Secțiunea a patra Cerere nr. 38869/97 prezentată de José AREVALO FERNANDEZ împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are sediul în octombrie 2000 într-o cameră compusă din Ress președintele Pastor Ridruejo Caflisch Cabral Barreto Butkevych Vajić Hedigan judecători și Berger grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 26 noiembrie 1997 și înregistrată la 4 decembrie 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT Reclamantul este un resortisant spaniol, născut la 11 ianuarie 1941 și are domiciliul la Segovia.
El este militar, locotenent-colonel, într-o situație de rezervă tranzitorie. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Gonzalo Muñiz Vega, avocat în baroul Madrid. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul, militar de carieră și Începând cu 1975, o locuință aparținând forțelor armate, a făcut obiectul, la 22 decembrie 1993, al unei decizii de reziliere a contractului de închiriere și de deportare, ca urmare a aplicării unei noi legislații în domeniu, și anume decretul regal 1751/1990 din 20 decembrie 1990, care a înființat Institutul pentru Locuința Forțelor Armate ale Ministerului Apărării (Inferies).
8 (a se vedea mai jos, "Dreptul intern relevant" mai jos) prevedea, pentru unii militari în situație de rezervă tranzitorie, restituirea locuințelor militare pe teritoriul vamal al Uniunii înainte de 1 ianuarie 1992. Acțiunea prezentată de reclamant la 12 aprilie 1994, a fost respinsă printr-o decizie din 15 noiembrie 1994 de l … Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat o acțiune pe lângă secretarul de stat al administrației militare care, printr-o decizie din 7 aprilie 1995, a respins acțiunea sa. La 8 ianuarie 1996, reclamantul a prezentat o acțiune în instanță pe lângă Tribunalul Superior de Justiție din Madrid împotriva deciziei menționate anterior.
El a susținut motivele întemeiate pe încălcarea principiului ierarhiei normative a decretului menționat anterior și pe neconstituționalitatea acestuia din cauza faptului că se referă la dreptul fundamental la respectarea domiciliului, precum și a viciilor de nulitate conținute în procedura administrativă, și anume lipsa de competență a administrației de l pentru a decide deportarea, lipsa de competență a ministrului pentru a pronunța acțiunea împotriva deciziei de administrare, caracterul penal al procedurii urmate în măsura în care aceasta este susceptibilă de a fi sancționată și, prin urmare, nerespectarea garanțiilor inerente acestei proceduri care, la rândul său, a dus la alte motive de nulitate.
Prin hotărârea din 18 iulie 1997, notificată la 3 septembrie 1997, Tribunalul Superior de Justiție de la Madrid l-a decăzut pe reclamant de la acțiunea sa fără a se pronunța asupra chestiunilor ridicate de acesta din urmă, dar totuși se pronunță asupra unor aspecte care nu au fost ridicate de reclamant în memoriul său de apărare. În special, în cel de-al treilea motiv, hotărârea a amintit că locuința reclamantului îi fusese atribuită în temeiul condiției sale de militar și că funcționarii publici în serviciul lalui sunt plasați într-o situație juridică obiectivă care ar putea fi modificată fără a încălca principiul legalității, astfel încât o astfel de situație nu este intangibilă în raport cu momentul în care funcționarul își are locul de muncă, ci reglementată de principiul acceptării regimului statutului de funcționar.
Tribunalul Superior de Justiție a declarat că ultima modificare a regimului locuințelor militare a fost efectuată prin Decretul regal 1751/90 din 20 decembrie 1990, a cărui legalitate fusese confirmată, printre altele, printr-o hotărâre a Tribunalului Suprem din 25 aprilie 1995. Pe de altă parte, Tribunalul Superior s-a referit la interpretarea pe care recurentul a făcut-o cu privire la situația de rezervă tranzitorie a militarilor, în scopul de a evita punerea în aplicare a articolului 32 alineatul (1) litera (a) din Decretul regal 1751/90 și a menționat că principiul încrederii legitime a relației dintre aglomerare și administraie, pe care recurentul l-a invocat, nu a fost atins.
