AREVALO FERNANDEZ contre l'ESPAGNE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Radiation du rôle
AREVALO FERNANDEZ contre l'ESPAGNE (CtEDO, 2000)
Secțiunea a patra Cerere nr. 38869/97 prezentată de José AREVALO FERNANDEZ împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are sediul în octombrie 2000 într-o cameră compusă din Ress președintele Pastor Ridruejo Caflisch Cabral Barreto Butkevych Vajić Hedigan judecători și Berger grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 26 noiembrie 1997 și înregistrată la 4 decembrie 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT Reclamantul este un resortisant spaniol, născut la 11 ianuarie 1941 și are domiciliul la Segovia. El este militar, locotenent-colonel, într-o situație de rezervă tranzitorie. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Gonzalo Muñiz Vega, avocat în baroul Madrid. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul, militar de carieră și Începând cu 1975, o locuință aparținând forțelor armate, a făcut obiectul, la 22 decembrie 1993, al unei decizii de reziliere a contractului de închiriere și de deportare, ca urmare a aplicării unei noi legislații în domeniu, și anume decretul regal 1751/1990 din 20 decembrie 1990, care a înființat Institutul pentru Locuința Forțelor Armate ale Ministerului Apărării (Inferies). 8 (a se vedea mai jos, "Dreptul intern relevant" mai jos) prevedea, pentru unii militari în situație de rezervă tranzitorie, restituirea locuințelor militare pe teritoriul vamal al Uniunii înainte de 1 ianuarie 1992. Acțiunea prezentată de reclamant la 12 aprilie 1994, a fost respinsă printr-o decizie din 15 noiembrie 1994 de l . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat o acțiune pe lângă secretarul de stat al administrației militare care, printr-o decizie din 7 aprilie 1995, a respins acțiunea sa. La 8 ianuarie 1996, reclamantul a prezentat o acțiune în instanță pe lângă Tribunalul Superior de Justiție din Madrid împotriva deciziei menționate anterior. El a susținut motivele întemeiate pe încălcarea principiului ierarhiei normative a decretului menționat anterior și pe neconstituționalitatea acestuia din cauza faptului că se referă la dreptul fundamental la respectarea domiciliului, precum și a viciilor de nulitate conținute în procedura administrativă, și anume lipsa de competență a administrației de l pentru a decide deportarea, lipsa de competență a ministrului pentru a pronunța acțiunea împotriva deciziei de administrare, caracterul penal al procedurii urmate în măsura în care aceasta este susceptibilă de a fi sancționată și, prin urmare, nerespectarea garanțiilor inerente acestei proceduri care, la rândul său, a dus la alte motive de nulitate. Prin hotărârea din 18 iulie 1997, notificată la 3 septembrie 1997, Tribunalul Superior de Justiție de la Madrid l-a decăzut pe reclamant de la acțiunea sa fără a se pronunța asupra chestiunilor ridicate de acesta din urmă, dar totuși se pronunță asupra unor aspecte care nu au fost ridicate de reclamant în memoriul său de apărare. În special, în cel de-al treilea motiv, hotărârea a amintit că locuința reclamantului îi fusese atribuită în temeiul condiției sale de militar și că funcționarii publici în serviciul lalui sunt plasați într-o situație juridică obiectivă care ar putea fi modificată fără a încălca principiul legalității, astfel încât o astfel de situație nu este intangibilă în raport cu momentul în care funcționarul își are locul de muncă, ci reglementată de principiul acceptării regimului statutului de funcționar. Tribunalul Superior de Justiție a declarat că ultima modificare a regimului locuințelor militare a fost efectuată prin Decretul regal 1751/90 din 20 decembrie 1990, a cărui legalitate fusese confirmată, printre altele, printr-o hotărâre a Tribunalului Suprem din 25 aprilie 1995. Pe de altă parte, Tribunalul Superior s-a referit la interpretarea pe care recurentul a făcut-o cu privire la situația de rezervă tranzitorie a militarilor, în scopul de a evita punerea în aplicare a articolului 32 alineatul (1) litera (a) din Decretul regal 1751/90 și a menționat că principiul încrederii legitime a relației dintre aglomerare și administraie, pe care recurentul l-a invocat, nu a fost atins. Considerând că Tribunalul Superior de Justiție din