HERNANDEZ CAIROS contre l'ESPAGNE

HERNANDEZ CAIROS contre l'ESPAGNE (CtEDO, 2004)

SECȚIUNEA A PATRA

DECIZIE

CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE

a cererii nr. 41785/02

prezentate de Gabriel HERNANDEZ CAIROS

împotriva Spaniei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a Patra), ședință la 17 februarie 2004 în o Cameră compusă din:

Sir Nicolas Bratza, președintele,

M. M. Pellonpää,

Mme V. Strážnická,

MM. J. Casadevall,

R. Maruste,

S. Pavlovschi,

J. Borrego Borrego, judecători,

și M. M. O'Boyle, grefier de secțiune,

Având în vedere cererea sus-menționată introducă la 11 noiembrie 2002,

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

ÎN FAPT

Reclamantul este un cetățean spaniol, născut în 1968 și rezident în Melilla. Este ofițer de carieră. Este reprezentat în fața Curții de către Mme María Paz Dovado Sánchez, avocat la Málaga.

A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, după cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

Printr-o comandă (auto de procesamiento) din 16 iunie 1998, judecătorul militar teritorial nr. 27 (Juez Togado Militar Territorial) a cercetat reclamantul, locotenent al armatei, pentru presupusul delict de abuz de autoritate asupra persoanei unui soldat în timpul unui exercițiu de tragere în care ar fi dat mai mulți picioare. Reclamantul a fost lăsat totuși în libertate.

Împotriva acestei ordine de cercetare, reclamantul a depus apel în fața tribunalului militar teritorial nr. 2. Camera tribunalului era compusă din trei judecători, dintre care F.J.M.T. ca președinte și M.R.N., judecător din cadrul corpului juridic al Armatei (vocal togado). Prin decizie din 1 septembrie 1998, camera a respins recursul din următoarele motive:

"În conformitate cu articolul 164 al legii de procedură penală militară, cercetarea trebuie să fie hotărâtă de îndată ce apar 'indici raționali' de criminalitate împotriva unei anumite persoane. Prin urmare, dacă pentru declanșarea procedurii, o plângere este suficientă, pentru condamnare, este necesară o dovadă completă. Ordinea de cercetare se situează la un nivel intermediar. Într-adevăr, dacă pentru o cercetare este necesar ceva mai mult decât o simplă acuzație (indicii raționali), pe de altă parte, nu este necesar să ai dovada completă privind săvârșirea faptei delictive nici asupra atribuirii acesteia unei anumite persoane. În speță, memorandumul recursului nu alterează în niciun fel indicii la originea cercetării. În consecință, investigația trebuie continuată pentru a clarifica faptele și stabilirea eventualelor responsabilități."

După ce investigația a fost încheiată, cauza a fost trimisă pentru judecată în fața tribunalului militar teritorial nr. 2. Tribunalul era compus din cinci judecători și era alcătuit din președinte, F.J.M.T, doi judecători din cadrul corpului juridic al Armatei, din care M.R.N., precum și doi judecători militari.

După o ședință publică, tribunalul, prin sentință pronunțată la 27 septembrie 1999, a găsit reclamantul vinovat de delictul de abuz asupra persoanei unui subordonat și l-a condamnat la o pedeapsă de patru luni de închisoare. Tribunalul a declarat în special că vinovăția reclamantului se baza pe un ansamblu complet de dovezi examinate în timpul investigației și confirmae sau administrate la ședință și, în particular, dovezi directe, cum ar fi rapoarte de expertiză, mărturii și dovezi documentare.

Reclamantul s-a pourvăzut în casație în fața Curții Supreme. A susținut că tribunalul care l-a judecat nu putea fi considerat o instanță imparțială, deoarece judecătorii F.J.M.T și M.R.N. au asistat anterior în camera care s-a pronunțat asupra apelului său împotriva ordinei de cercetare din 16 iunie 1998. Reclamantul s-a plâns, de asemenea, de o apreciere arbitrară a elementelor de dovadă în dispreț al principiului prezumției de nevinovăție.

Prin hotărâre din 2 februarie 2001, camera militară a Curții Supreme a respins recursul.