Considerând că Tribunalul Superior de Justiție din Madrid nu a răspuns la mijloacele pe care le-a invocat în acțiunea sa și, în special, la cele referitoare, pe de o parte, la defectele din procedura administrativă prealabilă care ar putea duce la nulitatea de la liturghie și, pe de altă parte, la faptul că, în măsura în care expulzarea locuinței constituia o încălcare a dreptului la un domiciliu protejat de art. 18 din Constituție, aceasta trebuia prevăzută printr-o lege organică cu toate garanțiile și cu majoritate parlamentară consolidată pentru aprobarea sa, și nu printr-un decret simplu, recurentul sesizează Tribunalul Constituțional cu privire la o acțiune de la printr-o decizie din 29 octombrie 1997, notificată la 7 noiembrie 1997, acțiunea a fost respinsă ca fiind în mod evident lipsită de conținut constituțional.
Tribunalul Constituțional a precizat că instanța a quo a răspuns argumentelor reclamantului prin intermediul unei trimiteri la o hotărâre a Tribunalului Suprem din 25 aprilie 1995 și a înlăturat, printre altele, îndoielile exprimate cu privire la corectarea formală și la rangul legislației aplicabile în speță, respingând astfel în mod clar teza reclamantului potrivit căreia decretul în cauză se referea la un domeniu care ar putea fi inclus în cadrul protejat de dreptul la inviolabilitate al domiciliului. Pe de altă parte, nota că autoritatea judiciară declarase în conformitate cu dreptul decizia administrativă atacată, după ce analizase în detaliu circumstanțele în cauză și că se putea deduce din acestea, cu toate că:implicit, că instanța a respins posibilitatea existenței unor vicii de nulitate în procedură.
Dreptul și practica internă relevantă Constituție art. 120 alineatele (3) - (3) Instanțele sunt întotdeauna motivate și pronunțate în cadrul unei audieri publice. □ Codul de procedură civilă art. 359 □ Hotărârile trebuie să fie clare, precise și să răspundă cererilor și altor pretenții care decurg din litigiu prin declarații pertinente, condamnând sau executându-l pe pârât și pronunțându-se asupra tuturor punctelor în cauză ale dezbaterii în mod separat în hotărâre.
(...) Ministerul Apărării, ținând cont de necesitățile de planificare a apărării militare, pentru a contribui la punerea în funcțiune a forțelor armate și la facilitarea mobilității geografice a membrilor săi, va adopta măsurile necesare pentru a acoperi necesitățile de locuințe ale membrilor forțelor armate derivate din mobilitatea lor (...) art. 8 Cei care se află într-o situație de rezervă tranzitorie la data intrării în vigoare a prezentului decret regal [23 ianuarie 1993] și care ocupă o locuință militară, vor putea continua să locuiască acolo până la moartea lor dacă sunt în vârstă să treacă la rezervă, prevăzută de Legea 17/1989 din 19 iulie pentru fiecare grad, corp și post, sau dacă ating această vârstă în cinci ani sau mai puțin.
Restul personalului aflat în situație de rezervă tranzitorie va trebui să își părăsească locuința, în orice caz, înainte de 1 ianuarie 1992. Dosarele deschise înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, referitoare la calificarea ca locuințe de sprijin logistic, inclusiv cele care au fost executate în executarea unei hotărâri judecătorești, precum și dosarul de încuviințare instruit de către Institutul pentru locuințele forțelor armate conform Decretului regal 1751/1990 din 20 decembrie, din motivele prevăzute la art. 9 din această lege, chiar și în cazul în care ar fi intervenit o hotărâre definitivă, vor fi dezlegate [...] GRIEF Reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, în măsura în care Tribunalul Suprem de Justiție din Madrid nu este pronunțat cu privire la mijloacele pe care le-a invocat în acțiunea sa.
El consideră că instanța menționată a răspuns la o acțiune care nu era cea pe care o prezentase. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil, în măsura în care Tribunalul Suprem de Justiție de la Madrid nu este pronunțat asupra mijloacelor pe care le-a invocat în acțiunea sa. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul excită, în primele sale observații, de la incompatibilitatea rațională a statului În acest caz, reclamantul se referă la autonomia noțiunii de drepturi și obligații cu caracter civil prevăzute la articolul respectiv.
