclamantului ajungea la capăt și, în conformitate cu art. 504 din codul de procedură penală, a hotărât să-l asculte în prezența apărătorului și a ministrului public pentru a prezenta observații privind prelungirea arestului preventiv. Pentru aceasta, părțile au fost convocate pentru o ședință fixată vineri 17 aprilie 1998. Avocatul reclamantului nefiind prezent în ziua ședinței, judecătorul a hotărât amânarea acesteia la lunea următoare, 20 aprilie 1998. După cum era de așteptat, ședința a avut loc pe 20 aprilie în prezența avocatului reclamantului. A doua zi, 21 aprilie 1998, judecătorul a pronunțat decizia sa ordonând prelungirea arestului preventiv al reclamantului pentru o perioadă de un an.

Curtea observă că, în decizia din 21 aprilie 1998, judecătorul a examinat chestiunea ridicată la ședință de reclamant referitoare la ilegalitatea menținerii în detenție din 20 aprilie 1998. Pe această chestiune, judecătorul a subliniat că ședința privind prelungirea detenției fusese fixată pe 17 aprilie 1998, adică înainte de expirarea termenului de doi ani dar că nu putuse să se desfășoare din motive care nu-i erau imputabile. De altfel, a considerat că avocatul ar fi putut acredita pe o altă persoană din birou să-l înlocuiască în absență, caz în care ședința ar fi putut să se țină. Din cauza acestor circumstanțe, judecătorul a concluzionat că nu existase încălcare a articolului 504 din codul de procedură penală aplicând art. 17 §§ 1 și 4 din Constituția spaniolă.

Curtea amintește în această privință că responsabilitatea principală revine autorităților naționale, și în special tribunalelor, să interpreteze și să aplice dreptul intern (hotărârea Bouamar c. Belgica din 29 februarie 1988, seria A nr. 129, p. 21, § 49). Prin urmare, Curtea este dispusă să presupună că menținerea reclamantului în arest preventiv rămânea în conformitate cu dreptul intern după expirarea perioadei legale (cf., mutatis mutandis, hotărârea Erkalo citată, p. 2478, § 55). Cu toate acestea, legalitatea conform dreptului intern a prelungirii plasării reclamantului nu este singurul lucru care conține problemă. Trebuie de asemenea să se verifice dacă detenția persoanei în perioada examinată era în conformitate cu art. 5 § 1 din Convenție, care urmărește să împiedice ca persoanele să fie în mod arbitrar privat de libertate (a se vedea, printre mult altele, hotărârea Johnson c. Regatul Unit din 24 octombrie 1997, Recueil 1997-VII, p. 2409, § 60 precum și hotărârea Erkalo citată, § 56).

În speța de față, Curtea observă că reclamantul era sub lovitură unei acuzații deosebit de grave și anume delictul de omucidere și că pedeapsa cerută împotriva sa de procuratură era de cincisprezece ani de detenție. De altfel, Curtea observă că încă din 19 martie 1998, adică o lună înainte de expirarea perioadei de doi ani de arest preventiv, judecătorul instructor a citat reprezentantul reclamantului să comparăți pentru a prezenta alegeri asupra situației personale a persoanei interesate. De altfel, pe 1 aprilie 1998, avocatul reclamantului a fost informat de judecătorul responsabil cu dosarul că din cauza apropierii expirării duratei legale a detenției, o ședință urma să aibă loc în curând pentru a examina chestiunea prelungirii detenției persoanei interesate. Curtea observă că ședința fusese fixată la o dată anterioară expirării termenului în cauză. În absența avocatul reclamantului, judecătorul a considerat oportun să-i amâne ținerea pentru ca avocatul reclamantului să fie prezent și, prin urmare, asigure respectarea drepturilor apărării sale.

Curtea constată că decizia prelungind arestul preventiv a fost pronunțată ziua următoare datei expirării perioadei legale de detenție inițial acordate. Ziua expirării fiind o duminică, nerespectarea tehnică a articolului 504 din codul de procedură penală a fost implicit admisă de Tribunalul Constituțional în decizia sa din 13 octombrie 1998. Cu toate acestea, înalta jurisdicție a estimat că acestă abatere nu afecta negativ finalitatea articolului 17 § 4 din Constituție, ținând seama în special de circumstanțele speciale ale cauzei cum sunt detaliate de judecătorul Audiencia provincial. Curtea consideră că aprecierea făcută de înalta jurisdicție este rezonabilă și nu se poate lua pentru arbitrară deoarece, în orice caz, întârzierea deciziei de prelungire a măsurii arestului preventiv a fost doar de o zi. Ținând seama de circumstanțele care au înconjurat examinarea reînnoirii măsurii de detenție, Curtea consideră că această întârziere nu se poate lua pentru nerezonabilă sau excesivă și nu permite prin urmare să se concluzioneze la o privare arbitrară de libertate.

