Cereri împotriva Spaniei
nr. 74182/01
prezentată de Francisco SAIZ OCEJA (1)
nr. 74186/01
prezentată de Julio HIERRO MOSET (2)
nr. 74191/01
prezentată de Miguel PLANCHUELO HERRERASANCHEZ (3)
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patru), sesizând pe 30 noiembrie 2004 într-o cameră compusă din:
Sir Nicolas Bratza, președinte,
Dl. J. Casadevall,
și Dl. M. O'Boyle, grefier de secțiune,
Văzând cererile precitate introduse la 14 septembrie 2001,
După deliberare, pronunță decizia următoare:
Reclamantul, cetățeni spanioli, sunt: Francisco Saiz Oceja (primul reclamant), rezidând la Barakaldo (Vizcaya); Julio Hierro Moset (al doilea reclamant), rezidând la Las Rozas (Madrid) și Miguel Planchuelo Herrerasanchez (al treilea reclamant), rezidând la Salamanque. Erau polițiști din Spania. Sunt reprezentați în fața Curții de Dnele J. A. Álvarez García și J. López-Aranguren, avocați la Madrid.
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
La 4 decembrie 1983, la Hendaye, în sudul Franței, un cetățean francez, S.M.S., a fost luat ca ostatec. După ce a fost răpit, a fost închis într-o mică cabană în munții comunității cantabriene până la 14 decembrie 1983, dată la care a fost eliberat. Acest último de ostatec avea scopul de a negocia predarea persoanei luate ca ostatec în schimbul eliberării unor polițiști spanioli deținuți în Franța. Cu toate acestea, a apărut o eroare privind persoana care trebuia să fie luată ca ostatec.
O procedură penală (dosar nr. 1/1988) a fost deschisă în ianuarie 1988 de judecătorul central de instrucție nr. 5 al Audiencia Nacional împotriva Grupos Antiterroristas de Liberación (numite mai jos ''GAL'') datorită unei serii de fapte delictuoase, printre care raportul lui S.M.S. din 4-14 decembrie 1983.
În cadrul acestei proceduri, la 23 martie 1988, o plângere penală pentru delictul de reținere ca ostatec și delictul de asociație ilicită și malversare de fonduri publice, a fost depusă de acuzarea publică împotriva J.A.F. și M.D.M. (polițiști), precum și ''a oricărei alte persoane susceptibile de a fi participat la fapte''.
Printr-o decizie din 13 mai 1988, plângerea penală a fost declarată admisibilă.
Printr-o decizie din 14 martie 1989, camera penală a Audiencia Nacional a hotărât disjungerea tuturor dosarelor implicate. Astfel, un dosar privind raportul lui S.M.S. a fost atribuit judecătorului central de instrucție nr. 5 al Audiencia Nacional sub referință nr. 17/1989.
2.Instruirea condusă împotriva reclamantului și trimiterea în judecată
În cadrul procedurii nr. 17/1989, la 16 decembrie 1994, doi dintre acuzați, J.A.F. și M.D.M. (polițiști, condamnați în septembrie 1991 la pedepse lungi de închisoare în cadrul uneia din celelalte proceduri disjunse de Audiencia Nacional), s-au autoincriminat în raportul lui S.M.S. și i-au implicat pe cei trei reclamant, precum și J.L.I. și F.A.S. La 19 decembrie 1994, judecătorul central de instrucție nr. 5 al Audiencia Nacional a hotărât plasarea lor în detenție preventivă.
Printr-o decizie din 18 aprilie 1995, judecătorul central de instrucție nr. 5 al Audiencia Nacional a ordonat incriminarea reclamantului și a celorlalți acuzați și a hotărât trimiterea lor în fața jurisdicției de judecată după încheierea instrucției.
Printr-o decizie din 25 aprilie 1995, judecătorul central de instrucție nr. 5 al Audiencia Nacional a hotărât punerea în joc a răspunderii civile subsidiare a statului.
La 15 iulie 1995, al treilea reclamant a corectat declarația sa și a recunoscut participarea sa în raportul și în celelalte fapte care i-au fost atribuite. La 17 iulie 1995, cei doi primi reclamant și patru alți acuzați au făcut același lucru.
La 25 octombrie 1995, judecătorul central de instrucție nr. 5 al Audiencia Nacional a considerat că Președintele guvernului spaniol, Ministrul de Interne și mai mulți membri ai Parlamentului erau implicați în afacere. După ce a apreciat indicii de criminalitate, a concluzionat competența camerei penale a Tribunalului Suprem. Datorită statutului de deputați al unor persoane implicate, instruirea a fost încredințată Magistratului delegat al camerei penale a Tribunalului Suprem.
Magistratul delegat al camerei penale a Tribunalului Suprem a continuat cercetarea preliminară și a solicitat Parlamentului spaniol ridicarea imunității Ministrului de Interne, ceea ce a fost aprobat. De atunci, Magistratul delegat al camerei penale a Tribunalului Suprem l-a incriminat pe ministrul J.B.P.