6 din Convenție și subliniază, pe de altă parte, că motivul juridic nr. 6 al acțiunii sale în fața Tribunalului Superior de Justiție afirma exact caracterul În ceea ce privește fondul, guvernul ia notă de faptul că reclamantul nu a invocat în fața organelor administrative viciile de nulitate în cauză și, astfel, a recunoscut implicit, și chiar în mod explicit, competența autorităților de care se plânge în fața Curții. El subliniază că hotărârea Tribunalului Suprem de Justiție a dat un răspuns, astfel cum a fost precizat, de altfel, de Tribunalul Constituțional, la motivele reclamantului. Reclamantul insistă asupra faptului că Tribunalul Superior de Justiție nu și-a examinat acțiunea și nu a decis niciodată.
Într-adevăr, există o divergență aproape totală între acțiunea sa și hotărârea pronunțată și, în special, în rezumatul pe care îl face hotărârea din motivele invocate de solicitant. În opinia reclamantului, rezultă că instanța în cauză nu și-a încheiat acțiunea, ci un altul care a făcut obiectul unei hotărâri pronunțate în aceeași zi. Recurentul se referă apoi la viciile de nulitate denunțate în acțiunea sa în fața Tribunalului Superior de Justiție, care nu primesc în hotărâre nici cea mai mică consideraie, nici cea mai mică reacție, explicită sau implicită.
Trebuie să se țină seama de faptul că, în ordinea instanței administrative spaniole, principiul coerenței este mai riguros decât în alte ordine jurisdicționale, întrucât judecata pronunțată trebuie să se refere cu precizie la motivele pe care se bazează cererea sau opoziția la această cerere, adică instanțele administrative sunt obligate să se pronunțe în limitele pretențiilor părților și ale afirmațiilor avansate pentru a fundamenta recursul și opoziția la acțiune, aceasta prin jocul imperativ al articolului 43 din Legea privind instanța administrativă. Reclamantul consideră că interpretarea făcută de Tribunalul Suprem de Justiție din Decretul regal 1751/1990 este contrară literei textului și regulilor fundamentale ale interpretării juridice și că, în fața acestei interpretări, el nu a avut niciodată posibilitatea de a se apăra.
În al doilea rând, guvernul reiterează, având în vedere hotărârea Pellegrin, inaplicabilitatea articolului 6 din Convenție în cazul de față. În ceea ce privește fondul, acesta aduce la cunoștința Curții că reclamantul a omis să se adreseze Curții că prima dispoziție tranzitorie din Legea nr. 26/99 din 9 iulie 1999 a decis să șteargă, din oficiu, anumite cauze, inclusiv cele referitoare la expulzările examinate de către Institutul pentru locuințe al forțelor armate în conformitate cu Decretul regal nr. 1751/1990, 20 decembrie 1990, chiar dacă între timp a intervenit o hotărâre definitivă. Guvernul constată că expulzarea reclamantului de la domiciliul militar, care nu este însă produsă în practică, este, prin urmare, anulată.
Printr-o decizie din 12 iulie 1999, a directorului general al Institutului pentru Locuințe al Forțelor Armate, această radiație a fost comunicată reclamantului în următoarele termeni: (...) ESTE DECLARATĂ, din oficiu, radierea acestui dosar de expulzare, care fusese instruit de acest Institut, în cadrul decretului regal 1751/1990 din 20 decembrie, și în care se pronunțase o hotărâre definitivă (...) În plus, guvernul furnizează o copie a scrisorii care i-a fost adresată de reprezentantul reclamantului la 4 ianuarie 2000 și al cărei transplant al Curții nu avea cunoștință, formulată după cum urmează: (...) La cauza Jesús Arevalo Fernández este pendinte în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.
În măsura în care problema locuinței militare este deja rezolvată, clientul meu ar fi dispus să renunțe dacă cheltuielile pe care le-ar fi plătit până acum i-ar fi fost rambursate, vă ofer să vi le transmit. (...) Reclamantul susține că art. 6 din convenție se aplică în cazul de față, situația sa fiind asimilată cu cea a pensionarului; pe de altă parte, acesta susținea că, în recursul său, aplicarea legii privind chiriile urbane și recunoașterea caracterului privat al contractului său de ocupare a locuințelor militare. El recunoaște că noua lege la care face referire agentul guvernamental i-a restituit dreptul de a-și ocupa locuința și că așteaptă să aibă posibilitatea de a comunica aceste informații Curții, lucru pe care l-a făcut de îndată ce a refăcut-o, la recomunicarea cererii.
