cererii nr. 45238/99
prezentată de Juan Alberto PEROTE PELLON
împotriva Spaniei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a Patra), șezând la 3 mai 2001, în o cameră compusă din
Dl G. Ress, președinte,
Dl A. Pastor Ridruejo,
Dl L. Caflisch,
Dl J. Makarczyk,
Dl I. Cabral Barreto,
Dna N. Vajić,
Dl M. M. Pellonpää, judecători,
și Dl V. Berger, grefier de secțiune,
Având în vedere cererea menționată introdusă la 29 decembrie 1998 și înregistrată la 7 ianuarie 1999,
Având în vedere decizia parțială din 10 februarie 2000,
Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul statului pârât și răspunsurile prezentate de reclamant,
După deliberări, emit următoarea decizie:
Reclamantul este cetățean spaniol, născut în 1938 și rezident în Madrid. Este reprezentat în fața Curții de avocatul Jesús Santaella López, avocat la baroul din Madrid.
Faptele cauzei, după cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Reclamantul era, la momentul evenimentelor, militar din armata de uscat în situație de rezervă, cu gradul de colonel. A fost numit șef al unei secțiuni (agrupación operativa) la Centrul Superior de Informații al Apărării, denumit în continuare „CESID", între 1983 și până la 26 noiembrie 1991, dată la care reclamantul a fost eliberat din funcții.
La 17 iunie 1995, directorul general al CESID a depus plângere împotriva reclamantului în fața judecătorului militar central de instrucție nr. 2 lângă tribunalul militar central din Madrid, pentru dezvăluire de secrete sau informații legate de securitate sau apărare națională. Dosarul a fost transmis judecătorului militar central de instrucție nr. 1.
Printr-un ordin din 17 iunie 1995, judecătorul militar central de instrucție nr. 1 a deschis instrucția (dosarul nr. 01/02/95) și a ordonat arestarea reclamantului. La 18 iunie 1995, a fost arestat la domiciliul său de Garda Civilă și dus apoi în fața judecătorului militar central de instrucție nr. 1. În aceeași zi, reclamantul a depus declarația sa, asistat de avocatul său, și a fost dus la penitenciarul militar din Alcalá de Henares.
Printr-un ordin (auto de procesamiento) din 21 iunie 1995, judecătorul militar central de instrucție nr. 1 l-a pus sub acuzație pe reclamant pentru delictul de dezvăluire de secrete sau informații legate de securitate sau apărare națională prevăzut de articolul 53 § 1 din codul penal militar, și l-a plasat în arest preventiv la penitenciarul militar din Alcalá de Henares.
La 26 iunie 1995, reclamantul a apelat această ordine.
Printr-o decizie din 12 iulie 1995, o colegiu de trei judecători ai tribunalului militar central a infirmat parțial ordinul de punere sub acuzație în sensul că delictul imputat nu se referea la difuzarea secretelor în cauză, ci la faptul că s-a apropiat informații legal „clasificate" și legate de securitate sau apărare națională, și a confirmat-o pentru rest. Tribunalul militar central era alcătuit din președintele său, D-l E. Sánchez Guzmán (auditor președinte general consilier togado), și D-nii D. Ramos Gancedo și J.L. Lázaro Mangas (vocale togados generales auditores). Colegiul a constatat existența unor indici „puternici" și rezonabili că reclamantul a participat activ la obținerea neautorizată de informații „clasificate", a căror natură și conținut afectau „în mod foarte grav", pe baza unor elemente de dovadă „abundente și puternice", securitate sau apărare națională. A considerat că indici numeroși și neechivoci indicau că reclamantul a participat la faptele descrise și că, nu doar că justificau punerea sa sub acuzație, dar o cereau. În plus, colegiul a avut grijă să insiste asupra naturii provizorii a ordinului de punere sub acuzație, precizând că revenea instanței judecătorești să aprecieze dovezile prezentate și să decidă asupra vinovăției persoanei acuzate.
La 15 iulie 1995, judecătorul militar central de instrucție nr. 1 a hotărât, la cererea reclamantului, să modifice situația sa de arest preventiv necondiționat în arest preventiv „atenuat", adică la domiciliul său.
La 29 septembrie 1995, arestul la domiciliu al reclamantului a fost totuși înlocuit cu arest preventiv necondiționat în închisoare din cauza, printre altele, a „alarmei" sociale (alarma social) create și a faptului că reclamantul păstrase anumite documente pe care le folosise ilegal.
Reclamantul a apelat. Printr-o decizie din 10 noiembrie 1995, colegiul tribunalului militar central, alcătuit din D-l J.L. Rodríguez Villasante, președinte, și D-nii D. Ramos Gancedo și J.L. Lázaro Mangas, a confirmat decizia atacată, având în vedere faptele imputate reclamantului și pedeapsa prevăzută de lege pentru aceste fapte, precizând că decizia din 15 iulie 1995 adoptată de judecătorul a quo, care plasat pe reclamant în arest preventiv la domiciliu, nu era în conformitate cu legea.
Reclamantul s-a adresat apoi Tribunalului Constituțional cu o cerere de amparo, care a fost respingă printr-o decizie din 26 iunie 1996, în ciuda avizului favorabil privind admisibilității cererii prezentate de ministerul public.
La 27 februarie 1996, reclamantul a cerut judecătorului militar central de instrucție nr. 1 ca anumite mijloace de dovadă să fie administrate, ceea ce a fost refuzat printr-o decizie din 12 martie 1996. Recursul de queja prezentat de reclamant a fost respins printr-o decizie din 26 aprilie 1996 a colegiului tribunalului militar central, compus, printre alții, din D-nii J.L. Rodríguez Villasante și D. Ramos Gancedo.
La 17 iunie 1996, ministerul public militar a cerut, fără a indica motive, ca arestul preventiv al reclamantului să fie prelungit. Printr-o decizie din 24 iunie 1996, colegiul tribunalului militar central compus, printre alții, din președintele său D-l J.L. Rodríguez Villasante, și D-l D. Ramos Gancedo, a acordat prelungirea arrestului preventiv al reclamantului, considerând că perioada de arest efectuată la domiciliu nu intra în calcul privind lungimea maximă de arest preventiv de un an, prevăzută de codul de procedură militară. Decizia ținea seama, printre altele, de existența unor indici de vinovăție „solizi" și rezonabili, pentru un delict grav constând, pentru cel care era paza lui din cauza funcției sale, în aproprierea informațiilor legate de securitate sau apărare națională, de un pericol de fuga, de riscul ca inculpatul să profite de libertatea sa pentru a distruge dovezi sau pentru a face mai dificil desfășurarea procedurii, de gravitatea pedepsei susceptibile a fi infligă și de poziția de ofițer superior pe care o ocupa.