La finalizarea instrucției, printr-o decizie din 4 aprilie 1997, dosarul a fost trimis pentru judecată în fața camerei penale a Tribunalului Suprem.
a) În fața camerei penale a Tribunalului Suprem
Dezbaterile orale au început la 25 mai 1998 și s-au încheiat la 15 iulie 1998.
La 22 și 27 iulie 1998, deliberările și decizia camerei penale a Tribunalului Suprem au fost publicate în ziarul ''El País'' și, la 27 iulie 1998, în ziarele ''El Mundo'' și ''ABC''.
Printr-o hotărâre contradictoriu din 27 iulie 1998, comunicată la 29 iulie 1998, camera penală a Tribunalului Suprem reunită în sesiune plenară, după ce a respins excepțiile preliminare formulate, cum ar fi prescrierea delictelor și cauzele de nulitate ale procedurii, a declarat:
– primul reclamant vinovat de delictul de reținere ca ostatec; a fost condamnat la o pedeapsă de cinci ani și șase luni de închisoare, nouă ani de interdicție absolută de a exercita funcții publice și la amenzi.
– al doilea reclamant vinovat de delictul de reținere ca ostatec; a fost condamnat la o pedeapsă de cinci ani și șase luni de închisoare, nouă ani de interdicție absolută de a exercita funcții publice și la amenzi.
– al treilea reclamant vinovat de delictul de malversare de fonduri publice și delictul de reținere ca ostatec; a fost condamnat la o pedeapsă de nouă ani și șase luni de închisoare, unsprezece ani de interdicție absolută de a exercita funcții publice și la amenzi.
Mai particular, în ceea ce privește nulitatea trase din prescrierea faptelor atribuite, camera penală a Tribunalului Suprem a estimat că perioada de prescripție inițială a fost întreruptă de deschiderea procedurii penale. A observat că, deși reclamantul au estimat că delictul era prescris datorită trecerii a zece ani prevăzuți de art. 113 din vechiul cod penal, ''prescrierea nu a necesitat, pentru a fi întreruptă, acte formale de incriminare sau imputare, și că era suficient ca procedura să fie inițiată în general pentru a investiga faptele''. Pe de altă parte, a adăugat că, în cazul de față, era vorba de un delict comis de o ''colectivitate'' și că articolele 114 și 132 § 2 din codul penal nu puteau fi aplicate, prescrierea fiind întreruptă de prezentarea plângerii penale împotriva acelei ''colectivități''.
Camera penală a Tribunalului Suprem a constatat că plângerea depusă la penal împotriva J.A.F și M.D.M. a fost extinsă și depusă mai târziu și împotriva reclamantului.
Patru dintre magistrații camerei penale a Tribunalului Suprem au exprimat o opinie dissidente. Conform primilor doi din cei patru magistrați dissidenti, în ceea ce privește excepția de prescriere care, conform opiniei lor, ar fi trebuit să fie recunoscută, au observat că:
''(...) de la 1991 și 1992, a intervenit o nouă interpretare a acestei norme, mai respectuasă a principiului legalității, care cere, pentru ca procedura să fie direcționată împotriva reclamantului, ca acesta din urmă să fie recunoscut, într-un fel sau altul (...) dat fiind că este suficient pentru a justifica întreruperea prescrierii ca (...) plângerea penală sau investigația să fie diligentată împotriva persoanelor care, chiar dacă nu sunt identificate cu nume, sunt determinate.''
Acești magistrați concluzionează după cum urmează:
''În consecință, (...) considerăm că hotărârea ar fi trebuit să achite acuzații (...) Dl. Planchuelo, Hierro și Saiz (...) datorită exonerării răspunderii lor penale prin prescrierea delictului. (...)''
Conform celui de-al treilea magistrat dissident:
''Este evident că (...) formula utilizată în plângerea penală nu satisface cerințele stabilite prin jurisprudență pentru ca să se consideră că procedura a fost direcționată împotriva vinovatului, dat fiind că conține o formulă lipsită de determinație.
În consecință, întreruperea prescrierii nu putea avea loc la 23 aprilie 1988 pentru toți acuzații. La acea dată, doar prescrierea pentru Dl. J.A.F. și M.D.M., împotriva cărora era direcționată plângerea penală, putea fi întreruptă. Cât privește ceilalți acuzați, prescrierea ar fi avut efecte, dimpotrivă, după incriminarea J.A.F, care a avut loc la 16 decembrie 1994. (...)''
Ultimul dintre magistrații dissidenti a semnalat următoarele:
''(...) mai multe hotărâri recente ale acestei Camere au specificat că nu era suficient, pentru a estima că procedura a fost diligentată împotriva vinovatului – expresie conținută în art. 132 § 2 din codul penal – deschiderea procedurii și începerea activităților destinate verificării faptelor și persoanelor eventual responsabile, ci era necesar să se identifice persoanele presupus vinovate, cu singura posibilitate de a extinde acest criteriu la faptul că se pot auzi acele persoane care, deși nu sunt identificate cu nume, apar bine definite. (...)''
b) În fața Tribunalului Constituțional
Împotriva acestei sentințe, la 19 august 1998, reclamantul au depus un recurs de amparo în fața Tribunalului Constituțional invocând articolele 9 § 3 (securitate juridică), 24 § 1 (dreptul la un proces echitabil și la un judecător imparțial) și 25 (principiul legalității) în relație cu art. 9 § 3 din Constituție.