Cu toate acestea, acesta consideră că a suferit prejudicii morale și materiale pentru care trebuie să fie despăgubit, din cauza caracterului inechitabil al procedurii care face obiectul prezentei cauze. Curtea a remarcat că, potrivit avocatului reclamantului, acesta din urmă era pregătit să ajungă, în afara procedurii, la o soluționare amiabilă cu guvernul, în cazul în care cheltuielile i-ar fi fost rambursate. Comisia constată că reclamantul invită Curtea să continue examinarea cauzei, dar se limitează la a expune, într-un mod foarte vag, că a suferit prejudicii morale și materiale ca urmare a procedurii interne. Aceasta reamintește că, în termenii articolului 34 din Convenție: Curtea poate fi sesizată de orice persoană fizică (...) care se pretinde a fi victima unei încălcări de către una dintre părțile înalte contractante a drepturilor recunoscute în convenție sau în protocoalele sale.
(...) Curtea amintește că întrebarea dacă un solicitant se poate pretinde, în sensul articolului 25 din convenție, victimă a presupuselor încălcări se ridică în toate etapele procedurii în temeiul convenției (a se vedea, printre altele, nr. 10668/83, E. c. Austria, dec. 13.5.87, D.R. 52 p. 177). Comisia reamintește, de asemenea, că autoritățile naționale trebuie, în primul rând, să corecteze o presupusă încălcare a convenției. În cazul în care aceste autorități recunosc, chiar și în esență, apoi repară încălcarea convenției, dublarea procedurii interne într-un tribunal în fața organelor Convenției pare a fi puțin compatibilă cu caracterul subsidiar al mecanismului de salvgardare instituit prin Convenție.
În primul rând, aceasta încredințează fiecăruia dintre statele contractante responsabilitatea de a se asigura că drepturile și libertățile pe care le consacră (a se vedea, printre altele, Curtea Europeană de Justiție.
D.H., Hotărârea Eckle c. Germania din 15 iulie 1982, seria A 51, pp. 30-31, § 66). În speță, Curtea constată că recurentul a făcut obiectul, la 22 decembrie 1993, unei decizii de reziliere a contractului de închiriere și de expulzare a locuințelor forțelor armate pe care le-a ocupat în calitate de militar, ca urmare a aplicării unei noi legislații în domeniu, și anume Decretul regal 1751/1990 din 20 decembrie 1990. Cu toate acestea, aceasta arată că, spre deosebire de cauza România ([GC], nr. 28342/95, CEDH 1999-VII), conform afirmațiilor guvernului care nu au fost contrazise de solicitant, acesta din urmă nu a fost, în practică, privat de proprietatea sa și, la momentul actual, este confirmat, prin aplicarea dispoziției tranzitorii inițiale a Legii nr. 26/99, din 9 iulie 1999, dreptul său de ocupare a locuinței în cauză.
Această lege a decis, într-adevăr, radierea, din oficiu, a anumitor cauze, inclusiv a sa, referitoare la expulzările examinate de către Institutul pentru locuințe al forțelor armate în conformitate cu Decretul regal nr. 1751/1990 din 20 decembrie 1990, chiar dacă între timp a intervenit o hotărâre definitivă, așa cum s-a întâmplat în cazul de față. Curtea constată că expulzarea reclamantului de domiciliul său militar a fost anulată prin lege și că aceasta a fost confirmată direct și personal de o decizie din 12 iulie 1999 a directorului general al Institutului pentru locuințe al forțelor armate și, prin urmare, nu trebuie să inițieze o procedură suplimentară în vederea recuperării acestuia.
Este adevărat că reclamantul, care recunoaște că noua lege în cauză i-a restituit dreptul de a ocupa locuința sa, consideră totuși că a suferit prejudicii morale și materiale pentru care trebuie să fie despăgubit, din cauza caracterului inechitabil al procedurii care face obiectul prezentei cauze și solicită rambursarea cheltuielilor suportate. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantul a obținut restituirea dreptului pe care l-a primit. În aceste condiții, Curtea constată că reclamantul a obținut deja o despăgubire adecvată pentru încălcarea dreptului pe care îl acordă în prezent. Curtea consideră că litigiul a fost soluționat, în sensul articolului (b) din convenție și că, în conformitate cu articolul în fine , nicio circumstanță specială care afectează respectarea drepturilor garantate de Convenție și a protocoalelor sale n … Președintele
DÉCISION Requête n° 38869/97 présentée par José AREVALO FERNANDEZ contre l’Espagne La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 26 octobre 2000 en une chambre composée de M. G. Ress , président , M. A. Pastor Ridruejo , M. L. Caflisch , M. I. Cabral Barreto , M. V. Butkevych , M me N. Vajić , M. J. Hedigan , juges , et de M. V. Berger , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 26 novembre 1997 et enregistrée le 4 décembre 1997, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant espagnol, né le 11 janvier 1941 et domicilié à Ségovie.