Madrid nu a răspuns la mijloacele pe care le-a invocat în acțiunea sa și, în special, la cele referitoare, pe de o parte, la defectele din procedura administrativă prealabilă care ar putea duce la nulitatea de la liturghie și, pe de altă parte, la faptul că, în măsura în care expulzarea locuinței constituia o încălcare a dreptului la un domiciliu protejat de art. 18 din Constituție, aceasta trebuia prevăzută printr-o lege organică cu toate garanțiile și cu majoritate parlamentară consolidată pentru aprobarea sa, și nu printr-un decret simplu, recurentul sesizează Tribunalul Constituțional cu privire la o acțiune de la printr-o decizie din 29 octombrie 1997, notificată la 7 noiembrie 1997, acțiunea a fost respinsă ca fiind în mod evident lipsită de conținut constituțional. Tribunalul Constituțional a precizat că instanța a quo a răspuns argumentelor reclamantului prin intermediul unei trimiteri la o hotărâre a Tribunalului Suprem din 25 aprilie 1995 și a înlăturat, printre altele, îndoielile exprimate cu privire la corectarea formală și la rangul legislației aplicabile în speță, respingând astfel în mod clar teza reclamantului potrivit căreia decretul în cauză se referea la un domeniu care ar putea fi inclus în cadrul protejat de dreptul la inviolabilitate al domiciliului. Pe de altă parte, nota că autoritatea judiciară declarase în conformitate cu dreptul decizia administrativă atacată, după ce analizase în detaliu circumstanțele în cauză și că se putea deduce din acestea, cu toate că:implicit, că instanța a respins posibilitatea existenței unor vicii de nulitate în procedură. Dreptul și practica internă relevantă Constituție art. 120 alineatele (3) - (3) Instanțele sunt întotdeauna motivate și pronunțate în cadrul unei audieri publice. □ Codul de procedură civilă art. 359 □ Hotărârile trebuie să fie clare, precise și să răspundă cererilor și altor pretenții care decurg din litigiu prin declarații pertinente, condamnând sau executându-l pe pârât și pronunțându-se asupra tuturor punctelor în cauză ale dezbaterii în mod separat în hotărâre. (...) Ministerul Apărării, ținând cont de necesitățile de planificare a apărării militare, pentru a contribui la punerea în funcțiune a forțelor armate și la facilitarea mobilității geografice a membrilor săi, va adopta măsurile necesare pentru a acoperi necesitățile de locuințe ale membrilor forțelor armate derivate din mobilitatea lor (...) art. 8 Cei care se află într-o situație de rezervă tranzitorie la data intrării în vigoare a prezentului decret regal [23 ianuarie 1993] și care ocupă o locuință militară, vor putea continua să locuiască acolo până la moartea lor dacă sunt în vârstă să treacă la rezervă, prevăzută de Legea 17/1989 din 19 iulie pentru fiecare grad, corp și post, sau dacă ating această vârstă în cinci ani sau mai puțin. Restul personalului aflat în situație de rezervă tranzitorie va trebui să își părăsească locuința, în orice caz, înainte de 1 ianuarie 1992. Dosarele deschise înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, referitoare la calificarea ca locuințe de sprijin logistic, inclusiv cele care au fost executate în executarea unei hotărâri judecătorești, precum și dosarul de încuviințare instruit de către Institutul pentru locuințele forțelor armate conform Decretului regal 1751/1990 din 20 decembrie, din motivele prevăzute la art. 9 din această lege, chiar și în cazul în care ar fi intervenit o hotărâre definitivă, vor fi dezlegate [...] GRIEF Reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, în măsura în care Tribunalul Suprem de Justiție din Madrid nu este pronunțat cu privire la mijloacele pe care le-a invocat în acțiunea sa. El consideră că instanța menționată a răspuns la o acțiune care nu era cea pe care o prezentase. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil, în măsura în care Tribunalul Suprem de Justiție de la Madrid nu este pronunțat asupra mijloacelor pe care le-a invocat în acțiunea sa. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul excită, în primele sale observații, de la incompatibilitatea rațională a statului În acest caz, reclamantul se referă la autonomia noțiunii de drepturi și obligații cu caracter civil prevăzute la articolul respectiv. 