La 27 iunie 1996, reclamantul a prezentat un recurs de súplica, care a fost respins printr-o decizie din 9 iulie 1996 a colegiului tribunalului militar central, de asemenea alcătuit, printre alții, din D-l J.L. Rodríguez Villasante, președinte, și D-l D. Ramos Gancedo.
La 19 decembrie 1996, reclamantul a cerut din nou eliberarea sa. Printr-o decizie din 14 ianuarie 1997, colegiul tribunalului militar central, încă și mereu alcătuit, printre alții, din D-l J.L. Rodríguez Villasante și D-l D. Ramos Gancedo, a respins cererea sa.
Reclamantul s-a adresat apoi Tribunalului Constituțional cu o cerere de amparo. Printr-o hotărâre din 17 martie 1997, înalta curte a acordat amparo, precizând că reclamantul rămânuse în mod nejustificat în închisoare, cel puțin de la 21 iunie 1996, și a declarat nule deciziile din 24 iunie și 9 iulie 1996 pronunțate de tribunalul a quo. Printr-o decizie a tribunalului militar central din 19 martie 1997, reclamantul a fost eliberat. A cerut apoi compensație pentru arest ilegal din partea ministerului justiției care, până în prezent, nu a dat o decizie finală.
La 7 mai 1997, reclamantul a cerut recuzarea D-lor J.L. Rodríguez Villasante și D. Ramos Gancedo, pe motive – prevăzute de articolul 53 §§ 3 și 11 din codul de procedură militară – că au avut acces la dosarul de instrucție și au adoptat decizii cum ar fi cele privind apelul ordinului de punere sub acuzație și arestul preventiv al reclamantului, și că au fost denunțați de el ca autori ai unui delict. Reclamantul a citat hotărârea Castillo Algar împotriva Spaniei din 28 octombrie 1998. Această cerere a fost respingă printr-o decizie din 22 mai 1997 a colegiului (alcătuit diferit) al tribunalului militar central, precizând că motivul recuzării bazat pe existența unei plângeri împotriva persoanelor recuzate trebuia să fie respins, plângerea în cauză fiind respingă in limine ca nefiind legată de fapte susceptibile să constituie un delict sau o contravenție, motiv care era deci prost fondat. De altfel, în opinia colegiului, respingerea apelului contra ordinului de punere sub acuzație și deciziile tribunalului militar central privind recursurile contra deciziilor judecătorului a quo, nu puteau fi considerate măsuri de instrucție susceptibile să prejudicieze imparțialitatea obiectivă a camerei care trebuia să decidă fondul cauzei.
La 9 iunie 1997 au început dezbaterile orale. În aceeași zi, reclamantul a dat procură pentru, printre altele, depunerea unei plângeri penale împotriva celor doi magistrați militari în cauză, din cauza „unei posibile detențiuni ilegale".
Printr-o hotărâre din 9 iulie 1997, o cameră a tribunalului militar central alcătuită din președintele său (auditor președinte general consilier togado) D-l J.L. Rodríguez Villasante, doi magistrați militari (vocales togados generales auditores), inclusiv D-l D. Ramos Gancedo, raportор, și doi alți membri (vocales militares generales de Brigada del cuerpo general de las armas del ejército de tierra), l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsa de șapte ani de închisoare pentru delictul de dezvăluire de secrete sau informații legate de securitate sau apărare națională sub forma „aproprierii informațiilor legal clasificate legate de securitate sau apărare națională", delict prevăzut de articolul 53 § 1 din codul penal militar, cu circumstanța agravantă de a fi deținător al secretului sau informației din cauza funcțiilor sale, prevăzută de articolul 54 § 1 din același cod. A fost, de asemenea, revocat din forțele armate.
Reclamantul a depus o cerere de recurs în casație. Printr-o hotărâre din 30 martie 1998, Curtea Supremă a confirmat hotărârea atacată.
În privința motivului privind respingerea cererii de recuzare a judecătorilor care fac parte din instanța de judecată care a hotărât, printre altele, asupra apelului ordinului de punere sub acuzație, Curtea Supremă a estimat că respingerea apelului reclamantului de către colegiul tribunalului militar central nu putea fi considerată o intervenție în instruirea cauzei sale, colegiul nefiind cel care a pronunțat ordinul de punere sub acuzație. Simplul refuz al unui apel nu putea, prin urmare, fi considerat o măsură de instrucție susceptibilă să prejudicieze imparțialitatea obiectivă a camerei care deciduse fondul cauzei.
Reclamantul s-a adresat Tribunalului Constituțional cu o cerere de amparo împotriva hotărârilor precitate, invocând, printre altele, o încălcare a dreptului la un tribunal independent și imparțial. Printr-o decizie din 29 iunie 1998, notificată la 2 iulie 1998, înalta curte a respins recursul ca fiind lipsit de fundament constituțional și s-a referit în esență la argumentele Curții Supreme.
Reclamantul este în libertate provizorie de la 15 aprilie 1999, după ce a executat trei sferturi din pedeapsa.
Legea Organică nr. 2/1989 din 13 aprilie 1989 privind procedurile penale militare
Privind ordinele de punere sub acuzație (auto de procesamiento) și apelurile depuse împotriva acestora, legea organică prevede:
Articolul 164
„Atunci când există indici rezonabili de vinovăție împotriva unei sau mai multor persoane determinate, judecătorul de instrucție pronunță punerea sub acuzație (...)
Punerea sub acuzație se pronunță printr-un ordin (auto), în care se va face mențiune a faptelor punibile imputate persoanei acuzate, a delictului presupus constituit de acestea (...) și a dispozițiilor legale [referitoare la acestea] (...), și apoi a punerii sub acuzație cât și a măsurilor de libertate sau arest preventiv aplicabile persoanei acuzate (...)"
Articolul 165
„(...) Persoana acuzată și alte părți vor putea face apel contra ordinului de punere sub acuzație (...) un apel, nu suspensiv, în termen de cinci zile de la notificarea [ordinului] (...)"