Cu privire la reclama tirata de presupusa părtinire a tribunalului a quo din cauza participării ca judecători ai magistraților F.J.M.T și M.R.N., Curtea Supremă a trecut în revistă jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale spaniole, observând că ea însăși o aplica. În acest scop, jurisdicția supremă a reamintit că a fost necesar să se facă o distincție între actele de investigație și actele de decizie la momentul pronunțării asupra lipsei de imparțialitate. Or, în conformitate cu jurisprudența sa, a existat lipsă de imparțialitate atunci când un magistrat care efectuase acte de investigație intervenia, de asemenea, în faza de judecată. Cu toate acestea, simpla respingere a unui recurs de apel împotriva unei ordine de cercetare nu putea fi considerată în niciun caz ca intrând în activități de investigație susceptibile de a prejudicia imparțialitatea obiectivă a tribunalului. Aplicând aceste principii la cazul în speță, tribunalul suprem, după ce a examinat conținutul deciziei din 1 septembrie 1998, a constatat că cei trei judecători care au pronunțat acea decizie nu efectuaseră niciun act de investigație și nu avuseseră niciun contact nici cu inculpatul nici cu elementele de dovadă ulterior examinate în faza de judecată în ședința publică asupra fondului cauzei. În consecință, și în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a Curții Constituționale și a sa, a concluzionat că nu a existat o atingere a principiului imparțialității obiective a tribunalului.

În ceea ce privește vinovăția reclamantului, Curtea Supremă a constatat că aceasta fusese stabilită de tribunalul a quo pe baza unui ansamblu complet de dovezi examinate la ședință, în respectarea principiilor contradicției și publicității.

Reclamantul a sesizat apoi Curtea Constituțională cu un recurs de amparo pe baza dreptului ca cauza sa să fie ascultată echitabil de o instanță imparțială și al principiului prezumției de nevinovăție (articolul 24 al Constituției). Cu privire la plangerea tirata de lipsa de imparțialitate, reclamantul a susținut că doi magistrați care confirmaseseră ordinea de cercetare pronunțată împotriva sa de judecătorul de investigație făceau parte din tribunalul de judecată.

Prin decizie din 23 iulie 2002, Curtea Constituțională a respins recursul. Cu privire la plângerea tirata de absența imparțialității celor doi judecători în cauză, jurisdicția superioară a respins-o observând că judecătorii în cauză nu efectuaseseră niciun act material de investigație și se limitaseseră la luarea unei decizii privind strictul desen al procedurii, apreciind doar că cercetarea era rezonabil fondată, fără a anticipa nicio judecată asupra vinovăției inculpatului. Cu privire la presupusa încălcare a principiului prezumției de nevinovăție, Curtea Constituțională a constatat că condamnarea reclamantului interveni după o procedură contradictorie și se baza pe dovezi colectate pe parcursul procedurii și liber dezbătute de reclamant la ședința publică.

B. Dreptul intern relevant

Conform articolului 24 al Constituției:

"1. Fiecare persoană are dreptul să obțină protecția efectivă a judecătorilor și tribunalelor pentru exercitarea drepturilor și intereselor legitime ale sale, fără ca în niciun caz să fie pusă în imposibilitate de a se apăra.

Cu privire la ordinele de cercetare (auto de procesamiento) și apelurile depuse împotriva acestora, Legea Organică nr. 2/1989 din 13 aprilie 1989 privind procedurile penale militare dispune:

Articolul 164

"Atunci când există indici raționali de culpabilitate împotriva unei sau mai multor anumite persoane, judecătorul de investigație pronunță cercetarea (...)

Cercetarea este pronunțată printr-o ordine (auto), în care va fi menționat faptul că sunt imputate inculpatului, delictul presupus constituit de acestea (...) și dispozițiile legale [corespunzătoare] (...) și apoi cercetarea, precum și măsurile de libertate sau detenție preventivă aplicabile inculpatului (...)"

Articolul 165

"(...) Inculpatul și celelalte părți vor putea forma împotriva ordinei de cercetare (...) un apel, non-suspensiv, în termen de cinci zile de la notificare [a ordinei] (...)"

Articolul 263

"(...) dacă se acceptă apelul împotriva ordinei de cercetare (...) se ordonează alcătuirea unui dosar separat (...) și eliberarea unei certificări ale ordinei contestate, precum și a tuturor elementelor pe care judecătorul va considera necesar să le verseze în dosar sau care vor fi menționate în memorandumul introductiv al apelului."

Într-o hotărâre pronunțată la 14 noiembrie 1994, Curtea Supremă s-a pronunțat asupra chestiunii în ce caz un judecător putea fi considerat ca participând anterior la aceeași procedură, în scopul recuzării prevăzute în paragraful 11 al articolului 53 al Legii Organice nr. 2/1989 privind procedurile penale militare. Curtea Supremă a declarat în special:

"Pentru ca un judecător (vocal) al unui tribunal militar să poată fi afectat de motivul de recuzare nr. 11 al articolului 53 al legii de procedură militară, trebuie să fi efectuat activități de investigație în cauză (...) Simpla respingere a unui recurs de apel depus împotriva unei ordine de cercetare – respingere care înseamnă doar că tribunalul nu dezaprobă aprecierea indicilor raționali de culpabilitate a inculpatului efectuată de judecătorul de investigație – nu poate, în niciun caz, fi considerată o activitate de investigație susceptibilă de a prejudicia imparțialitatea obiectivă a tribunalului (...)"