Rezultă că această parte a cererei trebuie respinsă ca fiind manifestă neîntemeiat în aplicarea articolului 35 § 3 din Convenție.

art. 5 § 3 din Convenție care guvernează această materie se citește după cum urmează:

"Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute în §1 c) al prezentului articol (...) are dreptul să fie judecată într-un termen rezonabil, sau eliberată în cursul procedurii. Eliberarea poate fi subordonată unei garanții care să asigure apariția persoanei interesate la ședință."

Guvernul observă că, în cadrul recursului de amparo în fața Tribunalului Constituțional, reclamantul se plângea de legalitatea prelungirii arestului dar nu de durata nerezonabilă a procedurii nici de durata excesivă a arestului preventiv. Consideră deci că reclamantul nu a epuizat eficace căile de recurs interne.

Reclamantul nu prezintă observații asupra acestei reclamații.

Curtea observă că în cadrul recursului de amparo împotriva deciziilor judecătorului Audiencia provincial din 21 aprilie și 7 mai 1998 ordonând menținerea în arest preventiv, reclamantul s-a limitat la contestarea legalității deciziei fără totuși a ridica, chiar și în esență, chestiunea duratei excesive. De altfel, ulterior acestei decizii, reclamantul nu a prezentat reclamația în fața Tribunalului Constituțional în cadrul unui alt recurs de amparo, cum ar fi putut face.

Ținând seama de precedentul, reclamația trebuie respinsă pentru neepuizare a căilor de recurs interne în conformitate cu art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Curtea amintește că sarcina sa unică, în conformitate cu art. 19 din Convenție, este de a asigura respectarea angajamentelor rezultând din Convenție pentru Părțile contractante. În particular, nu este competentă să examineze o cerere referitoare la erori de fapt sau drept pretins comise de o jurisdicție internă, cu excepția și în măsura în care aceste erori par susceptibile de a fi dus la o atingere a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. Amintește de asemenea că chestiunea admisibilității probelor precum și cea a forței lor probante cad în esență sub dreptul intern (nr. 13800/88, dec. 1.7.1991, D.R. 71, p. 94).

În această privință, Curtea remarcă că cauza reclamantului a fost examinată de mai multe jurisdicții interne în fața cărora a putut expune alegerile și mijloacele de apărare pe care a considerat utile. Observă că deciziile criticate au intervenit ca urmare a unei proceduri contradictorii. Curtea constată că tribunalele spaniole au motivat amplu deciziile cu motive care par rezonabile și lipsite de arbitrar.

Rezultă că această parte a cererei trebuie respinsă ca fiind manifestă neîntemeiat în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară

petiția inadmisibilă.

Michael O'Boyle

Nicolas Bratza

Grefier

Președinte

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

52359/99

présentée par Guido POLOMSKI

contre l’Espagne

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 17 septembre 2002 en une chambre composée de

Sir

Nicolas

Bratza

,

président

,

MM.

M.

Pellonpää

,

A.

Pastor Ridruejo

,

M

me

E.

Palm

,

MM.

J.

Casadevall

,

R.

Maruste

,

S.

Pavlovschi,

juges

,

et

de

M.

M.

O’Boyle

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 16 septembre 1998,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Vu les commentaires soumis par le gouvernement,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant est un ressortissant allemand, né en 1938 et domicilié à Berlin. Il est actuellement détenu en Espagne. Devant la Cour, il est représenté par M

e

Rudolf-Rüdiger Schmidt, avocat au barreau de Tenerife.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant fut arrêté et placé en garde à vue le 17 avril 1996 pour un délit présumé d’homicide. Une autre personne était également poursuivie pour les mêmes faits.

Par une ordonnance du 20 avril 1996, le juge d’instruction n

o

2 de Puerto de la Cruz (Tenerife) décida du placement du requérant en détention provisoire.