Articolul 263
„(...) dacă apelul contra ordinului de punere sub acuzație (...) este admis, se ordonează constituirea unui dosar separat (...) și eliberarea unui certificat exhaustiv al ordinului atacat, precum și al tuturor elementelor pe care judecătorul le va considera necesar să verse în dosar, sau care vor fi menționate în memoriul introductiv de apel."
Extrase din hotărârea din 28 martie 1999 pronunțată de Tribunalul Constituțional în cadrul unei chestiuni de constituționalitate
„Acest Tribunal a stabilit că, în dreptul la proces echitabil cu toate garantiile, dreptul la un judecător imparțial este inclus, ceea ce exclude, ca cerință pusă de principiul acuzator, posibilitatea de a cumula, în același organ judiciar, funcții de instrucție și decizie (SSTC 145/1988 și 164/1988). Separarea funcțiilor de instrucție și decizie fiind o garanție necesară a procesului penal pentru a asigura imparțialitatea judecătorului, trebuie recunoscut că, prima facie, articolul (...) nu respectă această garanție (...) Aceeași deficiență trebuie, de asemenea, imputată dispozițiilor citate, în măsura în care nu face nici o diferență între organul care decide punerea sub acuzație, pe baza unei estimări indiciale a vinovăției, și organul care examinează cauza și decide asupra meritelor. Contactul necesar cu elementele dosarului și judecata asupra acuzatului la momentul deciziei punerii sub acuzație, nu pot să nu aibă influență asupra modului în care organul judiciar examinează, în cadrul procedurilor ulterioare, dovezile și punctele în litigiu, ceea ce pune în cauză imparțialitatea pentru a decide asupra meritelor organului responsabil de punerea sub acuzație. Pentru a aplica articolul 384 din codul de procedură penală [privind punerea sub acuzație], organul judiciar trebuie să asigure existența unor „indici rezonabili de criminalitate", adică suspiciuni rezonabile că inculpatul ar fi putut comite delictul de care este acuzat, ceea ce înseamnă o interpretare inițială asupra vinovăției sale. Astfel, diferența între problema de decidit în faza de punere sub acuzație și „problema de rezolvat la sfârșitul procedurilor, devine minimă" (CEDO din 24 mai 1989, cauza Hauschildt)."
Extrase din hotărârea din 13 octombrie 1992, pronunțată de Tribunalul Constituțional în cadrul unui recurs de amparo
„Jurisprudența reiterată a acestui tribunal a stabilit că, printre garantiile articolului 24 § 2 din Constituție, dreptul la un judecător imparțial, fundamental într-un stat de drept, este inclus, ceea ce exclude, ca cerință pusă de principiul acuzator, posibilitatea de a cumula, în același organ judiciar, funcții de instrucție și decizie (SSTC 145/1988, 164/1988, 11/1989, 106/1989, 98/1990, 151/1991, printre altele). Această jurisprudență este bazată pe două idei esențiale: pe de o parte, că faptul de a fi fost în contact cu faptele, necesar pentru ținerea audienței poate genera, în judecătorul sau tribunalul chemat să decidă, prejudecăți și preveniri în privința vinovăției persoanei acuzate, ceea ce ar prejudicia imparțialitatea obiectivă care încearcă să asigure separarea între funcția de instrucție și cea de judecare (a se vedea STC 145/1988, citat mai sus); pe de altă parte, va trebui, în fiecare caz concret, să se determine dacă există sau nu aparență de imparțialitate, fiindcă investigația directă a faptelor cu o funcție inchizitoară asupra unei persoane determinate este ceea ce poate provoca în instructor prejudecăți sau impresii în privința acuzatului care pot să-l influențeze la decizia asupra meritelor."
Invocând articolul 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost examinată de un tribunal independent și imparțial, în măsura în care doi judecători, inclusiv președintele și raportorul, ai camerei tribunalului militar central care examinat fondul cauzei și l-a condamnat, făceau, de asemenea, parte din colegiul aceluiași tribunal care a respins apelul ordinului de punere sub acuzație. Au făcut, de asemenea, parte din colegiul care a hotărât prelungirea arestului preventiv al reclamantului și din cel care a respins recursul de súplica împotriva acestei decizii.
Reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost examinată de un tribunal independent și imparțial, în încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție, a cărui parte relevantă se citește după cum urmează:
„Toată persoana are dreptul să i se facă proces echitabil (...) de către o Curte (...) imparțială, care va decide (...) asupra meritelor oricărei acuzații penale aduse împotriva sa. (...)"
Guvernul insistă pe natura ordinului de punere sub acuzație, care „constituie doar o decizie judiciară de imputare formală și provizorie, care va trebui să fie supusă unor dezbateri contradictorii și unei decizii ulterioare, neinvolând vinovăția persoanei acuzate nici chiar angajarea organelor judiciare, dat fiind că atât judecătorul de instrucție, cât și [instanța de judecată] pot anula punerea sub acuzație, dacă indicii care au determinat luarea unei asemenea decizii dispar".
Se referă la textul însuși al deciziei din 12 iulie 1995 a colegiului tribunalului militar central alcătuit din D-nii E. Sánchez Guzmán, D. Ramos Gancedo și J.L. Lázaro Mangas, care a infirmat parțial ordinul de punere sub acuzație, și în care era precizat:
„Atitudinea contrară legii, vinovăția și imputabilitatea, ies din atribuțiunile judecătorului de instrucție care, altfel, și-ar schimba funcția de instrucție pentru cea proprie și exclusivă a instanței de judecată, luând competențele acesteia din urmă pentru ceea ce privește interpretarea elementelor fundamentale constitutive ale delictului, asupra căreia doar această instanță de judecată va putea se pronunțe, după administrarea dovezilor în cursul procesului și cu garantiile publicității, proximității, dezbaterilor orale și respectării principiului contradictorului. Pe scurt, întrebarea dacă fapta punibilă a fost comisă în mod intenționat, prin neglijență sau prin imprudență, nu este în competența judecătorului de instrucție."
Privind prelungirea arestului preventiv al reclamantului acordată la 24 iunie 1996 de către colegiul tribunalului militar central, Guvernul insistă asupra faptului că decizia de prelungire nu a constituit o decizie prost fondată sau viziată de arbitrar. Precizează, de altfel, că plângerea pentru arest ilegal prezentată de reclamant împotriva membrilor colegiului care au hotărât prelungirea arestului preventiv, era anterioară deciziei colegiului de a prelungi arestul în cauză. Observă, de altfel, că, în măsura în care Tribunalul Constituțional a declarat nul prelungirea arestului preventiv al reclamantului, acesta din urmă nu mai poate se plânge în fața Curții de această prelungire, în măsura în care această problemă este deja rezolvată în dreptul intern.