Această jurisprudență a fost confirmată de Curtea Supremă în hotărârile sale din 18 octombrie 1997, 2 octombrie 1999, 23 noiembrie 1999 și 22 martie 2000.

Extras din hotărârea din 13 octombrie 1992, pronunțată de Curtea Constituțională în cadrul unui recurs de amparo:

"Jurisprudența reiterată a acestui tribunal a stabilit că, printre garanțiile articolului 24 § 2 al Constituției, dreptul la un judecător imparțial, fundamental într-un stat de drept, este inclus, ceea ce exclude, ca cerință pusă de principiul acuzator, posibilitatea de a acumula, în același organism judiciar, funcții de investigație și decizie (SSTC 145/1988, 164/1988, 11/1989, 106/1989, 98/1990, 151/1991, printre altele). Această jurisprudență se bazează pe două idei esențiale: pe de o parte, faptul de a fi fost în contact cu faptele, necesar pentru ținerea ședinței, poate genera, la judecătorul sau tribunalul chemat să decidă, prejudecăți și prevenții cu privire la vinovăția inculpatului, ceea ce ar prejudicia imparțialitatea obiectivă care tinde să asigure separarea între funcția de investigație și cea de judecată (a se vedea STC 145/1988, precitată); pe de altă parte, va trebui, în fiecare caz concret, să se determine dacă există sau nu aparența de imparțialitate, deoarece este investigația directă a faptelor cu o funcție inchizitoarială către o anumită persoană care poate provoca la investigator prejudecăți sau impresii cu privire la inculpat care pot influența-l la decizia cu privire la well-founded."

Această jurisprudență a fost confirmată de Curtea Constituțională în alte hotărâri, cum ar fi hotărârile 60/1995 din 17 martie 1995 și 142/1997 din 15 septembrie 1997, ambele citate în hotărârea pronunțată de Curtea Supremă în prezenta cauză.

PLÂNGERI

a) Cu privire la lipsa de imparțialitate, expune că doi magistrați, și anume F.J.M.T și M.R.N., membri ai tribunalului militar teritorial nr. 2 care a examinat meritul cauzei și a pronunțat condamnarea sa, făceau parte din camera aceluiași tribunal care respinsese apelul depus împotriva ordinei de cercetare.

b) Reclamantul se plânge de caracterul militar al magistraților care compun tribunalul care l-a condamnat și de lipsa de formare juridică a unor dintre ei.

ÎN DREPT

a) Expune mai întâi că doi magistrați, și anume F.J.M.T și M.R.N., membri ai tribunalului militar teritorial nr. 2 care a examinat meritul cauzei și a pronunțat condamnarea sa, făceau parte din camera aceluiași tribunal care respinsese apelul depus împotriva ordinei de cercetare. Din acest motiv, consideră că s-a încălcat principiul imparțialității.

b) Reclamantul se plânge, de asemenea, că magistații care compun tribunalul care l-a condamnat aparțin instituției militare.

i. Plângere tirata de lipsa de imparțialitate a tribunalului militar penal nr. 2

Partea relevantă a articolului 6 § 1 din Convenție se citește după cum urmează:

"1. Fiecare persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) de o instanță independentă și imparțială, stabilită de lege, care va decide (...) asupra meritul oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva sa (...)."

În acest sens, Curtea reamintește jurisprudența sa constantă, conform căreia, în materie de imparțialitate, trebuie să se facă o distincție "între o abordare subiectivă, care încearcă să determine ce gândea un anumit judecător în confidența sa în o anumită ocazie, și o abordare obiectivă care caută dacă oferea garanții suficiente pentru a exclude în acest sens orice îndoială legitimă" (a se vedea, de exemplu, hotărârile De Cubber c. Belgia din 26 octombrie 1984, seria A nr. 86, pp. 13-14, § 24; Incal c. Turcia din 9 iunie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-IV, p. 1571, § 65).

Cu privire la criteriul subiectiv, Curtea observă că imparțialitatea personală a magistratului, prezumată până la proba contrarie, nu este pusă în cauză.