Il est militaire, lieutenant-colonel, en situation de réserve transitoire. Il est représenté devant la Cour par M e Gonzalo Muñiz Vega, avocat au barreau de Madrid. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant, militaire de carrière et « occupant-locataire » depuis 1975 d’un logement appartenant aux forces armées, fit l’objet, le 22 décembre 1993, d’une décision de résiliation de bail et d’expulsion, en raison de l’application d’une nouvelle législation intervenue en la matière, à savoir le décret royal 1751/1990 du 20 décembre 1990, qui créa l’Institut pour le logement des forces armées du ministère de la défense ( Infivas ). Son article 8 (voir, ci-dessous, « Droit interne pertinent ») prévoyait, pour certains militaires en situation de réserve transitoire, la restitution des logements militaires à l’Etat avant le 1 er janvier 1992. Le recours présenté par le requérant le 12 avril 1994, fut rejeté par une décision du 15 novembre 1994 de l’ Infivas . Contre cette décision, le requérant présenta un recours auprès du secrétaire d’Etat à l’administration militaire qui, par une décision du 7 avril 1995, rejeta son recours.
Le 8 janvier 1996, le requérant présenta un recours contentieux-administratif auprès du Tribunal supérieur de justice de Madrid contre le décision précitée. Il soumit les moyens tirés de la violation du principe de la hiérarchie normative du décret précité et de son inconstitutionnalité du fait qu’il portait sur le droit fondamental au respect du domicile, ainsi que des vices de nullité contenus dans la procédure administrative, à savoir le défaut de compétence de la gérance de l’Infivas pour décider l’expulsion, le défaut de compétence du ministre pour trancher le recours contre la décision de la gérance, le caractère pénal de la procédure suivie dans la mesure où elle est susceptible d’aboutir à des sanctions et, par conséquent, l’inobservation des garanties inhérentes à cette procédure qui, à son tour, a entraîné d’autres motifs de nullité.
Par un arrêt du 18 juillet 1997, notifié le 3 septembre 1997, le Tribunal supérieur de justice de Madrid débouta le requérant de son recours sans se prononcer sur les questions soulevées par ce dernier, mais en se prononçant néanmoins sur des points non soulevés par le requérant dans son mémoire de défense. L’arrêt rappela d’emblée, en particulier, dans son troisième motif, que le logement du requérant lui avait été attribué en vertu de sa condition de militaire, et que les fonctionnaires au service de l’Administration sont placés dans une situation juridique objective susceptible d’être modifiée sans enfreindre le principe de légalité, une telle situation n’étant donc pas intangible par rapport au moment de l’affectation du fonctionnaire à son poste, mais régie par le principe de l’acceptation du régime du statut de fonctionnaire.
Le Tribunal supérieur de justice nota que la dernière modification du régime des logements militaires avait été faite par le décret royal 1751/90, du 20 décembre 1990, dont la légalité avait été confirmée, entre autres, par un arrêt du Tribunal suprême du 25 avril 1995. Par ailleurs, le Tribunal supérieur se référait à l’interprétation que le requérant avait faite de la situation de réserve transitoire des militaires afin d’éviter l’application de l’article 32 § 1 a) du décret royal 1751/90, et notait que le principe de confiance légitime de la relation entre l’administré et l’administration, que le requérant avait invoqué, n’avait pas été atteint.
Estimant que le Tribunal supérieur de justice de Madrid n’avait pas répondu aux moyens qu’il avait soulevés dans son recours et, plus particulièrement, à ceux relatifs, d’une part, aux défauts dans la procédure administrative préalable susceptibles d’entraîner la nullité de l’expulsion et, d’autre part, au fait que, dans la mesure où l’expulsion du logement constituait une atteinte au droit à un domicile protégé par l’article 18 de la Constitution, elle devait être prévue par une loi organique avec toutes garanties et des majorités parlementaires renforcées pour son approbation, et non par un simple décret, le requérant saisit le Tribunal constitutionnel d’un recours d’ amparo. Par une décision du 29 octobre 1997, notifiée le 7 novembre 1997, le recours fut rejeté comme étant manifestement dépourvu de contenu constitutionnel.