Le 22 novembre 1997, le juge d’instruction mit fin à l’instruction et renvoya le requérant, accusé du chef d’homicide, devant l’

Audiencia provincial

de Ténérife, constitué en tribunal de jury, pour la phase de jugement.

1.

Procédure relative à la prorogation de la détention provisoire du requérant

Par une décision du 19 mars 1998, le magistrat instructeur rendit une ordonnance et cita le représentant du requérant à comparaître dans un délai de quinze jours devant l’

Audiencia provincial

de Ténérife afin qu’il présente ses allégations au sujet, notamment, de la situation personnelle du requérant. Cette ordonnance fut notifiée au requérant le même jour.

Par une décision du 1

er

avril 1998, le président de la Deuxième Section de l’

Audiencia provincial

de Ténérife, chargé du dossier, constata que l’avocat du requérant, qui représentait également l’autre coaccusé, n’avait soumis que le mémoire contenant les conclusions en défense du requérant et avait omis de soumettre les conclusions concernant l’autre coaccusé. Estimant que le défaut de ces conclusions pouvait porter atteinte aux droits de la défense du coaccusé, le magistrat invita l’avocat à présenter son mémoire. Evoquant la situation de détention provisoire du requérant, il ajouta

:

«

La date d’échéance de la durée de la détention provisoire de l’accusé Polomski étant proche, conformément à l’article 504 du code de procédure pénale, il convient d’entendre l’accusé, le ministère public ainsi que la défense, pour qu’ils présentent leurs allégations quant à la prorogation de

la détention provisoire.

»

A cette fin, le magistrat convoqua les parties, le 17 avril 1998 au greffe du tribunal. Le vendredi matin du 17 avril 1998, le magistrat débuta l’audience en présence du requérant, d’un interprète et du ministère public. Constatant que l’avocat du requérant n’était pas présent et, pour le cas où il n’aurait pas reçu l’acte de convocation, il ordonna de le joindre par téléphone à son bureau. L’avocat étant absent à ce moment-là, le magistrat décida d’ajourner l’audience au lundi 20 avril 1998.

Le lundi 20 avril 1998, le président de la Deuxième Section de l’

Audiencia provincial

tint l’audience en présence du requérant et de son avocat, ainsi que du ministère public. Le représentant du requérant plaida la mise en liberté du requérant en soutenant que la durée de détention provisoire ordonnée par le juge était arrivée à échéance avant 0 heure du 20

avril 1998, c’est-à-dire à la dernière heure du 19 avril 1998.

Par une décision rendue le 21 avril 1998, le magistrat ordonna la prorogation de la détention provisoire du requérant pour une période d’un an aux motifs suivants

:

«

délai effectif

» auquel font référence les traités internationaux

dès lors que sont en jeux des droits fondamentaux tels que le droit à la liberté garanti par l’article 17 §§ 1 et 4 de la Constitution espagnole (...). Cela étant, en aucun cas, une telle situation ne peut être assimilée au présent cas. En effet, la date de l’audience du requérant fut fixée au 17 avril 1998, soit avant l’échéance du délai de deux ans auquel se réfère l’article 504 du code de procédure pénale. Toutefois, l’audience n’a pu se tenir pour les motifs indiqués ci-dessus et non imputables à cet organe juridictionnel. Ce dernier tenta par tous les moyens de faire en sorte qu’elle puisse avoir lieu, y compris en utilisant la communication directe avec l’avocat. Ne réussissant pas à communiquer avec l’avocat, cette juridiction décida l’ajournement de l’audience qui aurait dû se tenir dans le délai. A cet égard, le requérant aurait pu charger quelqu’un de son cabinet de le remplacer auquel cas l’audience aurait pu avoir lieu. En conséquence, en aucun cas on ne saurait considérer qu’il y a eu violation de la disposition légale applicable (article 504 du code de procédure pénale) faisant application de l’article 17 §§ 1 et 4 de la Constitution espagnole (...).

»

Le requérant présenta un recours

de súplica

et demanda que la procédure fût déclarée nulle.