Cu privire la criteriul obiectiv, Curtea observă că frica unui lipsit de imparțialitate exprimată de reclamant ținea de faptul că doi magistrați care asistasinseră în jurisdicția de judecată asistasinseră anterior în camera care confirmă prin apel ordinea de cercetare a reclamantului (auto de procesamiento). Curtea poate admite că o asemenea situație putea să genereze la reclamant îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorilor. Cu toate acestea, răspunsul la întrebarea dacă acestea îndoieli pot fi considerate obiectiv justificate variază în funcție de circumstanțele cauzei; simplu faptul că un judecător a luat deja decizii înainte de proces nu poate, prin el însuși, justifica aprehensiuni cu privire la imparțialitatea acestuia (hotărâre Hauschildt c. Danemarca din 24 mai 1989, seria A nr. 154, p. 22, § 50).

În acest sens, Curtea constată că, conform ordinei de cercetare din 16 iunie 1998 pronunțate de judecătorul militar teritorial nr. 27, existau împotriva reclamantului indici raționali ai unui presupus delict de abuz de autoritate asupra persoanei unui soldat. Reclamantul a depus apel al ordinei la Tribunalul militar teritorial nr. 2, care prin decizie din 1 septembrie 1998, a confirmat ordinea de cercetare.

Cu toate acestea, spre deosebire de cazul Castillo Algar c. Spania precitat, unde "termenii folosiți de camera tribunalului militar central care s-a pronunțat asupra apelului ordinei de cercetare (...) puteau ușor să dea de gândit că, în final, făcea a sa punctul de vedere adoptat de Curtea Supremă (...) conform căruia existau indici suficienți permițând să se concluzioneze că un delict militar fusese săvârșit", în prezenta cauză, tribunalul militar teritorial care confirmă ordinea de cercetare nu se dedică nicio apreciere cu privire la vinovăția reclamantului, limitîndu-se, în-o decizie extrem de sumară, la constatarea că condițiile formale pentru cercetarea sa erau îndeplinite. În special, jurisdicția de apel nu a efectuat niciun act de investigație și nu a prejudecat în niciun mod rezultatul litigiului nici cu privire la calificarea faptelor imputate nici cu privire la vinovăția inculpatului. În final, Curtea este de opinie că, în circumstanțele cauzei, aprehensiunile reclamantului cu privire la o lipsă de imparțialitate nu sunt obiectiv justificate (cf., mutatis mutandis, hotărârile Sainte-Marie c. Franța din 16 decembrie 1992, seria A nr. 253-A, p. 16, §§ 33-34; Saraiva de Carvalho c. Portugalia din 22 aprilie 1994, seria A nr. 286-B, pp. 39-40, §§ 38-40, precum și cazul Garrido Guerrero c. Spania (decizie), nr. 43715/98, CEDH 2000-III).

Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind manifest nefondat în aplicarea articolului 35 § 3 din Convenție.

ii. Plângere tirata de caracterul militar al magistraților care compun tribunalul militar nr. 2

Cu privire la plângerea reclamantului privind caracterul militar al magistraților care compun tribunalul militar teritorial nr. 2 care a judecat și a condamnat reclamantul, Curtea observă că reclamantul nu a ridicat în niciun fel, în mod expres sau chiar în esență, în fața jurisdicțiilor interne obișnuite nici în fața Curții Constituționale, plângerea pe care o prezintă acum în fața Curții. Nu a satisfăcut, prin urmare, condiția epuizării cailor de atac interne, prevăzută de articolul 35 § 1 din Convenție. Rezultă că cererea trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4.

"Fiecare persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovat până ce vinovăția sa să fi fost stabilită legal."

Curtea constată totuși că drepturile apărării au fost respectate de jurisdicțiile interne în fața cărora reclamantul a putut prezenta elementele de dovadă pe care le-a considerat utile pentru apărarea cauzei sale. De altfel, rezultă din dosarele că jurisdicțiile în cauză și-au întemeiat deciziile exclusiv pe mijloace de dovadă care au fost reproduse și liber dezbătute la ședință. Cu privire la vinovăția reclamantului, Curtea constată că aceasta fusese stabilită de jurisdicția de fond pe baza unui ansamblu complet de dovezi examinate la ședință, în respectarea principiilor contradicției și publicității. În aceste condiții, Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind manifest nefondat în conformitate cu articolul 35 § 3 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Michael O'Boyle

Nicolas Bratza

Grefier

Președintele

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

41785/02

présentée par Gabriel HERNANDEZ CAIROS

contre l'Espagne

La Cour européenne des Droits de l'Homme (quatrième section), siégeant le 17 février 2004 en une chambre composée de

:

Sir

Nicolas

Bratza

,

président

,

M.

M.

Pellonpää

,

M

me

V.

Strážnická,

MM.

J.

Casadevall

,

R.