Guvernul subliniază, în final, că susținerea reclamantului conform căreia judecătorii au avut un interes direct în condamnarea sa, pentru a evita astfel plata sumelor de compensare care puteau fi acordate reclamantului pentru arest ilegal, este absurdă, în măsura în care reclamantul a cerut o asemenea compensare doar în martie 1998, adică mai mult de opt luni după hotărârea de condamnare.
Reclamantul admite că, în ordinea juridică internă spaniolă, ordinul de punere sub acuzație este o decizie provizorie de vinovăție, distinctă de actul de punere sub acuzație propriu-zis. În speța de față, totuși, D-l Ramos Gancedo, raportор în cadrul apelului contra ordinului de punere sub acuzație, nu s-a limitat doar la respingerea acestui apel; l-a modificat substanțial până la punctul de a-l transforma într-un nou act emanând din propria sa autoritate: în fața imputării judecătorului de instrucție conform căreia reclamantul ar fi fost la origine dezvăluirii informațiilor publicate în presă, raportorul apreciază în justa sa valoare recursul depus de apărare și scutește reclamantul de responsabilitatea corespunzătoare; dar continuă procedura pe motive de apropiere de informații legal „clasificate", neplâtite de ordinul inițial de punere sub acuzație. Cu alte cuvinte, raportorul care, de la începutul investigației, acționează de fapt ca un adevărat judecător de instrucție, a făcut ulterior parte din tribunalul însărcinat să ia o decizie asupra meritelor (hotărârile Tribunalului Constituțional 55/90, din 28 martie 1990 și 136/92, din 13 octombrie 1992, printre altele, și Castillo Algar împotriva Spaniei, din 28 octombrie 1998, implicit confirmat de cauza mai recentă Garrido Guerrero împotriva Spaniei, nr. 43715/98, CEDH 2000-III). Reclamantul estimează, ținând seama de această jurisprudență, că există mancare de imparțialitate atunci când raportorul confirmă ordinul de punere sub acuzație și când autorul raportului redactează de asemenea decizia de condamnare.
Reclamantul insistă, de altfel, că ordinul din 12 iulie 1995 este o hotărâre de vinovăție, chiar dacă este provizorie. Observă că acest ordin consideră că un anumit număr de concepte scapă aprecierii judecătorului de instrucție, precis pentru că sunt din „competența exclusivă a tribunalului încărcat să pronunțe hotărârea", adică a tribunalului din care trebuia să facă parte generalul Ramos Gancedo, raportор care, anterior, luase această decizie provizorie de vinovăție. Reclamantul amintește că garantiile citate de reprezentantul guvernului spaniol referitoare la procesul oral – publicitate, proximitate, caracter oral și contradictoriu al dezbaterilor – nu au fost respectate fiindcă procesul a avut loc cu ușile închise, printr-o decizie a tribunalului din care făcea parte generalul Ramos Gancedo în calitatea sa de raportор.
În ceea ce privește participarea președintelui și a raportorului la hotărârea de a prelungi arestul preventiv al reclamantului, decizie care a fost ulterior anulată de Tribunalul Constituțional, reclamantul precizează că decizia în cauză a fost, contrar spuselor Guvernului, arbitrară și prost fondată. De altfel, plângerea sa pentru detențiune ilegalã împotriva generalilor Rodríguez Villasante și Ramos Gancedo, printre alții, a fost prezentată la 18 iunie 1996, cu înțelegerea că termenul maxim de un an de arest preventiv expiraseră în ziua precedentă, adică la 17 iunie 1996. În ciuda acestui lucru, arestul preventiv a fost prelungit. În plus, dacă este adevărat că plângerea depusă în iunie 1996 fusese declarată inadmisibilă de Curtea Supremă, decizia Tribunalului Constituțional din 17 martie 1997 permitea redeschiderea dosarului. Or, la ocazia deschiderii dezbaterilor orale, generalii în cauză au luat cunoștință de eventualitatea că plângerea clasificată ar fi declarată din nou admisibilă și, ca urmare, de posibilitatea de a vedea angajată responsabilitatea lor în cadrul unei proceduri de compensare; în ciuda acestui lucru – sau, în opinia reclamantului, poate chiar pentru acest motiv –, au acceptat să facă parte din tribunal încărcat să ia decizia. Reclamantul consideră că, într-adevăr, este greu de așteptat o decizie imparțială din partea celui care, în mod rezonabil, poate avea un anumit motiv de a se teme de persoana pe care trebuie să o judece și care îi reclamnă o compensare pentru încălcarea dreptului fundamental la libertate.
De altfel, reclamantul subliniază că în deciziile luate de D-nii Rodriguez Villasante și Ramos Gancedo înainte de dezbaterile orale, aceștia din urmă notează că jurământul depus de reclamant de a nu fugi din faţa justiției „este în flagrantă contradicție cu adevărul provizoriu al faptelor care au fost la baza ordinului de punere sub acuzație pronunțat de judecătorul militar central de instrucție nr. 1, și confirmat de această cameră pentru a afirma existența unor indici rezonabili de criminalitate constituind o infracțiune gravă, și anume procurarea unor informații legate de securitate sau apărare națională"; sau, de asemenea, „că din totalul dosarului de instrucție, rezultă un fundament rezonabil de natură să justifice o punere sub acuzație, care s-a tradus până în prezent prin ordinul de punere sub acuzație și arestul preventiv confirmate de acest tribunal". Cu alte cuvinte, reclamantul consideră că, pentru generalii în cauză, cuvântul său nu avea nici o valoare în faza instrucției.
În ceea ce privește revendicarea sa pentru obținerea compensării pentru perioada pe care a stat nejustificat în închisoare, reclamantul amintește că generalii Rodriguez Villasante și Ramos Gancedo cunoșteau perfect voința reclamantului de a le cere daune. Împotriva rezoluției de respingere luate de ministrul justiției pe baza condamnării ulterioare, a fost depus un recurs contențios-administrativ în fața Curții naționale; ceea ce confirmă interesul pe care l-au avut generalii de a vedea condamnat pe reclamant pentru a evita orice risc de a trebui să plătească mai târziu o compensare pentru eroarea pe care au comis-o prin decizia de a prelungi arestul preventiv.