În recursul lor, reclamantul s-au plânit în special de încălcarea articolului 24 din Constituție și au contestat echitatea procedurii și imparțialitatea tribunalului datorită scurgerilor și publicării în presă a conținutului sentinței de condamnare, publicată în ziare naționale, șase zile înainte de sentința pronunțată de camera penală a Tribunalului Suprem.
Invocând art. 24 din Constituție, reclamantul s-au plânit de asemenea de încălcarea dreptului la un proces echitabil datorită faptului că nu au avut dreptul la o a doua instanță, așa cum este cerut de articolele 24 din Constituție, 2 § 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție și 14 § 5 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice, care fac parte din dreptul intern conform articolului 10 § 2 din Constituție.
Reclamantul au susținut, în final, încălcarea articolului 25 § 1 în relație cu articolele 9 § 3 și 24 din Constituție datorită respingerii excepției de prescripție a delictelor care li s-au atribuit. Au remarcat că mai mult de unsprezece ani au trecut între momentul în care pentru prima dată numele lor au fost menționate în dosar și data depunerii plângerii penale.
Printr-o decizie din 10 noiembrie 1998, Tribunalul Constituțional a declarat recursul de amparo admisibil. În același timp, dosare privind situația personală a reclamantului au fost deschise pentru a decide dacă să suspende sau nu executarea pedepselor de închisoare în timp ce recursul de amparo era în curs.
Printr-o decizie din 26 noiembrie 1998, Tribunalul Constituțional a hotărât să nu suspende executarea sentinței contestate.
Printr-un acord al Consilului Miniștrilor din 23 decembrie 1998, reclamantul au beneficiat de o măsură parțială de grație, care a redus cu două treimi perioada pedepsei de privare de libertate care li s-a infligit.
Ulterior, Tribunalul Constituțional, printr-o decizie din 29 decembrie 1998, a hotărât să suspende executarea sentinței doar pentru pedeapsa de privare de libertate.
Tribunalul Constituțional a invitat atunci reclamantul, precum și parchetul general și toate celelalte părți implicate, să prezinte observațiile lor scrise. La 10 ianuarie 1999, reclamantul și-au comunicat observațiile. La 27 ianuarie 1999, avocatul statului a prezentat observațiile sale concluzionând respingerea grievurilor invocate de reclamant. La 10 februarie 1999, parchetul general și-a formulat opinia în care a concluzionat respingerea grievurilor invocate de reclamant. La 12 februarie 1999, partea acuzie a depus observațiile sale, exprimând același punct de vedere ca și parchetul general și avocatul statului.
Printr-o hotărâre din 17 martie 2001, curtea supremă a respins recursul de amparo. În ceea ce privește încălcarea articolelor 24 §§ 1 și 2 din Constituție, dreptul la un proces echitabil și dreptul la un tribunal imparțial, datorită scurgerilor și publicării în presă a conținutului sentinței, curtea supremă a reamintit, mai întâi, că chiar dacă ar fi fost constatat, ceea ce nu era cazul, că unu sau mai mulți dintre judecătorii camerei în cauză erau autorii acestor scurgeri, simplul fapt al existenței lor nu prejudicia imparțialitatea tribunalului. A adăugat că informația care a apărut în presă nu a implicat nici că informația a modificat decizia, nici că a existat o ''procedură paralelă'' susceptibilă să prejudicieze aparența imparțialității camerei. De altfel, nu exista cea mai mică dovadă privind sursa informației care a apărut în presă. A observat, în final, că decizia pronunțată de Tribunalul Suprem nu era vicioasă de arbitrar sau nerezonabil. Astfel, nicio încălcare a articolului 24 din Constituție nu putea fi detectată.
În ceea ce privește încălcarea articolelor 24 §§ 1 și 2 din Constituție (dreptul la un proces echitabil) datorită absenței unui dublu grad de judecată, Tribunalul Constituțional a observat mai întâi că dreptul de a supune decizia de condamnare și pedeapsa unei instanțe superioare face parte din dreptul la un proces echitabil, chiar dacă art. 71 § 3 din Constituție stabilește că procedurile împotriva deputaților și senatorilor cad sub competența camerei penale a Tribunalului Suprem. Și, a adăugat, ''scopul, salvgardă prin constituționalitatea prerogativei privilegiului de jurisdicție acordat deputaților și senatorilor (...) constă în protecția independenței atât a organului legislativ cât și jurisdicțional, în fața eventualelor presiuni externe sau a celor care ar putea fi exercitate de chiar acuzatul datorită funcției sale politice. Totuși, competența constituțională nu se aplică direct reclamantului, (...) și judecarea acestora din urmă de către o cameră a Tribunalului Suprem se bazează pe normele procedurii penale care stabilesc un julgement conjoint în cadrul unei proceduri unice de delicte conexe. Tribunalul Suprem, în aprecierea conexității, a utilizat un criteriu de ponderare care răspunde cerințelor unei bune administrări a justiției în materie penală, motiv pentru care grievul trebuie respins.''