Maruste

,

S.

Pavlovschi

,

J.

Borrego Borrego

,

juges

,

et de M. M.

O'Boyle,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 11 novembre 2002,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, est un ressortissant espagnol, né en 1968 et résidant à Melilla. Il est militaire de carrière. Il est représenté devant la Cour par M

e

María Paz Dovado Sánchez, avocate à Málaga.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Par une ordonnance (

auto de procesamiento

) du 16 juin 1998, le juge militaire territorial n

o

27 (

Juez Togado Militar Territorial

) inculpa le requérant, lieutenant de l'armée, du délit présumé d'abus d'autorité sur la personne d'un soldat lors d'un exercice de tir auquel il aurait donné plusieurs coups de pied. Le requérant fut toutefois laissé en liberté.

Contre cette ordonnance d'inculpation, le requérant interjeta appel devant le tribunal militaire territorial n

o

vocal togado

). Par une décision du 1

er

septembre 1998, la chambre rejeta le recours pour les motifs suivants

:

«

Suivant l'article 164 de la loi sur la procédure pénale militaire, l'inculpation doit être décidée aussitôt qu'apparaissent des «

indices rationnels

» de criminalité contre une personne déterminée. Dès lors si, pour enclencher la procédure, une plainte est suffisante, pour condamner, il faut une preuve pleine. L'ordonnance d'inculpation, quant à elle, se situe dans un niveau intermédiaire. En effet, si pour une inculpation il faut quelque chose de plus que la simple accusation (les indices rationnels), en revanche il n'est pas nécessaire d'avoir la preuve pleine sur la perpétration du fait délictueux ni sur son attribution à une personne concrète. En l'espèce, le mémoire du recours n'altère nullement les indices à l'origine de l'inculpation. En conséquence, l'investigation doit être poursuivie pour éclaircir les faits et l'établissement des éventuelles responsabilités.

»

Une fois l'instruction achevée, l'affaire fut renvoyée en jugement devant le tribunal militaire territorial n

o

Après la tenue d'une audience publique, le tribunal, par un jugement rendu le 27 septembre 1999, reconnut le requérant coupable du délit d'abus sur la personne d'un subordonné et le condamna à une peine d'emprisonnement de quatre mois. Le tribunal déclara notamment que la culpabilité du requérant se fondait sur tout un ensemble d'éléments de preuve examinés pendant l'instruction et confirmés ou administrés à l'audience et, en particulier des preuves directes telles qu'expertises, témoignages et preuves documentaires.

Le requérant se pourvut en cassation devant le Tribunal suprême. Il soutenait que le tribunal qui l'avait jugé ne pouvait passer pour un tribunal impartial, en ce que les juges F.J.M.T et M.R.N. avaient auparavant siégé dans la chambre qui s'était prononcée sur son appel contre l'ordonnance d'inculpation du 16 juin 1998. Le requérant se plaignait également d'une appréciation arbitraire des éléments de preuve au mépris du principe de la présomption d'innocence.

Par un arrêt du 2 février 2001, la chambre militaire du Tribunal suprême rejeta le pourvoi.

S'agissant du moyen tiré de la prétendue partialité du tribunal

a quo

en raison de la participation en tant que juge des magistrats F.J.M.T et M.R.N., le Tribunal suprême passa en revue la jurisprudence en la matière de la Cour européenne des droits de l'homme et du Tribunal constitutionnel espagnol en faisant remarquer qu'il appliquait lui-même cette jurisprudence. A cet effet, la juridiction suprême rappela qu'il fallait distinguer entre les actes d'instruction et les actes de décision au moment de se prononcer sur le manque d'impartialité. Or, conformément à sa jurisprudence, il y avait manque d'impartialité lorsqu'un magistrat ayant réalisé des actes d'instruction intervenait également dans la phase de jugement. Cependant, le simple rejet d'un recours d'appel contre une ordonnance d'inculpation ne pouvait être considéré en aucun cas comme relevant d'une activité d'instruction susceptible d'entacher l'impartialité objective du tribunal. Faisant application de ces principes au cas d'espèce, le tribunal suprême, après avoir examiné le contenu de la décision du 1

er

septembre 1998, constata que les trois juges ayant rendu cette décision n'avaient mené aucune activité d'instruction et n'avaient eu aucun contact ni avec l'accusé ni avec les éléments de preuve ultérieurement examinés dans la phase de jugement lors de l'audience publique sur le fond de l'affaire. En conséquence, et conformément à la jurisprudence de la Cour européenne des droits de l'homme, du Tribunal constitutionnel et à la sienne, il conclut qu'il n'y avait pas eu atteinte au principe d'impartialité objective du tribunal.