Par une décision du 7 mai 1998, le magistrat de l’

Audiencia

provincial

de Tenerife rejeta le recours notamment aux motifs suivants

:

«

(...)

b. En outre et par surabondance, le représentant de Guido Polomski fut cité à comparaître le 19 mars 1998 par le magistrat instructeur auprès de cette

Audiencia provincial

, c’est-à-dire un mois avant l’audience du 20 avril tenue par cet organe. En conséquence, il ne saurait alléguer une quelconque atteinte aux droits de la défense de la part de cette

Audiencia provincial

ni de violation des articles 17 et 24 de la Constitution (...) Par ailleurs, il est malvenu de se plaindre d’une durée excessive de la procédure (...) puisqu’en tout état de cause elle peut être imputable au requérant.

c. L’audience du 20 avril dernier, tenue en présence de l’accusé Guido Polomski, de son conseil et du ministère public s’est déroulée dans le respect de toutes les garanties de procédure, en l’absence de tout vice ou défaut de quelque sorte que ce soit quant au respect des normes légales.

d. La computation du délai de deux ans pour proroger la détention provisoire prévue par l’article 504 du code de procédure pénale a été respectée comme cela est expliqué dans la décision du 21 avril 1998 (...).

»

Le requérant saisit alors le Tribunal constitutionnel d’un recours d’

amparo

en se plaignant notamment que les décisions de prorogation de sa détention provisoire des 21 avril et 7 mai 1998 n’avaient pas respecté les dispositions de droit interne applicables en matière de privation de liberté. Le requérant invoquait l’article 17 §§ 1 et 4 de la Constitution espagnole.

Par une décision du 13 octobre 1998, notifiée le 18 octobre 1998, la haute juridiction rejeta le recours, comme étant dépourvu de fondement constitutionnel. Elle précisa d’une part que la durée de la garde à vue ne devait pas nécessairement être considérée comme faisant partie de la durée maximale de la détention provisoire fixée par la loi. D’autre part, la haute juridiction nota qu’«

une décision de prorogation de la détention provisoire accordée le premier jour du délai de la prorogation, n’a pas l’importance attribuée par le requérant, et n’affecte pas défavorablement la finalité de l’article 17 § 4 de la Constitution (...) et encore moins lorsque, comme dans le cas d’espèce, se sont produites des circonstances détaillées dans la décision attaquée

».

2.

Procédure relative au bien-fondé de l’affaire

Entre-temps, par une décision du 25 juillet 1998, l’

Audiencia

provincial

rejeta partiellement les «

questions préalables

» soulevées par le requérant. Elles portaient sur la violation alléguée du droit à un procès équitable du requérant et à ses droits de la défense, à sa demande d’administration à l’audience de certaines preuves à décharge et au refus du récit des faits exposé par le ministère public, ainsi qu’au rejet des moyens de preuve qu’il avait proposés. L’

Audiencia

provincial

accepta toutefois la déposition à l’audience d’un témoin proposé par le requérant et le versement de certains documents au dossier. Contre cette décision, le requérant interjeta appel devant le Tribunal supérieur de justice des Canaries. Par une décision du 28

octobre 1998, ledit tribunal rejeta l’appel. Dans l’un de ses considérants, le tribunal se référa au fait que les tribunaux ne pouvaient adapter la procédure afin de donner satisfaction aux différents mémoires, opinions et demandes du requérant donnant ainsi l’impression de ne pas vouloir se prononcer en jugement. Le tribunal ajouta que l’on ne pouvait donner suite aux demandes constantes et non pertinentes faites par le requérant car cela contribuait à allonger la durée de la procédure alors même que sa situation de détention provisoire ne pouvait plus durer.

Par un arrêt du 6 mars 1999 rendu par l’

Audiencia

provincial

avec un jury, et portant sur le bien-fondé de l’affaire du requérant, ce dernier fut condamné à une peine de quinze ans de prison pour homicide. Le jury prit en compte les nombreux moyens de preuve examinés à l’audience dans le respect de toutes les garanties, telles que les dépositions de l’accusé, le rapport d’expertise, les résultats des preuves graphologiques, le rapport des preuves biologiques, ainsi que les dépositions des témoins. Un recours devant le Tribunal suprême fut rejeté le 18 juin 2000. Le requérant forma un recours d’

amparo

devant le Tribunal constitutionnel en invoquant l’article 24.1 de la Constitution espagnole (droit à un procès équitable). Il se plaignait notamment que l’

Audiencia provincial

constituée avec un jury n’avait pas suffisamment motivé son jugement. Par une décision du 28

février 2001, la haute juridiction rejeta le recours pour défaut de fondement en estimant que le jugement contenait une énumération détaillée des preuves administrées durant le procès sur lesquelles se fonda la conviction du tribunal. Par ailleurs, le requérant avait pu contester les moyens de preuve sur lesquels le tribunal de jury se fonda pour fonder son

verdict.