Curtea estimează, sub lumina tuturor argumentelor părților, că această plângere ridică probleme serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond; de aceea, această plângere nu poate fi declarată în mod evident nefondată, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nici un alt motiv de inadmisibilitate nu a fost găsit.
Din aceste motive, Curtea, la unanimitate,
Declarã
recevabilă cererea rămasă, cu rezerva tuturor problemelor de fond.
Vincent Berger
Georg Ress
Grefier
Președinte
de la requête n° 45238/99
présentée par Juan Alberto PEROTE PELLON
contre l’Espagne
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 3 mai 2001, en une chambre composée de
MM.
G.
Ress
,
président
,
A.
Pastor Ridruejo
,
L.
Caflisch
,
J.
Makarczyk
,
I.
Cabral Barreto
,
M
me
N.
Vajić
,
M.
M.
Pellonpää
,
juges
,
et
de
Berger
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 29 décembre 1998 et enregistrée le 7 janvier 1999,
Vu la décision partielle le 10 février 2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant espagnol, né en 1938 et résidant à Madrid. Il est représenté devant la Cour par M
e
Jesús Santaella López, avocat au barreau de Madrid.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant était, au moment des faits, militaire de l’armée de terre en situation de réserve, avec le grade de colonel. Il fut nommé chef d’une section (
agrupación operativa
) au Centre supérieur d’information de la défense, ci-après, («
CESID
»), entre 1983 et jusqu’au 26
novembre 1991, date à laquelle le requérant fut relevé de ses fonctions.
Le 17 juin 1995, le directeur général du CESID porta plainte contre le requérant devant le juge militaire central d’instruction n° 2 (
juez togado militar central
) près le tribunal militaire central de Madrid (
tribunal militar central
), pour révélation de secrets ou d’informations relatifs à la sécurité ou à la défense nationales. Le dossier fut transmis au juge militaire central d’instruction n° 1.
Par une ordonnance du 17 juin 1995, le juge militaire central d’instruction n° 1 ouvrit une instruction (procédure n° 01/02/95) et ordonna l’arrestation du requérant. Le 18 juin 1995, il fut arrêté à son domicile par la garde civile et traduit ensuite devant le juge militaire central d’instruction
n° 1. Le même jour, le requérant fit sa déposition, assisté par son avocat, et fut conduit à la prison militaire d’Alcalá de Henares.
Par une ordonnance (
auto de procesamiento
) du 21 juin 1995, le juge militaire central d’instruction n°
1 inculpa le requérant du délit de révélation de secrets ou d’informations relatifs à la sécurité ou à la défense nationales prévu par l’article 53 § 1 du code pénal militaire, et le plaça en détention provisoire à la prison militaire d’Alcalá de Henares.
Le 26 juin 1995, le requérant fit appel de cette ordonnance.
Par une décision du 12 juillet 1995, un collège de trois juges du tribunal militaire central infirma partiellement l’ordonnance d’inculpation en ce que le délit imputé concernait non la diffusion des secrets en cause, mais le fait de s’être approprié des informations légalement «
classifiées
» et relatives à la sécurité ou à la défense nationales, et la confirma pour le surplus. Le tribunal militaire central était constitué par son président, M.
auditor presidente general consejero togado
), et MM. D. Ramos Gancedo et J.L. Lázaro Mangas (
vocales togados generales auditores
). Le collège constata l’existence d’indices «
puissants
» et raisonnables de ce que le requérant avait participé activement à l’obtention non autorisée d’informations «
classifiées
», dont la nature et le contenu affectaient «
de façon très grave
», sur la base d’«
abondants et vigoureux
» éléments de preuve, la sécurité ou la défense nationales. Il considéra que des indices nombreux et non équivoques indiquaient que le requérant avait participé aux faits décrits et, que non seulement ils justifiaient son inculpation, mais l’exigeaient. En outre, le collège prit soin d’insister sur le caractère provisoire de l’ordonnance d’inculpation, précisant qu’il revenait à la juridiction de jugement d’apprécier les preuves présentées et de décider de la culpabilité de l’inculpé.
Le 15 juillet 1995, le juge militaire central d’instruction n° 1 décida, à la demande du requérant, de modifier sa situation de détention provisoire inconditionnelle en une détention provisoire «
atténuée
», c’est-à-dire à son domicile.
Le 29 septembre 1995, la détention à domicile du requérant fut toutefois remplacée par une détention provisoire inconditionnelle en prison en raison, entre autres, du «
trouble
» social (
alarma social
) créé et du fait que le requérant avait conservé certains documents dont il s’était servi de façon illicite.
Le requérant fit appel. Par une décision du 10 novembre 1995, le collège du tribunal militaire central, constitué par M. J.L. Rodríguez Villasante, président, et MM.
D.
Ramos Gancedo et J.L. Lázaro Mangas, confirma la décision attaquée, vu les faits imputés au requérant et la peine prévue par la loi pour ces faits, précisant que la décision du 15 juillet 1995 adoptée par le juge
a quo,
qui avait placé le requérant en détention provisoire à son domicile, n’était pas conforme à la loi.
Le requérant saisit alors le Tribunal constitutionnel d’un recours d’
amparo
, qui fut rejeté par une décision du 26 juin 1996, malgré l’avis favorable à la recevabilité du recours présenté par le ministère public.
Le 27 février 1996, le requérant demanda au juge juge militaire central d’instruction n° 1 que certains moyens de preuve fussent administrés, ce qui fut refusé par une décision du 12 mars 1996. Le recours de
queja
présenté par le requérant fut écarté par une décision du 26 avril 1996 du collège du tribunal militaire central, composé, entre autres, de MM. J.L. Rodríguez Villasante et D. Ramos Gancedo.
Le 17 juin 1996, le ministère public militaire demanda, sans indiquer de motifs, que la détention provisoire du requérant fût prorogée. Par une décision du 24 juin 1996, le collège du tribunal militaire central composé, entre autres, de son président, M. J.L. Rodríguez Villasante, et de M. D. Ramos Gancedo, accorda la prorogation de la détention provisoire du requérant, estimant que la période de détention accomplie à son domicile n’entrait pas en ligne de compte dans le calcul de la longueur maximum de détention provisoire d’un an, prévue par le code de procédure militaire. La décision tenait compte, entre autres, de l’existence d’indices de culpabilité «
solides
» et raisonnables, pour un grave délit consistant, pour celui qui en était le gardien en raison de sa fonction, à s’approprier l’information relative à la sécurité ou à la défense nationales, d’un danger de fuite, d’un risque que le prévenu profite de sa liberté pour détruire des preuves ou rendre plus difficile le déroulement de la procédure, de la gravité de la peine susceptible d’être infligée et de la position d’officier supérieur qu’il occupait.