Quant à la culpabilité du requérant, le Tribunal suprême constata que celle-ci avait été établie par le tribunal

a quo

sur la base de tout un ensemble d'éléments de preuve examiné à l'audience, dans le respect des principes du contradictoire et de la publicité.

Le requérant saisit alors le Tribunal constitutionnel d'un recours d'

amparo

sur le fondement du droit à ce que sa cause fût entendue équitablement par un tribunal impartial et du principe de la présomption d'innocence (article 24 de la Constitution). S'agissant du grief tiré du manque d'impartialité, le requérant faisait valoir que deux magistrats ayant confirmé l'ordonnance d'inculpation rendue à son encontre par le juge d'instruction faisaient partie du tribunal de jugement.

Par une décision du 23 juillet 2002, le Tribunal constitutionnel rejeta le recours. Pour ce qui est du grief tiré de l'absence d'impartialité des deux juges en question, la haute juridiction le rejeta en faisant observer que les juges en question n'avaient réalisé aucune activité matérielle d'instruction et s'étaient limités à prendre une décision concernant le strict déroulement de la procédure, en appréciant uniquement que l'inculpation était raisonnablement fondée, sans anticiper un quelconque jugement sur la culpabilité de l'accusé. Pour ce qui est de la prétendue violation du principe de la présomption d'innocence, le Tribunal constitutionnel constata que la condamnation du requérant était intervenue à la suite d'une procédure contradictoire et s'appuyait sur des éléments de preuve recueillis tout au long de la procédure et librement débattus par le requérant lors de l'audience publique.

B.

Le droit interne pertinent

1.

La Constitution

Aux termes de l'article 24 de la Constitution

:

«

1.

Toute personne a le droit d'obtenir la protection effective des juges et des tribunaux pour exercer ses droits et ses intérêts légitimes, sans qu'en aucun cas elle puisse être mise dans l'impossibilité de se défendre.

2.

De même, toute personne a droit au juge ordinaire déterminé préalablement par la loi

; elle a le droit de se défendre et de se faire assister par un avocat, d'être informée de l'accusation portée contre elle, de bénéficier d'un procès public sans délais injustifiés et assorti de toutes les garanties, d'utiliser les moyens de preuve appropriés pour sa défense, de ne pas témoigner contre elle-même ni se reconnaître coupable et d'être présumée innocente. (...)

»

2.

La loi organique n

o

2/1989 sur les procédures pénales militaires

Au sujet des ordonnances d'inculpation (

auto de procesamiento

) et des appels interjetés contre celles-ci, la loi organique n

o

2/1989 du 13 avril 1989 sur les procédures pénales militaires dispose :

Article 164

«

Lorsque des indices raisonnables de culpabilité existent contre une ou plusieurs personnes déterminées, le juge d'instruction prononce l'inculpation (...)

L'inculpation est prononcée par une ordonnance (

auto

), dans laquelle il sera fait mention des faits punissables imputés à l'inculpé, du délit présumé constitué par ceux-ci (...) et des dispositions légales [y afférentes] (...) et ensuite de l'inculpation, ainsi que des mesures de liberté ou de détention provisoire applicables à l'inculpé (...)

»

Article 165

«

(...) L'inculpé et les autres parties pourront former contre l'ordonnance d'inculpation (...) un appel, non suspensif, dans les cinq jours suivant la notification [de l'ordonnance] (...)

»

Article 263

«

(...) s'il est fait droit à l'appel contre l'ordonnance d'inculpation (...) il est ordonné la constitution d'un dossier séparé (...)

et la délivrance d'une attestation de l'ordonnance entreprise, ainsi que de tous les éléments que le juge estimera nécessaire de verser au dossier ou qui auront été mentionnés dans le mémoire introductif d'appel.

»

3.

La jurisprudence du Tribunal suprême

Dans un arrêt rendu le 14 novembre 1994, le Tribunal suprême s'est prononcé sur la question de savoir dans quels cas un juge pouvait être considéré comme ayant participé antérieurement à la même procédure, aux fins de la récusation prévue par le paragraphe 11 de l'article 53 de la loi organique n

o

2/1989 sur les procédures pénales militaires. Le Tribunal suprême déclarait notamment

:

«

Pour qu'un juge (

vocal

) d'un tribunal militaire puisse être touché par le motif de récusation n

o

11 de l'article 53 de la loi de procédure militaire, il faut qu'il ait réalisé des activités d'instruction dans l'affaire (...) Le simple rejet d'un recours d'appel interjeté contre une ordonnance d'inculpation – rejet qui signifie seulement que le tribunal ne désapprouve pas l'appréciation des indices rationnels de culpabilité de l'inculpé réalisée par le juge d'instruction – ne peut, en aucun cas, être considéré comme une activité d'instruction susceptible d'entacher l'impartialité objective du tribunal (...)