Le Tribunal constitutionnel précisait que le tribunal a quo avait répondu aux arguments du requérant au moyen d’un renvoi à un arrêt du Tribunal suprême du 25 avril 1995, et dissipait, entre autres, les doutes suscités concernant la correction formelle et le rang de la législation applicable en l’espèce, rejetant ainsi clairement la thèse du requérant selon laquelle le décret en cause portait sur une matière susceptible de s’inscrire dans le cadre protégé par le droit à l’inviolabilité du domicile. Il notait par ailleurs que l’autorité judiciaire avait déclaré conforme au droit la décision administrative attaquée, après avoir analysé de façon détaillée les circonstances en cause, et qu’on pouvait en déduire, quoiqu’implicitement, que le tribunal avait rejeté la possibilité de l’existence de vices de nullité dans la procédure.
B. Le droit et la pratique internes pertinents Constitution Article 120 § 3 « Les jugements sont toujours motivés et prononcés en audience publique. » Code de procédure civile Article 359 « Les jugements doivent être clairs, précis et répondre aux demandes et autres prétentions découlant du litige au moyen de déclarations pertinentes, en condamnant ou en acquittant le défendeur et en se prononçant sur tous les points litigieux du débat de façon séparée dans le jugement.
(...) » Décret royal n° 1751/1990 du 20 décembre 1990 Article 1 « Le ministère de la Défense, tenant compte des nécessités de planification de la défense militaire, en vue de contribuer à rendre les forces armées opérationnelles et à faciliter la mobilité géographique de ses membres, adoptera les mesures opportunes pour couvrir les besoins de logement des membres des forces armées dérivés de leur mobilité (…) » Article 8 « (...) 4 a Ceux qui se trouvent en situation de réserve transitoire à l’entrée en vigueur du présent décret royal [le 23 janvier 1993] et qui occupent un logement militaire, pourront continuer à y habiter jusqu’à leur décès s’ils ont l’âge pour passer à la réserve, prévu par la loi 17/1989 du 19 juillet pour chaque grade, corps et poste, ou s’ils atteignent cet âge dans cinq ans ou moins.
Le restant du personnel en situation de réserve transitoire devra quitter son logement, dans tous les cas, avant le 1 er janvier 1992. » Loi 26/1999, du 9 juillet 1999, portant sur de mesures de soutient à la mobilité géographique des membres des forces armée Disposition transitoire première (radiation de dossiers) « Les dossiers ouverts avant l’entrée en vigueur de cette loi, relatifs à la qualification de logements de soutient logistique, y inclus ceux ayant été diligentés en exécution d’un arrêt, ainsi que le dossiers d’expulsion instruits par l’Institut pour le logement des forces armées selon le décret royal 1751/1990, du 20 décembre, pour les motifs prévus à l’article 9 de cette loi, même dans le cas où un arrêt définitif serait intervenu, seront rayés d’office (…) ». GRIEF Le requérant se plaint de n’avoir pas bénéficié d’un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention, dans la mesure où le tribunal supérieur de justice de Madrid ne s’est pas prononcé sur les moyens qu’il avait soulevés dans son recours.
Il estime que ledit tribunal a en effet répondu à un recours qui n’était pas celui qu’il avait présenté. EN DROIT Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de n’avoir pas bénéficié d’un procès équitable, dans la mesure où le Tribunal supérieur de justice de Madrid ne s’est pas prononcé sur les moyens qu’il avait soulevés dans son recours. L’article 6 § 1 dispose : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (…) par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) » Le Gouvernement excipe, dans ses premières observations, de l’incompatibilité ratione materiae de la requête, et fait valoir qu’il s’agit, en l’espèce, d’une question relative au personnel au service de l’administration publique et non d’une contestation sur les droits et obligations de caractère civil du requérant.