Le 27 juin 1996, le requérant présenta un recours de
súplica
, qui fut rejeté par une décision du 9 juillet 1996 du collège du tribunal militaire central, aussi composé, entre autres, de M. J.L. Rodríguez Villasante, président, et de M. D. Ramos Gancedo.
Le 19 décembre 1996, le requérant sollicita à nouveau sa remise en liberté. Par une décision du 14 janvier 1997, le collège du tribunal militaire central, encore et toujours composé, entre autres, de M. J.L. Rodríguez Villasante et de M. D. Ramos Gancedo, rejeta sa demande.
Le requérant saisit alors le Tribunal constitutionnel d’un recours d’
amparo
. Par un arrêt du 17 mars 1997, la haute juridiction octroya l’
amparo
, précisant que le requérant était resté indûment en prison, au moins depuis le 21 juin 1996, et déclara nulles les décisions des 24 juin et 9
juillet 1996 rendues par le tribunal
a quo
. Par une décision du tribunal militaire central du 19 mars 1997, le requérant fut remis en liberté. Il demanda ensuite une indemnisation pour détention illégale auprès du ministère de la Justice qui, à ce jour, n’a pas rendu de décision définitive.
Le 7 mai 1997, le requérant demanda la récusation de MM.
J.L. Rodríguez Villasante et D. Ramos Gancedo, aux motifs – prévus par l’article 53 §§ 3 et 11 du code de procédure militaire – qu’ils avaient eu accès au dossier d’instruction et avaient adopté des décisions telles que celles relatives à l’appel de l’ordonnance d’inculpation et à sa détention provisoire, et qu’ils avaient été dénoncés par lui comme auteurs d’un délit. Le requérant cita l’arrêt Castillo Algar c. Espagne du 28
octobre 1998 (
Recueil des arrêts et décisions
1998-VIII). Cette demande fut rejetée par une décision du 22
mai 1997 du collège (composé différemment) du tribunal militaire central, précisant que le motif de récusation basé sur l’existence d’une plainte contre les récusés devait être écarté, la plainte en cause ayant été rejetée
in limine
comme ne portant pas sur des faits susceptibles de constituer un délit ou une contravention, le motif étant donc mal fondé. Par ailleurs, aux yeux du collège, le rejet de l’appel contre l’ordonnance d’inculpation et les décisions du tribunal militaire central concernant les recours contre des décisions du juge
a quo
, ne pouvaient être considérés comme des mesures d’instruction susceptibles de porter atteinte à l’impartialité objective de la chambre qui devait statuer sur le fond de l’affaire.
Le 9 juin 1997 commencèrent les débats oraux. Ce même jour, le requérant donna procuration pour, entre autres, présenter une plainte pénale contre les deux magistrats militaires en cause, en raison «
d’une éventuelle détention illégale
».
Par un arrêt du 9 juillet 1997, une chambre du tribunal militaire central constituée par son président (
auditor presidente general consejero togado
), M. J.L. Rodríguez Villasante, deux magistrats militaires (
vocales togados generales auditores
), dont M. D. Ramos Gancedo, rapporteur, et deux
autres membres (
vocales militares generales de Brigada del cuerpo general de las armas del ejército de tierra
), condamna le requérant à une peine de sept ans de prison pour délit de révélation de secrets ou d’informations relatifs à la sécurité ou à la défense nationales sous la forme d’«
appropriation d’informations légalement «
classifiées
» relatives à la sécurité ou à la défense nationales
», délit prévu par l’article 53 § 1 du code pénal militaire, avec la circonstance aggravante d’être détenteur du secret ou de l’information en raison de ses fonctions, prévue par l’article 54 § 1 du même code. Il fut par ailleurs révoqué des forces armées.
Le requérant se pourvut en cassation. Par un arrêt du 30 mars 1998, le Tribunal suprême confirma l’arrêt attaqué.
En ce qui concerne le motif portant sur le rejet de la demande en récusation des juges faisant partie de la juridiction de jugement ayant décidé, entre autres, sur l’appel de l’ordonnance d’inculpation, le Tribunal suprême estima que le rejet de l’appel du requérant par le collège du tribunal militaire central ne pouvait être considéré comme une intervention dans l’instruction de son affaire, le collège n’ayant pas rendu l’ordonnance d’inculpation. Le simple rejet d’un appel ne pouvait, dès lors, être considéré comme une mesure d’instruction susceptible de porter atteinte à l’impartialité objective de la chambre qui avait statué sur le fond de l’affaire.
Le requérant saisit le Tribunal constitutionnel d’un recours d’
amparo
contre les arrêts précités, invoquant, entre autres, une atteinte au droit à un tribunal indépendant et impartial. Par une décision du 29 juin 1998, notifiée le 2 juillet 1998, la haute juridiction rejeta le recours comme étant dépourvu de fondement constitutionnel et se référa pour l’essentiel aux arguments du Tribunal suprême.
Le requérant est en liberté provisoire depuis le 15 avril 1999, après avoir accompli les trois quarts de sa peine.
B.
Droit et pratique internes pertinents
Loi organique n° 2/1989 du 13 avril 1989 sur les procédures pénales militaires
Au sujet des ordonnances d’inculpation (
auto de procesamiento
) et des appels interjetés contre celles-ci, la loi organique dispose :
Article 164
« Lorsque des indices raisonnables de culpabilité existent contre une ou plusieurs personnes déterminées, le juge d’instruction prononce l’inculpation (...)
L’inculpation est prononcée par une ordonnance (
auto
), dans laquelle il sera fait mention des faits punissables imputés à l’inculpé, du délit présumé constitué par ceux-ci (...) et des dispositions légales [y afférentes] (...), et ensuite de l’inculpation ainsi que des mesures de liberté ou de détention provisoire applicables à l’inculpé (...)