În fine, în ceea ce privește presupusa încălcare a principiului legalității (art. 25 în relație cu art. 9 § 3 din Constituție), Tribunalul Constituțional a observat că camera penală a Tribunalului Suprem a estimat că delictele imputate nu au fost prescrise datorită depunerii plângerii penale, declarate admisibile, împotriva ''oricărei alte persoane susceptibile de a fi participat la activitățile organizației teroriste numite GAL'', contrar opiniei reclamantului conform căreia mai mult de unsprezece ani au trecut între data depunerii plângerii penale și momentul în care pentru prima dată numele lor au fost menționate în dosar. Curtea supremă a adăugat că camera penală a Tribunalului Suprem, în decizia contestată, a justificat respingerea prescrierii datorită faptului că procedura a fost direcționată împotriva persoanelor care, a posteriori, au fost declarate vinovate.
Această hotărâre a fost pronunțată de Tribunalul Constituțional reunită în sesiune plenară. Unu dintre magistrații a exprimat o opinie dissidente. A observat că ''(...) ar fi trebuit acordat amparo în ceea ce privește dreptul la un dublu grad de judecată (...) rezultă că, din această ponderare și din necesitatea de a proteja Parlamentul precum și Puterea judiciară (...) art. 71 § 3 din Constituție constituie o excepție la dublul grad de judecată, dând naștere unei proceduri prezentând toate garanțiile.'' A semnalat că ''(...) încălcarea constă aici în insuficiența Legii. Ne găsim în fața unei încălcări ''autonome și independente de orice altă formă: insuficiența Legii la care doar legiuitorul poate remedia și care constituie, prin ea însăși, o încălcare a dreptului fundamental. '' (...)''
art. 10 § 2
''Dispozițiile privind drepturile fundamentale și libertățile recunoscute de Constituție vor fi interpretate în conformitate cu Declarația universală a drepturilor omului și cu tratatele și acordurile internaționale ratificate în acest domeniu de Spania.''
art. 24
''1. Orice persoană are dreptul de a obține protecția efectivă a judecătorilor și tribunalelor pentru a exercita drepturile și interesele legitime ale acesteia, fără ca în vreun caz să fie pusă în imposibilitate de a se apăra.
2.În mod similar, orice persoană are dreptul la un judecător de drept comun determinat în prealabil de lege, să se apere și să se facă reprezentată de un avocat, să fie informată cu privire la acuzația adusă împotriva sa, să aibă un proces public fără întârzieri nejustificate și cu respectarea tuturor garanțiilor, să utilizeze mijloace de probă relevante pentru apărare, să nu se autoincrimineze, să nu se declare vinovată și să beneficieze de prezumția de nevinovăție.
(...)''
art. 71 § 3
''3. În procesele împotriva deputaților și senatorilor, competența revine camerei penale a Tribunalului Suprem.
(...)''
art. 113
''Delictele au o perioadă de prescripție (...) de zece ani când sunt pedepsite cu o pedeapsă de mai mult de șase ani.''
art. 114
''Perioada de prescripție începe să curgă din ziua când delictul a fost comis. Această prescripție va fi întreruptă de îndată ce procedura va fi direcționată împotriva vinovatului, (...)''
3.Codul de procedură penală
art. 118
''Orice persoană acuzată de o infracțiune va putea exercita drepturile apărării participând la procedură, indiferent de tipul acesteia, din momentul în care va fi informată cu privire la existența acesteia, indiferent dacă a fost plasată în detenție sau orice altă măsură preventivă, sau dacă a fost pusă sub urmărire, în care caz, va fi informată cu privire la acest drept.
Admisibilitatea unei plângeri penale precum și orice act de procedură rezultând din punerea sub urmărire a unei infracțiuni împotriva unei sau mai multor persoane determinate, vor fi aduse imediat la cunoștința acuzaților presupuși.
(...)''
art. 302
''Părțile procedurii vor putea lua cunoștință de actele realizate și vor participa la toți acții de procedură.
(...)''
1.Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice, din 19 decembrie 1966, ale Națiunilor Unite
art. 14 § 5
''5. Orice persoană declarată vinovată de o infracțiune are dreptul de a face examina de o jurisdicție superioară declarația de vinovăție și condamnarea, în conformitate cu legea.
(...)''
2.Protocolul nr. 7 la Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale
art. 2
''1. Orice persoană declarată vinovată de o infracțiune penală de către un tribunal are dreptul de a face examina de o jurisdicție superioară declarația de vinovăție sau condamnarea. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care poate fi exercitat, sunt reglementate de lege.
2.Acest drept poate face obiectul unor excepții pentru infracțiuni minore așa cum sunt definite de lege sau atunci când interesatul a fost judecat în prima instanță de cea mai înaltă jurisdicție sau a fost declarat vinovat și condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării.''