»

Cette jurisprudence a été confirmée par le Tribunal suprême dans ses arrêts des 18 octobre 1997, 2 octobre 1999, 23 novembre 1999 et 22

mars 2000.

4.

La jurisprudence du Tribunal constitutionnel

Extraits de l'arrêt du 13 octobre 1992, prononcé par le Tribunal constitutionnel dans le cadre d'un recours d'

amparo

« La jurisprudence réitérée de ce tribunal a établi que, parmi les garanties de l'article 24 § 2 de la Constitution, le droit à un juge impartial, fondamental dans un Etat de droit, est inclus, ce qui exclut, comme exigence posée par le principe accusatoire, la possibilité d'accumuler, dans un même organe judiciaire, des fonctions d'instruction et de décision (SSTC 145/1988, 164/1988, 11/1989, 106/1989, 98/1990, 151/1991, parmi d'autres). Cette jurisprudence est basée sur deux idées essentielles : d'une part, que le fait d'avoir été en contact avec les faits, nécessaire pour la tenue de l'audience, peut faire naître, dans le juge ou le tribunal appelé à décider, des préjudices et des préventions par rapport à la culpabilité de l'inculpé, ce qui porterait atteinte à l'impartialité objective qui tente d'assurer la séparation entre la fonction d'instruction et celle de juger (voir STC 145/1988, précitée) ; d'autre part, il faudra, dans chaque cas d'espèce, déterminer s'il y a ou non, apparence d'impartialité, puisque c'est l'investigation directe des faits avec une fonction inquisitoire vers une personne déterminée, qui peut provoquer chez l'instructeur des préjudices ou des impressions par rapport à l'accusé qui peuvent l'influencer lors de sa décision sur le bien-fondé. »

Cette jurisprudence a été confirmée par le Tribunal constitutionnel dans d'autres arrêts comme par exemple les arrêts 60/1995 du 17 mars 1995 et 142/1997 du 15 septembre 1997, tous deux cités dans l'arrêt rendu par le Tribunal suprême dans la présente affaire.

GRIEFS

1.

Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint que sa cause n'a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial.

a)

Quant au manque d'impartialité, il expose que deux magistrats, à savoir F.J.M.T et M.R.N., membres du tribunal militaire territorial n

o

2 qui examina le bien-fondé de l'affaire et prononça sa condamnation, faisaient partie de la chambre du même tribunal qui avait rejeté l'appel introduit contre l'ordonnance d'inculpation.

b)

Le requérant se plaint du caractère militaire des magistrats composant le tribunal qui l'a condamné et de l'absence de formation juridique de certains d'entre eux.

2.

Il se plaint enfin d'une mauvaise appréciation des éléments de preuve soumis au tribunal et ce, au mépris du principe de la présomption d'innocence garanti par l'article 6 § 2 de la Convention.

EN DROIT

1.

Le requérant se plaint que sa cause n'a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial conformément à l'article 6 § 1 de la Convention et soumet deux griefs à la Cour.

a)

Il expose en premier lieu que deux magistrats, à savoir F.J.M.T et M.R.N., membres du tribunal militaire territorial n

o

2 qui examina le bien

‑

fondé de l'affaire et prononça sa condamnation, faisaient partie de la chambre du même tribunal qui avait rejeté l'appel introduit contre l'ordonnance d'inculpation. De ce fait, il estime qu'il y a eu atteinte au principe d'impartialité.

b)

Le requérant se plaint par ailleurs que les magistrats composant le tribunal qui l'a condamné appartiennent à l'institution militaire.

i.

Grief tiré du manque d'impartialité du tribunal militaire pénal n

o

2

La partie pertinente de l'article 6 § 1 de la Convention se lit ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...).

»

A cet égard, la Cour rappelle sa jurisprudence constante, selon laquelle, en matière d'impartialité, il y a lieu de distinguer «

entre une démarche subjective, essayant de déterminer ce que tel juge pensait en son for intérieur en telle occasion, et une démarche objective amenant à rechercher s'il offrait des garanties suffisantes pour exclure à cet égard tout doute légitime

» (voir, par exemple, les arrêts

De Cubber c. Belgique

du 26

octobre 1984, série A n

o

86, pp. 13-14, § 24

;

Incal c. Turquie

du 9

juin

1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998-IV, p. 1571, § 65).