»
Article 165
« (...) L’inculpé et les autres parties pourront former contre l’ordonnance d’inculpation (...) un appel, non suspensif, dans les cinq jours suivant la notification [de l’ordonnance] (...) »
Article 263
« (...) s’il est fait droit à l’appel contre l’ordonnance d’inculpation (...), il est ordonné la constitution d’un dossier séparé (...) et la délivrance d’une attestation exhaustive de l’ordonnance entreprise, ainsi que de tous les éléments que le juge estimera nécessaire de verser au dossier, ou qui auront été mentionnés dans le mémoire introductif d’appel.
»
Extraits de l’arrêt du 28 mars 1999 prononcé par le Tribunal constitutionnel dans le cadre d’une question de constitutionnalité
«
Ce Tribunal a établi que, dans le droit à un procès équitable avec toutes les garanties, le droit à un juge impartial est inclus, ce qui exclut, comme exigence posée par le principe accusatoire, la possibilité d’accumuler, dans un même organe judiciaire, des fonctions d’instruction et de décision (SSTC 145/1988 et 164/1988). La séparation des fonctions d’instruction et de décision étant une garantie nécessaire du procès pénal pour assurer l’impartialité du juge, il faut reconnaître que,
prima facie,
l’article (...) ne respecte pas cette garantie (...) Ce même défaut doit aussi être imputé à la disposition citée, dans la mesure où elle ne fait aucune différence entre l’organe qui décide l’inculpation, sur la base d’une estimation indiciaire de la culpabilité, et l’organe qui examine l’affaire et décide de son bien-fondé. Le contact nécessaire avec les éléments du dossier, et le jugement sur l’accusé au moment de décider son inculpation, ne peuvent pas ne pas avoir d’influence sur la manière dont l’organe judiciaire examine, pendant la procédure ultérieure, les moyens de preuve et les points en litige, ce qui met en cause l’impartialité pour décider sur le bien-fondé de l’organe chargé de l’inculpation. Pour appliquer l’article 384 du code de procédure pénale [relatif à l’inculpation], l’organe judiciaire doit s’assurer de l’existence d’« indices rationnels de criminalité », c’est-à-dire, des suspicions rationnelles de ce que l’imputé a pu commettre le délit dont il est accusé, ce qui signifie une interprétation initiale sur sa culpabilité. Ainsi, la différence entre la question à décider dans la phase d’inculpation et «
le problème à résoudre à la fin de la procédure, devient minime
» (STEDH du 24 mai 1989, affaire Hauschildt).
»
Extraits de l’arrêt du 13 octobre 1992, prononcé par le Tribunal constitutionnel dans le cadre d’un recours d’amparo
«
La jurisprudence réitérée de ce tribunal a établi que, parmi les garanties de l’article 24 § 2 de la Constitution, le droit à un juge impartial, fondamental dans un Etat de droit, est inclus, ce qui exclut, comme exigence posée par le principe accusatoire, la possibilité d’accumuler, dans un même organe judiciaire, des fonctions d’instruction et de décision (SSTC 145/1988, 164/1988, 11/1989,
106/1989,
98/1990,
151/1991, parmi d’autres). Cette jurisprudence est basée sur deux idées essentielles : d’une part, que le fait d’avoir été en contact avec les faits, nécessaire pour la tenue de l’audience peut faire naître, dans le juge ou le tribunal appelé à décider, des préjudices et des préventions par rapport à la culpabilité de l’imputé, ce qui porterait atteinte à l’impartialité objective qui tente d’assurer la séparation entre la fonction d’instruction et celle de juger (voir STC 145/1988, précitée) ; d’autre part, il faudra, dans chaque cas d’espèce, déterminer s’il y a ou non, apparence d’impartialité, puisque c’est l’investigation directe des faits avec une fonction inquisitoire vers une personne déterminée, qui peut provoquer chez l’instructeur des préjudices ou des impressions par rapport à l’accusé qui peuvent l’influencer lors de sa décision sur le bien-fondé.
»
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de ce que sa cause n’a pas été examinée par un tribunal indépendant et impartial, dans la mesure où deux juges, dont le président et le rapporteur, de la chambre du tribunal militaire central qui examina le fond de l’affaire et le condamna, faisaient également partie du collège du même tribunal qui rejeta l’appel contre l’ordonnance d’inculpation. Ils firent aussi partie du collège qui décida la prorogation de la détention provisoire du requérant et de celui qui rejeta le recours de
súplica
contre cette décision.
Le requérant se plaint de ce que sa cause n’a pas été examinée par un tribunal indépendant et impartial, en violation de l’article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente est libellée comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) impartial, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)
»
Le Gouvernement insiste sur la nature de l’ordonnance d’inculpation, qui «
constitue uniquement une décision judiciaire d’imputation formelle et provisoire, qui devra faire l’objet d’un débat contradictoire et d’une décision ultérieure, n’impliquant pas la culpabilité de l’inculpé ni même l’engagement des organes judiciaires, étant donné que tant le juge instructeur que [la juridiction de jugement] peuvent laisser sans effet l’inculpation, si les indices qui déterminèrent la prise d’une telle décision disparaissent
».
Il se réfère au texte même de la décision du 12 juillet 1995 du collège du tribunal militaire central constitué de MM.
:
«
L’attitude contraire au droit, la culpabilité et l’imputabilité, sortent des attributions du juge instructeur qui, autrement, changerait sa fonction d’instruction pour celle, propre et exclusive, de la juridiction de jugement, enlevant les compétences à cette dernière pour ce qui est de l’interprétation des éléments fondamentaux constitutifs du délit, sur lequel seule cette juridiction de jugement pourra se prononcer, après l’administration des preuves durant le procès et avec les garanties de la publicité, de la proximité, des débats oraux et du respect du principe du contradictoire. Bref, la question de savoir si le fait punissable a été accompli de façon intentionnelle, par négligence ou par imprudence, n’est pas du ressort du juge instructeur.
»
Concernant la prorogation de la détention provisoire du requérant accordée le 24 juin 1996 par le collège du tribunal militaire central, le Gouvernement insiste sur le fait que la décision de prorogation ne constitua pas une décision mal fondée ou entachée d’arbitraire. Il précise, par ailleurs, que la plainte pour détention illégale présentée par le requérant contre les membres du collège ayant décidé la prorogation de sa détention, était antérieure à la décision du collège de proroger la détention en cause. Il note, par ailleurs que, dans la mesure où le Tribunal constitutionnel déclara nulle la prorogation de la détention provisoire du requérant, ce dernier ne peut plus se plaindre devant la Cour de cette prorogation, dans la mesure où cette question est déjà résolue en droit interne.