Le requérant se réfère à l’autonomie de la notion de droits et obligations de caractère civil figurant à l’article 6 de la Convention, et souligne, par ailleurs, que le motif juridique n° 6 de son recours devant le Tribunal supérieur de justice affirmait précisément le caractère « privé » du contrat de bail, même s’il s’est vu contraint d’utiliser la voie contentieuse-administrative conformément à l’ordre juridique interne. Quant au fond, le Gouvernement note que le requérant n’a pas allégué devant les organes administratifs les vices de nullité en cause, et a ainsi reconnu implicitement, et même de façon explicite, la compétence des autorités dont il se plaint devant la Cour. Il souligne que l’arrêt du Tribunal supérieur de justice a donné une réponse, tel que cela a été par ailleurs précisé par le Tribunal constitutionnel, aux motifs du requérant.
Le requérant insiste sur ce que le Tribunal supérieur de Justice n’a pas examiné son recours et n’en a jamais décidé. Il y a en effet divergence presque totale entre son recours et l’arrêt rendu et, notamment, dans le résumé que l’arrêt fait des motifs invoqués par le requérant. Il en découle, selon le requérant, que le tribunal en cause n’a pas tranché son recours, mais un autre qui a fait l’objet d’un arrêt rendu le même jour. Le requérant se réfère ensuite aux vices de nullité dénoncés dans son recours devant le Tribunal supérieur de justice, qui ne reçoivent dans l’arrêt ni la moindre considération ni la moindre réponse, explicite ou implicite.
Il faut tenir compte de ce que, dans l’ordre du contentieux administratif espagnol, le principe de cohérence est plus rigoureux que dans d’autres ordres juridictionnels, puisque le jugement rendu doit se référer avec précision aux motifs sur lesquels se fonde la demande ou l’opposition à cette demande, c’est-à-dire que les tribunaux administratifs sont tenus de se prononcer dans les limites des prétentions des parties et des allégations avancées pour fonder le recours et l’opposition au recours, ceci par le jeu impératif de l’article 43 de la loi relative à la juridiction administrative. Le requérant estime que l’interprétation faite par le Tribunal supérieur de justice du décret royal 1751/1990 est contraire à la lettre du texte et aux règles les plus élémentaires de l’interprétation juridique, et que face à cette interprétation, il n’a jamais eu la possibilité de se défendre.
Dans ses secondes observations, le Gouvernement réitère, au vu de l’arrêt Pellegrin, l’inapplicabilité de l’article 6 de la Convention au cas d’espèce. Quant au fond, il porte à la connaissance de la Cour que le requérant a omis d’exposer devant la Cour que la disposition transitoire première de la loi n° 26/1999, du 9 juillet 1999, a décidé la radiation, d’office, de certaines affaires, dont la sienne, relatives aux expulsions examinées par l’Institut du logement des forces armées conformément au décret royal n° 1751/1990, du 20 décembre 1990, même si un arrêt définitif était intervenu entre-temps. Le Gouvernement note que l’expulsion du requérant de son domicile militaire, qui ne s’est toutefois pas produite en pratique, est donc annulée.
Par une décision du 12 juillet 1999, du directeur général de gestion de l’Institut pour le logement des forces armées, cette radiation fut communiquée au requérant dans les termes suivants : « (…) IL EST DECLARE, d’office, la radiation de ce dossier d’expulsion qui avait été instruit par cet Institut, dans le cadre du décret royal 1751/1990, du 20 décembre, et dans lequel était intervenu un arrêt définitif (…) ». Le Gouvernement fournit, en outre, une copie de la lettre qui lui avait été adressée par le représentant du requérant en date du 4 janvier 2000, et dont le greffe de la Cour n’avait pas connaissance, libellée comme suit : « (…) L’affaire Jesús Arévalo Fernández est pendante devant la Cour européenne des Droits de l’Homme.
Dans la mesure où le problème du logement militaire est déjà résolu, mon client serait prêt à se désister si les frais encourus jusqu’au présent lui étaient remboursés, offre que je vous transmets. (…) » Le requérant soutient que l’article 6 de la Convention est applicable au cas d’espèce, sa situation étant assimilée à celle du retraité. Il maintient, par ailleurs, qu’il réclamait dans ses recours l’application de la loi sur les baux urbains, et la reconnaissance du caractère privé de son contrat d’occupation du logement militaire. Il reconnaît que la nouvelle loi à laquelle l’agent du Gouvernement fait référence lui a restitué son droit d’occuper son logement, et fait savoir qu’il attendait d’avoir la possibilité de communiquer ces informations à la Cour, ce qu’il a fait dès que qu’il en eut l’occasion, lors de la recommunication de la requête.