B.

Le droit interne pertinent

1.

La Constitution

Article 17

« 1. Tous ont droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté si ce n’est conformément aux dispositions du présent article et dans les cas et sous la forme prévus par la loi.

habeas corpus

pour mettre immédiatement à la disposition de l’autorité judiciaire toute personne arrêtée illégalement. De même, la loi fixera la durée maximale de la prison préventive.

»

En raison de leur caractère fondamental, les droits protégés par l’article 17 peuvent faire l’objet d’un recours individuel auprès du Tribunal constitutionnel (

recurso de amparo

).

2.

Le code de procédure pénale

Article 503

«

Les conditions suivantes sont nécessaires pour ordonner le placement en détention provisoire:

1.

Que soit établie en l’espèce l’existence d’un fait pouvant constituer un délit (

delito

)

;

2.

Que ce délit soit puni d’une peine supérieure à six ans de prison (

prisión menor

) ou que, même si la peine prévue est plus courte, le juge estime nécessaire d’ordonner la détention provisoire, compte tenu du casier judiciaire du prévenu, des circonstances du délit, du trouble ainsi causé à l’ordre public ou de la fréquence de faits analogues (...)

;

3.

Qu’apparaissent en l’espèce des motifs suffisants d’estimer pénalement responsable du délit la personne objet du mandat de dépôt.

»

Article 504 § 4

«

La détention provisoire ne pourra dépasser trois mois pour une infraction passible d’une peine d’

arresto mayor

(un mois et un jour à six mois), un an pour une peine de

prisión menor

(six mois et un jour à six ans), et deux ans lorsque la peine encourue est plus lourde. Dans ces deux derniers cas, en présence de circonstances portant à croire que l’affaire ne pourra être jugée dans ces délais et que l’inculpé risque de se soustraire à la justice, la détention pourra être prolongée respectivement jusqu’à deux et quatre ans. La prolongation de la détention provisoire sera prononcée par ordonnance, après audition de l’inculpé et du représentant du parquet.

»

GRIEFS

Invoquant l’article 5 §§ 1 et 3 de la Convention, le requérant se plaint que sa détention provisoire a été prorogée illégalement, dans la mesure où la décision du 21 avril 1998 du juge d’instruction n

o

2 de Puerto de la Cruz est intervenue après l’expiration du délai maximal d’une détention provisoire prévu en droit espagnol. Il se plaint aussi en substance de la durée de sa détention provisoire.

Le requérant allègue, en substance, une atteinte à son droit à un procès équitable et à ses droits de la défense.

EN DROIT

«

Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales : (...)

c) s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci ; (...) »

Le Gouvernement fait observer que par une décision du 19 mars 1998, le magistrat instructeur rendit une ordonnance et cita à comparaître devant l’

Audiencia provincial

de Ténérife le représentant du requérant dans un délai de quinze jours afin qu’il présente ses allégations au sujet notamment de la situation personnelle du requérant. Cette ordonnance fut notifiée au requérant ce même jour. Par ailleurs, dès le 1

er

avril 1998, l’organe judiciaire compétent, à savoir l’

Audiencia provincial

était consciente de l’échéance prochaine de la période de deux ans de détention provisoire ayant débuté le 20 avril 1996. A cette fin, il convoqua le requérant, l’interprète et le ministère public pour une audience fixée au 17 avril 1998 conformément à l’article 504.4 du code de procédure pénale. En l’absence de l’avocat du requérant, le magistrat chargé du dossier décida d’ajourner l’audience au lundi 20 avril 1998 afin que l’avocat du requérant puisse assurer la défense du requérant. A cet égard,

le Gouvernement souligne que l’audience fut reportée afin d’assurer pleinement les droits de la défense du requérant.

Le requérant pour sa part conteste la thèse du Gouvernement. Il estime que si l’organe judiciaire avait agi avec diligence et dans le respect des règles établies dans le code de procédure pénale, l’audience aurait pu se tenir le 17 avril 1998. A cet égard, il souligne que son avocat ne reçut pas de convocation pour cette audience et ce, en contradiction avec les obligations découlant du code de procédure pénale. En conséquence, le délai d’échéance des deux années de détention provisoire arriva à terme à minuit le 19 avril 1998. Faute d’avoir été prorogée dans le respect des voies légales établies par le droit interne applicable, sa privation de liberté à partir du 20

avril 1998 devenait illégale.