1.Reclamantul, invocând art. 6 § 1 din Convenție, în legătură cu art. 14 § 5 din Pactul Internațional al Drepturilor Civile și Politice și art. 2 § 1 din Protocolul nr. 7, se plânge de încălcarea dreptului la un proces echitabil și de faptul că cauza sa nu a fost examinată de un tribunal independent și imparțial. Susțin că îndoieli legitime pot fi avansate cu privire la imparțialitatea camerei penale a Tribunalului Suprem datorită faptului că nu au avut dreptul la o a doua instanță. Estimează că, după cum susține într-o opinie dissidente unu dintre magistrații Tribunalului Constituțional, art. 71 § 3 din Constituție nu exclude posibilitatea unui dublu grad de judecată, din care au fost lipsiți.
Reclamantul insistă asupra faptului că, în virtutea articolului 10 § 2 din Constituție, jurisdicțiile spaniole sunt forțate să aplice art. 14 § 5 din Pactul Internațional al Drepturilor Civile și Politice și art. 2 § 1 din Protocolul nr. 7.
2.Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de asemenea de încălcarea dreptului la un proces echitabil în fața unui tribunal imparțial datorită scurgerilor și publicării în presă a conținutului sentinței de condamnare, publicată înainte ca sentința să fie pronunțată de Tribunalul Suprem.
3.Invocând art. 7 din Convenție, reclamantul susțin că prescrierea a comportat încălcarea acestui articol și se plânge că nu au beneficiat, în cadrul procedurii penale, de principiul prescrierii delictelor.
1.Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de faptul că, datorită privilegiului de jurisdicție acordat unor dintre coînculpații lor, au fost judecați în prima instanță de camera penală a Tribunalului Suprem, ceea ce i-ar fi lipsit de dreptul la un dublu grad de judecată, așa cum este garantat de articolele 14 § 5 din Pactul Internațional al Drepturilor Civile și Politice și 2 § 1 din Protocolul nr. 7.
Mai întâi, Curtea reamintește că art. 6 din Convenție nu garantează niciun drept la un dublu grad de judecată (a se vedea ''Zarouali c. Belgia'', nr. 20664/92, decizie a Comisiei din 29 iunie 1994, Decisions and Reports (DR) 78, p. 97), și nu obligă statele să instituie tribunale de apel sau de casație (a se vedea ''Philis c. Grecia'', nr. 16598/90, decizie a Comisiei din 11 decembrie 1990, Decisions and Reports (DR) 66, p. 260). Ea observă de altfel că, spre deosebire de cauza ''Coëme c. Belgia'' (nr. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 și 33210/96, Culegere de hotărâri și decizii 2000-VII), reclamantul nu au nici măcar contestat procedura urmată în fața Tribunalului Suprem.
De altfel, Curtea constată că împotriva hotărârii camerei penale a Tribunalului Suprem, reclamantul au putut depune un recurs de amparo în fața Tribunalului Constituțional, beneficiind astfel de un recurs în fața instanței naționale cea mai înaltă.
Apoi, Curtea constată că Spania nu a ratificat Protocolul nr. 7 și reamintește, în ceea ce privește aplicarea articolului 14 § 5 din Pactul Internațional al Drepturilor Civile și Politice al Națiunilor Unite, că nu este competentă pentru a examina presupuse încălcări ale drepturilor protejate de alte instrumente internaționale.
Rezultă că această parte a cererii trebuie respingă ca fiind manifestă neîtemeiată în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
2.În ceea ce privește grievul reclamantului tras din dreptul la un proces echitabil în fața unui tribunal imparțial datorită scurgerilor și publicării în presă a conținutului sentinței de condamnare, publicată înainte ca sentința să fie pronunțată de Tribunalul Suprem, Curtea, în starea actuală a dosarului, nu se simte în măsură de a se pronunța asupra admisibilității acestui griev și consideră necesar comunicarea acestei părți a cererii guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 § 3 b) din regulamentul său.
3.Invocând art. 7, reclamantul afirmă că principiul prescrierii impunea Tribunalului Suprem să constate că prescrierea delictelor imputate era larg dobândită la 16 decembrie 1994, adică zece ani după faptul interuptiv survenit la 14 decembrie 1983. Cu toate acestea, prin hotărârea sa din 27 iulie 1998, Tribunalul Suprem a redus la viață și a prelungit un termen care era expirat. Pentru reclamant, Tribunalul Suprem a aplicat retroactiv articolele 113 și 114 din codul penal și a adus atingere articolului 7 din Convenție. Determinarea perioadei în care o faptă poate fi pedepsită ar concerna atât noțiunea de ''pedeapsă'' cât și măsura infligată în temeiul legii ca sancțiune.
În starea actuală a dosarului, Curtea nu se simte în măsură de a se pronunța asupra admisibilității acestui griev și consideră necesar comunicarea acestei părți a cererii guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 § 3 b) din regulamentul său.
Din aceste motive, Curtea, cu majoritatea,
Hotărăsc
de a uni cererile
și de a comunica grievurile trase din articolele 6 § 1 și 7 din Convenție;
Declară
cererile inadmisibile pentru surplus.