6 din Convenție și subliniază, pe de altă parte, că motivul juridic nr. 6 al acțiunii sale în fața Tribunalului Superior de Justiție afirma exact caracterul În ceea ce privește fondul, guvernul ia notă de faptul că reclamantul nu a invocat în fața organelor administrative viciile de nulitate în cauză și, astfel, a recunoscut implicit, și chiar în mod explicit, competența autorităților de care se plânge în fața Curții. El subliniază că hotărârea Tribunalului Suprem de Justiție a dat un răspuns, astfel cum a fost precizat, de altfel, de Tribunalul Constituțional, la motivele reclamantului. Reclamantul insistă asupra faptului că Tribunalul Superior de Justiție nu și-a examinat acțiunea și nu a decis niciodată. Într-adevăr, există o divergență aproape totală între acțiunea sa și hotărârea pronunțată și, în special, în rezumatul pe care îl face hotărârea din motivele invocate de solicitant. În opinia reclamantului, rezultă că instanța în cauză nu și-a încheiat acțiunea, ci un altul care a făcut obiectul unei hotărâri pronunțate în aceeași zi. Recurentul se referă apoi la viciile de nulitate denunțate în acțiunea sa în fața Tribunalului Superior de Justiție, care nu primesc în hotărâre nici cea mai mică consideraie, nici cea mai mică reacție, explicită sau implicită. Trebuie să se țină seama de faptul că, în ordinea instanței administrative spaniole, principiul coerenței este mai riguros decât în alte ordine jurisdicționale, întrucât judecata pronunțată trebuie să se refere cu precizie la motivele pe care se bazează cererea sau opoziția la această cerere, adică instanțele administrative sunt obligate să se pronunțe în limitele pretențiilor părților și ale afirmațiilor avansate pentru a fundamenta recursul și opoziția la acțiune, aceasta prin jocul imperativ al articolului 43 din Legea privind instanța administrativă. Reclamantul consideră că interpretarea făcută de Tribunalul Suprem de Justiție din Decretul regal 1751/1990 este contrară literei textului și regulilor fundamentale ale interpretării juridice și că, în fața acestei interpretări, el nu a avut niciodată posibilitatea de a se apăra. În al doilea rând, guvernul reiterează, având în vedere hotărârea Pellegrin, inaplicabilitatea articolului 6 din Convenție în cazul de față. În ceea ce privește fondul, acesta aduce la cunoștința Curții că reclamantul a omis să se adreseze Curții că prima dispoziție tranzitorie din Legea nr. 26/99 din 9 iulie 1999 a decis să șteargă, din oficiu, anumite cauze, inclusiv cele referitoare la expulzările examinate de către Institutul pentru locuințe al forțelor armate în conformitate cu Decretul regal nr. 1751/1990, 20 decembrie 1990, chiar dacă între timp a intervenit o hotărâre definitivă. Guvernul constată că expulzarea reclamantului de la domiciliul militar, care nu este însă produsă în practică, este, prin urmare, anulată. Printr-o decizie din 12 iulie 1999, a directorului general al Institutului pentru Locuințe al Forțelor Armate, această radiație a fost comunicată reclamantului în următoarele termeni: (...) ESTE DECLARATĂ, din oficiu, radierea acestui dosar de expulzare, care fusese instruit de acest Institut, în cadrul decretului regal 1751/1990 din 20 decembrie, și în care se pronunțase o hotărâre definitivă (...) În plus, guvernul furnizează o copie a scrisorii care i-a fost adresată de reprezentantul reclamantului la 4 ianuarie 2000 și al cărei transplant al Curții nu avea cunoștință, formulată după cum urmează: (...) La cauza Jesús Arevalo Fernández este pendinte în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. În măsura în care problema locuinței militare este deja rezolvată, clientul meu ar fi dispus să renunțe dacă cheltuielile pe care le-ar fi plătit până acum i-ar fi fost rambursate, vă ofer să vi le transmit. (...) Reclamantul susține că art. 6 din convenție se aplică în cazul de față, situația sa fiind asimilată cu cea a pensionarului; pe de altă parte, acesta susținea că, în recursul său, aplicarea legii privind chiriile urbane și recunoașterea caracterului privat al contractului său de ocupare a locuințelor militare. El recunoaște că noua lege la care face referire agentul guvernamental i-a restituit dreptul de a-și ocupa locuința și că așteaptă să aibă posibilitatea de a comunica aceste informații Curții, lucru pe care l-a făcut de îndată ce a refăcut-o, la recomunicarea