Quant au critère subjectif, la Cour note que l'impartialité personnelle du magistrat, présumée jusqu'à preuve du contraire, n'est pas mise en cause.

En ce qui concerne le critère objectif, la Cour observe

que la crainte d'un manque d'impartialité exprimée par le requérant tenait au fait que deux

magistrats ayant siégé dans la juridiction de jugement avaient auparavant siégé à la chambre qui confirma en appel l'ordonnance d'inculpation du requérant (

auto de procesamiento

). La Cour peut admettre que pareille situation ait pu susciter chez le requérant des doutes quant à l'impartialité des juges. Cependant, la réponse à la question de savoir si l'on peut considérer ces doutes comme objectivement justifiés varie suivant les circonstances de la cause

; le simple fait qu'un juge ait déjà pris des décisions avant le procès ne peut donc, en soi, justifier des appréhensions quant à son impartialité (arrêt

Hauschildt c. Danemark

du 24 mai 1989, série A n

o

154,

p.

22, § 50).

A cet égard, la Cour constate que, selon l'ordonnance d'inculpation du 16 juin 1998 rendue par le juge militaire territorial n

o

27, il existait contre le requérant des indices raisonnables d'un délit présumé d'abus d'autorité sur la personne d'un soldat. Le requérant interjeta appel de l'ordonnance auprès du Tribunal militaire territorial n

o

2, qui par une décision du 1

er

septembre 1998, confirma l'ordonnance d'inculpation.

A la différence toutefois de l'affaire Castillo Algar c. Espagne précitée où «

les termes employés par la chambre du tribunal militaire central qui statua sur l'appel de l'auto de procesamiento (...) pouvaient facilement donner à penser qu'elle faisait finalement sien le point de vue adopté par le Tribunal suprême (...) selon lequel il existait des indices suffisants permettant de conclure qu'un délit militaire avait été commis

», dans la présente affaire, le tribunal militaire territorial qui confirma l'ordonnance d'inculpation ne se livra à aucune appréciation quant à la culpabilité du requérant, se limitant, dans une décision extrêmement sommaire, à constater que les conditions formelles pour son inculpation étaient réunies. En particulier, la juridiction d'appel n'accomplit aucun acte d'instruction et ne préjugea en rien de l'issue du litige ni quant à la qualification des faits reprochés ni quant à la culpabilité de l'inculpé. En définitive, la Cour est d'avis que, dans les circonstances de l'espèce, les appréhensions du requérant d'un manque d'impartialité ne sont pas objectivement justifiées (cf., mutatis mutandis, les arrêts Sainte-Marie c. France du 16 décembre 1992, série A n 253-A, p. 16, §§ 33-34

; Saraiva de Carvalho c. Portugal du 22 avril 1994, série A n

o

286-B, pp. 39-40, §§ 38-40, ainsi que l'affaire Garrido Guerrero c. Espagne (déc.), n

o

43715/98, CEDH 2000-III ).

Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée en application de

l'article 35 § 3 de la Convention.

ii.

Grief tiré du caractère militaire des magistrats composant le tribunal militaire n

o

2

Pour ce qui est du grief du requérant concernant le caractère militaire des magistrats composant le tribunal militaire territorial n

o

2 qui jugea et condamna le requérant, la Cour relève que le requérant n'a aucunement soulevé, expressément ou même en substance, devant les juridictions internes ordinaires ni devant le Tribunal constitutionnel, le grief qu'il présente maintenant devant la Cour. Il n'a dès lors, pas satisfait à la condition de l'épuisement des voies de recours internes, posée à l'article

35

2.

Le requérant se plaint d'une mauvaise appréciation des éléments de preuve par le tribunal militaire pénal n

o

2 au mépris du principe de la présomption d'innocence garanti par l'article 6 § 2 de la Convention, dont le libellé est le suivant

:

«

Toute personne accusée d'une infraction est présumée innocente jusqu'à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.

»

La Cour constate toutefois que les droits de la défense ont été respectés par les juridictions internes devant lesquelles le requérant a pu soumettre les éléments de preuve qu'il a estimé utiles à la défense de sa cause. Par ailleurs, il ressort du dossier que les juridictions en question ont fondé leurs décisions exclusivement sur des moyens de preuve qui ont été reproduits et librement débattus à l'audience. Quant à la culpabilité du requérant, la Cour constate que celle-ci avait été établie par la juridiction du fond sur la base de tout un ensemble d'éléments de preuve examiné à l'audience, dans le respect des principes du contradictoire et de la publicité. Dans ces conditions, la Cour estime que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée conformément à l'article 35 § 3 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Michael

O'Boyle

Nicolas

Bratza

Greffier

Président