La Cour rappelle que les termes « régulièrement » et « selon les voies légales » qui figurent à l’article 5 § 1 renvoient pour l’essentiel à la législation nationale et consacrent l’obligation d’en observer les normes de fond comme de procédure. La Convention exige de surcroît la conformité de toute privation de liberté au but de l’article 5 : protéger l’individu contre l’arbitraire (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Erkalo c. Pays-Bas du 2

septembre 1998,

Recueil

1998-VI, p. 2477, § 52).

En l’espèce, le Gouvernement et le requérant sont en désaccord sur la question de la régularité de la détention à partir du 20 avril 1998.

La Cour doit donc examiner si le maintien en détention du requérant entre le 20 avril 1998 à 0 heures, date d’expiration du délai de deux ans de détention accordée légalement et le 21 avril 1998, date de la décision du magistrat ordonnant la prorogation de la détention provisoire du requérant était conforme aux « voies légales » et « régulière » au sens de l’article 5 § 1 de la Convention.

Dans le présent cas, la Cour note que le 19 mars 1998, le magistrat instructeur cita à comparaître le représentant du requérant devant l’

Audiencia provincial

de Ténérife afin qu’il présente ses allégations concernant notamment la situation personnelle du requérant. Cette décision fut notifiée au requérant le jour même. En outre, le 1er avril 1998, le Président de la Deuxième Section de l’

Audiencia provincial

de Ténérife, s’adressant à l’avocat du requérant, évoqua la situation de détention provisoire dans laquelle ce dernier se trouvait. A cet égard, il constata que la date d’échéance de la durée de détention provisoire du requérant arrivait à son terme et, conformément à l’article 504 du code de procédure pénale, il décida de l’entendre en présence de son défenseur et du ministre public pour qu’ils présentent leurs observations quant à la prorogation de la détention provisoire. A cet effet, les parties furent convoquées pour une audience fixée au vendredi 17 avril 1998. L’avocat du requérant n’étant pas présent le jour de l’audience, le magistrat décida son ajournement au lundi suivant, 20

avril 1998. Comme prévu, l’audience eut lieu le 20 avril en présence de l’avocat du requérant. Le lendemain, 21 avril 1998, le magistrat rendit sa décision ordonnant la prorogation de la détention provisoire du requérant pour une période d’un an.

La Cour note que, dans sa décision du 21 avril 1998, le magistrat examina la question soulevée lors de l’audience par le requérant concernant l’illégalité de son maintien en détention à partir du 20 avril 1998. Sur ce point, le magistrat souligna que l’audience sur la prorogation de la détention avait été fixée au 17 avril 1998, soit avant l’échéance du délai de deux ans mais qu’elle n’avait pu se dérouler pour des motifs qui ne lui étaient pas imputables. Par ailleurs, il estima que l’avocat aurait pu charger une autre personne de son cabinet de le remplacer en son absence, auquel cas l’audience aurait pu se tenir. En raison de ces circonstances, le magistrat conclut qu’il n’y avait pas eu violation de l’article 504 du code de procédure pénale faisant application de l’article 17 §§ 1 et 4 de la Constitution espagnole.

La Cour rappelle à cet égard qu’il incombe au premier chef aux autorités nationales, et spécialement aux tribunaux, d’interpréter et d’appliquer le droit interne (arrêt Bouamar c. Belgique du 29 février 1988, série A n

o

129, p. 21, § 49). Ainsi donc, la Cour est prête à supposer que le maintien du requérant en détention provisoire demeurait conforme au droit interne après l’expiration de la période légale (cf.,

mutatis mutandis

, arrêt Erkalo précité, p. 2478, § 55). Toutefois, la légalité au regard du droit interne de la prorogation du placement du requérant n’est pas seule en jeu. Il convient aussi de rechercher si la détention de l’intéressé pendant la période examinée était conforme à l’article 5 § 1 de la Convention, qui vise à empêcher que des personnes soient arbitrairement privées de leur liberté (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Johnson c. Royaume-Uni du 24

octobre 1997,

Recueil

1997-VII, p. 2409, § 60 ainsi que l’arrêt Erkalo précité, § 56).