Michael O'Boyle
Nicolas Bratza
Grefier
Președinte
Requêtes contre l'Espagne
n
o
74182/01
présentée par Francisco SAIZ OCEJA (1)
n
o
74186/01
présentée par Julio HIERRO MOSET (2)
n
o
74191/01
présentée par Miguel PLANCHUELO HERRERASANCHEZ (3)
La Cour européenne des Droits de l'Homme (quatrième section), siégeant le 30 novembre 2004 en une chambre composée de
:
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
MM.
J.
Casadevall
,
G.
Bonello
,
R.
Maruste
,
S.
Pavlovschi
,
L.
Garlicki
,
J.
Borrego Borrego,
juges
,
et de M. M.
O'Boyle,
greffier de section
,
Vu les requêtes susmentionnées introduites le 14 septembre 2001,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, ressortissants espagnols, sont
: Francisco Saiz Oceja (premier requérant), résidant à Barakaldo (Vizcaya)
; Julio Hierro Moset (deuxième requérant), résidant à Las Rozas (Madrid) et Miguel Planchuelo Herrerasanchez (troisième requérant), résidant à Salamanque. Ils étaient fonctionnaires de la police espagnole. Ils sont représentés devant la Cour par M
es
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
1.
Genèse de l'affaire
Le 4 décembre 1983, à Hendaye, dans le sud de la France, un ressortissant français, S.M.S., fit l'objet d'une séquestration. Après avoir été enlevé, il fut enfermé dans une petite cabane dans les montagnes de la communauté cantabrique jusqu'au 14 décembre 1983, date à laquelle il fut mis en liberté. Cette séquestration avait pour but de négocier la remise de la personne séquestrée en échange de la libération de quelques policiers espagnols détenus en France. Toutefois, il y eut erreur sur la personne qui devait être séquestrée.
Une procédure pénale (dossier n
o
1/1988) fut engagée en janvier 1988 par le juge central d'instruction n
o
5 de l'
Audiencia Nacional
à l'encontre du
Grupos Antiterroristas de Liberación
(ci-après «
GAL
») en raison d'une série de faits délictueux, parmi lesquels la séquestration de S.M.S. du 4 au 14
décembre 1983.
Dans le cadre de cette procédure, le 23 mars 1988, une plainte pénale pour un délit de séquestration et un délit d'association illicite et de détournement de fonds publics, fut déposée par l'accusation populaire à l'encontre de J.A.F. et M.D.M. (fonctionnaires de police), ainsi que «
de toute autre personne susceptible d'avoir participé aux faits
».
Par une décision du 13 mai 1988, la plainte pénale fut déclarée recevable.
Par une décision du 14 mars 1989, la chambre pénale de l'
Audiencia Nacional
décida de disjoindre tous les dossiers mis en cause. Ainsi, un dossier relatif à la séquestration de S.M.S. fut attribué au juge central d'instruction n
o
5 de l'
Audiencia Nacional
sous la référence n
o
17/1989.
2.
L'instruction menée à l'encontre des requérants et le renvoi en jugement
Dans le cadre de la procédure n
o
17/1989, le 16 décembre 1994, deux des accusés, J.A.F. et M.D.M. (fonctionnaires de police, condamnés en septembre 1991 à de longues peines de prison dans le cadre d'une des autres procédures disjointes par l'
Audiencia Nacional
), s'inculpèrent eux-mêmes de la séquestration de S.M.S. et impliquèrent dans celle-ci les trois
requérants ainsi que J.L.I. et F.A.S. Le 19
décembre 1994, le juge central d'instruction n
o
5 de l'
Audiencia Nacional
décida de les placer en détention provisoire.
Par une décision du 18 avril 1995, le juge central d'instruction n
o
5 de l'
Audiencia Nacional
ordonna l'inculpation des requérants et des autres accusés, et décida leur renvoi devant la juridiction de jugement après clôture de l'instruction.
Par une décision du 25 avril 1995, le juge central d'instruction n
o
5 de l'
Audiencia Nacional
décida de mettre en cause la responsabilité civile subsidiaire de l'Etat.
Le 15 juillet 1995, le troisième requérant rectifia sa déposition et reconnut sa participation dans la séquestration et dans les autres faits qui lui étaient imputés. Le 17 juillet 1995, les deux premiers requérants et quatre autres accusés firent de même.
Le 25 octobre 1995, le juge central d'instruction n
o
5 de l'
Audiencia Nacional
considéra que le Président du gouvernement espagnol, le Ministre de l'Intérieur et plusieurs des membres du Parlement étaient impliqués dans l'affaire. Après avoir apprécié les indices de criminalité, il conclut à la compétence de la chambre pénale du Tribunal suprême. En raison du statut de députés de certaines personnes impliquées, l'instruction fut confiée au Magistrat délégué de la chambre pénale du Tribunal suprême.
Le Magistrat délégué de la chambre pénale du Tribunal suprême poursuivit l'enquête préliminaire et sollicita du Parlement espagnol la levée de l'immunité du Ministre de l'Intérieur, ce qui fut accordé. Dès lors, le Magistrat délégué de la chambre pénale du Tribunal suprême inculpa le ministre
Au terme de l'instruction, par une décision du 4 avril 1997, le dossier fut envoyé pour jugement devant la chambre pénale du Tribunal suprême.
3.