Il estime toutefois qu’il a subi des préjudices moraux et matériels pour lesquels il doit être dédommagé, en raison du caractère inéquitable de la procédure objet de la présente affaire. La Cour note d’emblée que, d’après l’avocat du requérant, ce dernier était prêt à parvenir, hors procédure, à un règlement amiable avec le Gouvernement, si les frais encourus lui étaient remboursés. Elle constate que le requérant invite la Cour à poursuivre l’examen de l’affaire mais se limite à exposer, de façon très vague, qu’il a subi des préjudices moraux et matériels du fait de la procédure interne. Elle rappelle qu’aux termes de l’article 34 de la Convention : « La Cour peut être saisie d’une requête par toute personne physique (…) qui se prétend victime d’une violation par l’une des Hautes Parties contractantes des droits reconnus dans la Convention ou ses Protocoles.
(…) » La Cour rappelle que la question de savoir si un requérant peut se prétendre, au sens de l’article 25 de la Convention, victime des violations alléguées, se pose à tous les stades de la procédure au regard de la Convention (voir, entre autres, n° 10668/83, E. c. Autriche, déc. 13.5.87, D.R. 52 p. 177). Elle rappelle également qu’il appartient en premier lieu aux autorités nationales de redresser une violation alléguée de la Convention. Dans l’hypothèse où ces autorités reconnaissent, même en substance, puis réparent la violation de la Convention, le fait de doubler la procédure interne d’une instance devant les organes de la Convention paraît peu compatible avec le caractère subsidiaire du mécanisme de sauvegarde instauré par la Convention.
Celle-ci confie tout d’abord à chacun des Etats contractants le soin d’assurer la jouissance des droits et libertés qu’elle consacre (voir, entre autres, Cour eur.
D.H., arrêt Eckle c. Allemagne du 15 juillet 1982, série A n° 51, pp. 30-31, § 66). En l’espèce, la Cour note que le requérant avait fait l’objet, le 22 décembre 1993, d’une décision de résiliation de bail et d’expulsion du logement des forces armées qu’il occupait en tant de militaire, en raison de l’application d’une nouvelle législation intervenue en la matière, à savoir le décret royal 1751/1990 du 20 décembre 1990. Elle relève toutefois, qu’à la différence de l’affaire Brumarescu c. Roumanie ([GC], n° 28342/95, CEDH 1999-VII), selon les affirmations du Gouvernement non contredites par le requérant, ce dernier n’a pas été, en pratique, privé de son bien et, à l’heure actuelle, il s’est vu confirmer, par application de la disposition transitoire première de la loi n° 26/1999, du 9 juillet 1999, son droit d’occupation du logement en cause.
Cette loi a, en effet, décidé la radiation, d’office, de certaines affaires, dont la sienne, relatives aux expulsions examinées par l’Institut du logement des forces armées conformément au décret royal n° 1751/1990, du 20 décembre 1990, même si un arrêt définitif était intervenu entre-temps, comme ce fut le cas en l’occurrence. La Cour constate que l’expulsion du requérant de son domicile militaire a donc été annulée par la loi, et que ceci lui a par ailleurs été confirmé directement et personnellement par une décision du 12 juillet 1999 du directeur général de gestion de l’Institut pour le logement des forces armées. Il ne doit donc pas entamer de procédure additionnelle tendant à le récupérer.
Il est vrai que le requérant, qui reconnaît certes que la nouvelle loi en cause lui a restitué son droit d’occuper son logement, estime toutefois qu’il a subi des préjudices moraux et matériels pour lesquels il doit être dédommagé, en raison du caractère inéquitable de la procédure objet de la présente affaire et demande le remboursement des frais encourus. La Cour estime toutefois que le requérant a obtenu la restitution du droit qu’il réclamait. Dans ces conditions, la Cour constate que le requérant a déjà obtenu une réparation adéquate des violations qu’il allègue à présent. Elle estime que le litige a donc été résolu, au sens de l’article 37 § 1 b) de la Convention et que, conformément à l’article 37 § 1 in fine , aucune circonstance particulière touchant au respect des droits garantis par la Convention et ses Protocoles n’exige la poursuite de l’examen de la requête.
( Raif Oglu c. Grèce , n° 33738/96, §§ 26, 27). Elle décide par conséquent de rayer la requête du rôle. Par ces motifs, la Cour, [à l’unanimité,] [à la majorité,]
. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président