En l’espèce, la Cour note que le requérant était sous le coup d’une accusation particulièrement grave à savoir le délit homicide et que la peine requise à son encontre par le ministère public était de quinze années d’emprisonnement. En outre, la Cour note que dès le 19 mars 1998, soit un mois avant l’échéance de la période de deux ans de détention provisoire, le magistrat instructeur cita le représentant du requérant à comparaître afin qu’il présente ses allégations sur la situation personnelle de l’intéressé. En outre, le 1

er

avril 1998, l’avocat du requérant fut informé par le magistrat chargé du dossier qu’en raison de la proximité de l’expiration de la durée légale de détention, une audience aurait lieu prochainement pour examiner la question de la prorogation de la détention de l’intéressé. La Cour note que l’audience fut fixée à une date antérieure à l’échéance du délai en question. En l’absence de l’avocat du requérant, le magistrat jugea opportun d’en reporter la tenue afin que l’avocat du requérant soit présent et, partant, assurer le respect de ses droits de la défense.

La Cour constate que la décision prolongeant la détention provisoire fut rendue le lendemain de la date d’échéance de la période légale de détention initialement accordée. Le jour de l’échéance étant un dimanche, l’inobservation technique de l’article 504 du code de procédure pénale fut implicitement admise par le Tribunal constitutionnel dans sa décision du 13

octobre 1998. Toutefois, la haute juridiction estima que cet écart n’affectait pas défavorablement la finalité de l’article 17 § 4 de la Constitution, eu égard notamment aux circonstances spéciales de l’affaire telles que détaillées par le magistrat de l’

Audiencia provincial

. La Cour considère que l’appréciation faite par la haute juridiction est raisonnable et ne saurait nullement passer pour arbitraire dès lors que, en tout état de cause, le retard de la décision de prolongation de la mesure de détention provisoire n’a été que d’un jour. Compte tenu des circonstances ayant entouré l’examen du renouvellement de la mesure de détention, la Cour estime que ce retard ne peut passer pour déraisonnable ou excessif et ne permet donc pas de conclure à une privation arbitraire de liberté.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée en application de l’article 35 § 3 de la Convention.

L’article 5 § 3 de la Convention régissant cette matière se lit comme suit

:

«

Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe

1

c) du présent article (...) a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience.

»

Le Gouvernement fait remarquer que, dans le cadre de son recours d’

amparo

devant le Tribunal constitutionnel, le requérant se plaignait de la légalité de la prolongation de sa détention mais pas de la durée déraisonnable de la procédure ni de la durée excessive de sa détention provisoire. Il estime dès lors que le requérant n’a pas épuisé efficacement les voies de recours internes.

Le requérant ne soumet pas d’observations sur ce grief.

La Cour note que dans le cadre du recours d’

amparo

à l’encontre des décisions du magistrat de l’

Audiencia provincial

des 21 avril et

7 mai 1998

ordonnant la prorogation de son maintien en détention provisoire, le requérant se limita à contester la légalité de la décision sans toutefois soulever, même en substance, la question de sa durée excessive. Par ailleurs, postérieurement à ladite

décision, le requérant n’a pas soumis son grief devant le Tribunal constitutionnel dans le cadre d’un autre recours d’

amparo

, comme il aurait pu le faire.

Compte tenu de ce qui précède, le grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

La Cour rappelle qu’elle a pour seule tâche, conformément à l’article 19 de la Convention, d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. En particulier, elle n’est pas compétente pour examiner une requête relative à des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où ces erreurs lui semblent susceptibles d’avoir entraîné une atteinte aux droits et libertés garantis par la Convention. Elle rappelle également que la question de l’admissibilité des preuves ainsi que celle de leur force probante relèvent essentiellement du droit interne (n

o

13800/88, déc. 1.7.1991, D.R. 71, p. 94).

A cet égard, la Cour relève que la cause du requérant a été examinée par plusieurs juridictions internes devant lesquelles il a pu exposer les allégations et moyens de défense qu’il a estimé utiles. Elle note que les décisions critiquées sont intervenues à la suite d’une procédure contradictoire. La Cour constate encore que les tribunaux espagnols ont amplement motivé leurs décisions par des motifs qui apparaissent raisonnables et dénués d’arbitraire.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Michael

O’Boyle

Nicolas

Bratza

Greffier

Président