La procédure de jugement
a)
Devant la chambre pénale du Tribunal suprême
Les débats oraux débutèrent le 25 mai 1998 et se terminèrent le 15
juillet
1998.
Les 22 et 27 juillet 1998, les délibérations et la décision de la chambre pénale du Tribunal suprême furent publiées dans le journal «
El
País
» et, le 27 juillet 1998, dans les journaux «
El Mundo
» et «
ABC
».
Par un arrêt contradictoire du 27 juillet 1998, notifié le 29
juillet 1998, la chambre pénale du Tribunal suprême réunie en séance plénière, après avoir repoussé les exceptions préliminaires formulées, telles que la prescription des délits et les causes de nullité de la procédure, déclara
:
–
le premier requérant coupable d'un délit de séquestration
; il fut condamné à une peine de cinq ans et six mois de prison, neuf ans d'interdiction absolue d'assumer des fonctions publiques, et à des amendes.
–
le second requérant coupable d'un délit de séquestration
; il fut condamné à une peine de cinq
ans et six mois de prison, neuf ans d'interdiction absolue d'assumer des fonctions publiques, et à des amendes.
–
le troisième requérant coupable d'un délit de malversation de fonds publics et d'un délit de séquestration
; il fut condamné à une peine de neuf ans et six mois de prison, onze ans d'interdiction absolue d'assumer des fonctions publiques, et à des amendes.
Plus particulièrement, en ce qui concernait la nullité tirée de la prescription des faits reprochés, la chambre pénale du Tribunal suprême estima que le délai de prescription initial avait été interrompu par l'ouverture de la procédure pénale. Elle nota que, bien que les requérants estimaient que le délit était prescrit en raison de l'écoulement des dix ans prévus par l'article 113 de l'ancien code pénal, «
la prescription n'avait pas besoin, pour être interrompue, d'actes formels d'inculpation ou d'imputation, et qu'il suffisait que la procédure soit entamée d'une façon générale pour enquêter sur les faits
». D'autre part, elle ajouta que, dans le cas d'espèce, il s'agissait d'un délit commis par une «
collectivité
» et que les articles 114 et 132 § 2 du code pénal ne pouvaient pas être appliqués, la prescription étant interrompue par la présentation de la plainte pénale contre ladite «
collectivité
».
La chambre pénale du Tribunal suprême constata que la plainte déposée au pénal contre J.A.F et M.D.M. avait été élargie et déposée aussi ultérieurement contre les requérants.
Quatre des magistrats de la chambre pénale du Tribunal suprême exprimèrent une opinion dissidente. Selon les deux premiers des quatre magistrats dissidents, pour ce qui est de l'exception de la prescription qui, selon eux, aurait dû être reconnue, ils notèrent que
:
«
(...) à partir de 1991 et 1992, intervint une nouvelle interprétation de cette norme, plus respectueuse du principe de légalité, laquelle exige, pour que la procédure soit dirigée à l'encontre du requérant, que ce dernier soit reconnu, d'une manière ou d'une autre (...) étant donné qu'il suffit pour justifier l'interruption de la prescription que (...) la plainte pénale ou l'investigation soit diligentée à l'encontre de personnes qui, même si elles ne sont pas identifiées nommément, sont déterminées.
»
Ces magistrats concluent de la façon suivante
:
En conséquence, (...) nous considérons que l'arrêt aurait dû acquitter les accusés (...) MM. Planchuelo, Hierro et Saiz (...) en raison de l'exonération de leur responsabilité criminelle par prescription du délit. (...)
»
Selon le troisième magistrat dissident
:
«
Il est évident que (...) la formule employée dans la plainte pénale ne remplit pas les exigences établies par la jurisprudence pour que l'on puisse considérer que la procédure était dirigée à l'encontre du coupable, étant donné qu'elle contient une formule manquant de détermination.
En conséquence, l'interruption de la prescription n'a pas pu se produire le 23 avril 1988 pour tous les accusés. A cette date, seule la prescription pour MM. J.A.F. et M.D.M., contre lesquels la plainte pénale était dirigée, pouvait être interrompue. En ce qui concerne les autres accusés, la prescription aurait pris effet, bien au contraire, après l'inculpation de J.A.F, laquelle eut lieu le 16 décembre 1994. (...)
»
Le dernier des magistrats dissidents signala ce qui suit
:
«
(...) plusieurs arrêts récents de cette Chambre spécifiaient qu'il n'était pas suffisant, pour estimer que la procédure était diligentée à l'encontre du coupable – expression contenue dans l'article 132 § 2 du code pénal – l'ouverture de la procédure et le début des activités destinées à vérifier les faits et les personnes éventuellement responsables, sinon qu'il était nécessaire d'identifier les personnes présumées coupables, avec la seule possibilité d'élargir ce critère au fait qu'on puisse entendre lesdites personnes qui, bien que n'étant pas identifiées nommément, apparaissent bien définies. (...)
»
b)
Devant le Tribunal constitutionnel
Contre ce jugement, le 19 août 1998, les requérants formèrent un recours d'
amparo
devant le Tribunal constitutionnel en invoquant les articles 9
§
3 (sécurité juridique), 24
§
1 (droit à un procès équitable et à un juge impartial) et 25 (principe de légalité) en relation avec l'article 9 § 3 de la Constitution.