Le Gouvernement souligne enfin que l’allégation du requérant selon laquelle les juges avaient un intérêt direct à sa condamnation, afin d’éviter ainsi de payer le montant des indemnisations qui pouvaient être accordées au requérant pour détention illégale, est absurde, dans la mesure où il ne réclama une telle indemnisation qu’en mars 1998, à savoir plus de huit
mois après l’arrêt de condamnation.
Le requérant concède que, dans l’ordre juridique interne espagnol, l’ordonnance de mise en accusation est une décision provisoire de culpabilité, distincte de l’acte d’inculpation proprement dit. En l’espèce, toutefois, M. Ramos Gancedo, rapporteur dans le cadre de l’appel contre l’ordonnance d’inculpation, ne s’est pas limité à rejeter sans plus cet appel
; il l’a modifié substantiellement au point de le transformer en un nouvel acte émanant de sa propre autorité : face à l’imputation du magistrat instructeur selon laquelle le requérant aurait été à l’origine de la révélation des informations publiées dans la presse, le rapporteur estime à sa juste valeur le recours déposé par la défense et exonère le requérant de la responsabilité correspondante ; mais il poursuit la procédure au motif d’une appropriation d’informations légalement «
classifiées
», non prévue par l’ordonnance d’inculpation initiale. En d’autres termes, le rapporteur qui, depuis le début de l’enquête, agit en réalité comme un véritable magistrat instructeur, a fait ultérieurement partie du tribunal chargé de prendre une décision sur le fond (arrêts du Tribunal constitutionnel 55/90, du 28 mars 1990 et 136/92, du 13
octobre 1992, entre autres, et Castillo Algar c. Espagne, du 28 octobre 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998-VIII, implicitement confirmé par l’affaire plus récente
Garrido Guerrero c. Espagne
, n° 43715/98, CEDH 2000-III). Le requérant estime, au vu de cette jurisprudence, qu’il y a manquement à l’impartialité lorsque le rapporteur confirme l’ordonnance d’inculpation et que l’auteur du rapport rédige également la décision de condamnation.
Le requérant insiste, par ailleurs, sur ce que l’ordonnance du 12 juillet 1995 est un jugement de culpabilité, même s’il est provisoire. Il note que cette ordonnance considère qu’un certain nombre de concepts échappent à l’appréciation du magistrat instructeur, précisément parce qu’ils sont de la «
compétence exclusive du tribunal chargé de prononcer le jugement
», c’est-à-dire du tribunal dont devait faire partie le général Ramos Gancedo, rapporteur qui, auparavant, avait pris cette décision provisoire de culpabilité. Le requérant rappelle que les garanties citées par le représentant du gouvernement espagnol relatives au procès oral – publicité, proximité, caractère oral et contradictoire des débats – n’ont pas été respectées puisque le procès a eu lieu à huis clos, par une décision du tribunal dont faisait partie le général Ramos Gancedo en sa qualité de rapporteur.
Pour ce qui est de la participation du président et du rapporteur pour décider de proroger la détention provisoire du requérant, décision qui a été ultérieurement annulée par le Tribunal constitutionnel, le requérant précise que la décision en cause a été, contrairement aux dires du Gouvernement, arbitraire et non fondée. Par ailleurs, la plainte contre sa détention illégale à l’encontre des généraux Rodríguez Villasante et Ramos Gancedo, entre autres, a été présentée le 18 juin 1996, étant entendu que le délai maximum d’un an de détention provisoire avait expiré la veille, c’est-à-dire le 17 juin 1996. Malgré cela, la détention provisoire a été prorogée. En outre, s’il est vrai que la plainte déposée en juin 1996 avait été déclarée irrecevable par le Tribunal suprême, la décision du Tribunal constitutionnel du 17 mars 1997 permettait de rouvrir le dossier. Or, à l’occasion de l’ouverture des débats oraux, les généraux en cause ont eu connaissance de l’éventualité que la plainte classée soit déclarée à nouveau recevable et, par voie de conséquence, de la possibilité de voir engagée leur responsabilité dans le cadre d’une procédure d’indemnisation ; malgré cela – ou, de l’avis du requérant, peut-être même pour cette raison –, ils ont accepté de faire partie du tribunal chargé de prendre la décision. Le requérant estime qu’il est, en effet, difficile d’attendre une décision impartiale de celui qui, raisonnablement, peut avoir quelque motif de craindre la personne qu’il doit traduire en justice et qui lui réclame une indemnisation au titre de la violation de son droit fondamental à la liberté.
Par ailleurs, le requérant souligne que dans les décisions prises par MM.
Rodriguez Villasante et Ramos Gancedo avant les débats oraux, ces derniers notent que le serment prêté par le requérant de ne pas fuir l’action de la justice «
est en flagrante contradiction avec la vérité provisoire des faits qui ont été à la base de l’ordonnance d’inculpation rendue par le juge militaire central d’instruction n° 1, et confirmée par cette chambre pour affirmer l’existence d’indices rationnels de criminalité constitutifs d’une infraction grave, à savoir s’être procuré une information relative à la sécurité ou à la défense nationales » ; ou encore « que de l’ensemble du dossier d’instruction, il résulte un fondement raisonnable de nature à justifier une mise en accusation, laquelle s’est traduite jusqu’à présent par l’ordonnance d’inculpation et de détention provisoire confirmées par ce tribunal
». En d’autres termes, le requérant estime que, pour les généraux en cause, sa parole n’avait aucune valeur pendant la phase de l’instruction.
En ce qui concerne sa réclamation tendant à obtenir une indemnisation pour la période indûment passée en prison, le requérant rappelle que les généraux Rodriguez Villasante et Ramos Gancedo connaissaient parfaitement la volonté du requérant de leur réclamer des dommages-intérêts. Contre la résolution de rejet prise par le ministre de la Justice sur la base de la condamnation postérieure, un recours contentieux-administratif a été déposé devant l’
Audiencia nacional
; ce qui confirme l’intérêt qu’avaient les généraux à voir condamner le requérant pour écarter ainsi tout risque de devoir payer ultérieurement une indemnisation pour l’erreur qu’ils avaient commise en décidant de proroger la détention provisoire.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
recevable le restant de la requête, tous moyens de fond réservés.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président