cererii. Cu toate acestea, acesta consideră că a suferit prejudicii morale și materiale pentru care trebuie să fie despăgubit, din cauza caracterului inechitabil al procedurii care face obiectul prezentei cauze. Curtea a remarcat că, potrivit avocatului reclamantului, acesta din urmă era pregătit să ajungă, în afara procedurii, la o soluționare amiabilă cu guvernul, în cazul în care cheltuielile i-ar fi fost rambursate. Comisia constată că reclamantul invită Curtea să continue examinarea cauzei, dar se limitează la a expune, într-un mod foarte vag, că a suferit prejudicii morale și materiale ca urmare a procedurii interne. Aceasta reamintește că, în termenii articolului 34 din Convenție: Curtea poate fi sesizată de orice persoană fizică (...) care se pretinde a fi victima unei încălcări de către una dintre părțile înalte contractante a drepturilor recunoscute în convenție sau în protocoalele sale. (...) Curtea amintește că întrebarea dacă un solicitant se poate pretinde, în sensul articolului 25 din convenție, victimă a presupuselor încălcări se ridică în toate etapele procedurii în temeiul convenției (a se vedea, printre altele, nr. 10668/83, E. c. Austria, dec. 13.5.87, D.R. 52 p. 177). Comisia reamintește, de asemenea, că autoritățile naționale trebuie, în primul rând, să corecteze o presupusă încălcare a convenției. În cazul în care aceste autorități recunosc, chiar și în esență, apoi repară încălcarea convenției, dublarea procedurii interne într-un tribunal în fața organelor Convenției pare a fi puțin compatibilă cu caracterul subsidiar al mecanismului de salvgardare instituit prin Convenție. În primul rând, aceasta încredințează fiecăruia dintre statele contractante responsabilitatea de a se asigura că drepturile și libertățile pe care le consacră (a se vedea, printre altele, Curtea Europeană de Justiție. D.H., Hotărârea Eckle c. Germania din 15 iulie 1982, seria A 51, pp. 30-31, § 66). În speță, Curtea constată că recurentul a făcut obiectul, la 22 decembrie 1993, unei decizii de reziliere a contractului de închiriere și de expulzare a locuințelor forțelor armate pe care le-a ocupat în calitate de militar, ca urmare a aplicării unei noi legislații în domeniu, și anume Decretul regal 1751/1990 din 20 decembrie 1990. Cu toate acestea, aceasta arată că, spre deosebire de cauza România ([GC], nr. 28342/95, CEDH 1999-VII), conform afirmațiilor guvernului care nu au fost contrazise de solicitant, acesta din urmă nu a fost, în practică, privat de proprietatea sa și, la momentul actual, este confirmat, prin aplicarea dispoziției tranzitorii inițiale a Legii nr. 26/99, din 9 iulie 1999, dreptul său de ocupare a locuinței în cauză. Această lege a decis, într-adevăr, radierea, din oficiu, a anumitor cauze, inclusiv a sa, referitoare la expulzările examinate de către Institutul pentru locuințe al forțelor armate în conformitate cu Decretul regal nr. 1751/1990 din 20 decembrie 1990, chiar dacă între timp a intervenit o hotărâre definitivă, așa cum s-a întâmplat în cazul de față. Curtea constată că expulzarea reclamantului de domiciliul său militar a fost anulată prin lege și că aceasta a fost confirmată direct și personal de o decizie din 12 iulie 1999 a directorului general al Institutului pentru locuințe al forțelor armate și, prin urmare, nu trebuie să inițieze o procedură suplimentară în vederea recuperării acestuia. Este adevărat că reclamantul, care recunoaște că noua lege în cauză i-a restituit dreptul de a ocupa locuința sa, consideră totuși că a suferit prejudicii morale și materiale pentru care trebuie să fie despăgubit, din cauza caracterului inechitabil al procedurii care face obiectul prezentei cauze și solicită rambursarea cheltuielilor suportate. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantul a obținut restituirea dreptului pe care l-a primit. În aceste condiții, Curtea constată că reclamantul a obținut deja o despăgubire adecvată pentru încălcarea dreptului pe care îl acordă în prezent. Curtea consideră că litigiul a fost soluționat, în sensul articolului (b) din convenție și că, în conformitate cu articolul în fine , nicio circumstanță specială care afectează respectarea drepturilor garantate de Convenție și a protocoalelor sale n . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Președintele