Dans leur recours, les requérants se plaignirent notamment de la violation de l'article 24 de la Constitution et contestèrent l'équité de la procédure et l'impartialité du tribunal du fait des fuites et de la publication dans la presse du contenu de l'arrêt de condamnation, publié dans des journaux nationaux, six jours avant le jugement rendu par la chambre pénale du Tribunal suprême.
Invoquant l'article 24 de la Constitution, les requérants se plaignirent aussi de la violation du droit à un procès équitable du fait qu'ils n'avaient pas eu droit à une deuxième instance de juridiction, tel qu'exigé par les articles 24 de la Constitution, 2 § 1 du Protocole n
o
7 à la Convention, et 14
5.du Pacte International des Droits Civils et Politiques, faisant partie du droit interne en application de l'article 10 § 2 de la Constitution.
Les requérants alléguèrent, finalement, la violation de l'article 25 § 1 en relation avec les articles 9 § 3 et 24 de la Constitution du fait du rejet de l'exception de prescription des délits qui leur furent imputés. Ils relevèrent que plus de onze ans s'étaient écoulés entre le moment où pour la première fois leurs noms furent mentionnés dans le dossier et la date du dépôt de la plainte pénale.
Par une décision du 10 novembre 1998, le Tribunal constitutionnel déclara le recours d'
amparo
recevable. En même temps, des dossiers sur la situation personnelle des requérants furent ouverts pour décider de suspendre ou non l'exécution des peines de prison pendant le déroulement du recours d'
amparo
.
Par une décision du 26 novembre 1998, le Tribunal constitutionnel décida de ne pas suspendre l'exécution de l'arrêt contestée.
Par un accord du Conseil des ministres du 23 décembre 1998, les requérants bénéficièrent d'une mesure partielle de grâce, qui réduisit de deux
tiers la durée de la peine de privation de liberté qui leur avait été infligée.
Par la suite, le Tribunal constitutionnel, par une décision du 29
décembre
1998, décida de suspendre l'exécution de l'arrêt pour ce qui était de la peine de privation de liberté seulement.
Le Tribunal constitutionnel invita alors les requérants, ainsi que le ministère public et toutes les autres parties mises en cause, à présenter leurs observations écrites. Le 10 janvier 1999, les requérants communiquèrent les leurs. Le 27 janvier 1999, l'avocat de l'État présenta les siennes concluant au rejet des griefs invoqués par les requérants. Le 10
février 1999, le ministère public formula son avis dans lequel il concluait au rejet des griefs invoqués par les requérants. Le 12 février 1999, la partie accusatrice déposa ses observations, s'exprimant dans le même sens que le ministère public et l'avocat de l'Etat.
Par un arrêt du 17 mars 2001, la haute juridiction rejeta le recours d'
amparo
. Pour ce qui est de la violation de l'article 24 §§ 1 et 2 de la Constitution, droit à un procès équitable et droit à un tribunal impartial, du fait des fuites et de la publication dans la presse du contenu de l'arrêt, la haute juridiction rappela, tout d'abord, que même s'il avait été constaté, ce qui n'était pas le cas, que l'un ou plusieurs des juges de la chambre en question étaient les auteurs desdites fuites, le seul fait de leur existence ne portait pas préjudice à l'impartialité du tribunal. Elle ajouta que l'information parue dans la presse n'impliquait ni que ladite information ait modifié la décision, ni qu'il y ait eu une «
procédure parallèle
» susceptible de porter préjudice à l'apparence d'impartialité de la chambre. De plus, il n'existait pas la moindre preuve sur la source de l'information parue dans la presse. Elle nota, enfin, que la décision rendue par le Tribunal suprême n'était pas entachée d'arbitraire ou déraisonnable. Ainsi, aucune violation de l'article
24 de la Constitution ne pouvait être décelée.
Pour ce qui est de la violation de l'article 24 §§ 1 et 2 (droit à un procès équitable) de la Constitution, du fait de l'absence de double degré de juridiction, le Tribunal constitutionnel nota d'abord que le droit de soumettre la décision de condamnation et la peine devant une instance supérieure fait partie du droit à un procès équitable, même si l'article 71 § 3 de la Constitution établit que les procédures à l'encontre des députés et des sénateurs relèvent de la compétence de la chambre pénale du Tribunal suprême. Et, il ajouta, «
la finalité, sauvegardée à travers la constitutionalité de la prérogative du privilège de juridiction accordé aux députés et sénateurs (...) réside dans la protection de l'indépendance tant de l'organe législatif que juridictionnel, face aux éventuelles pressions externes ou à celles qui pourraient être exercées par le propre accusé en raison de sa fonction politique. Or, la compétence constitutionnelle ne s'applique pas directement aux requérants, (...) et le jugement de ces derniers par une chambre du Tribunal suprême se fonde sur les normes de la procédure pénale qui établissent un jugement conjoint dans le cadre d'une procédure unique de délits connexes. Le Tribunal suprême, en appréciant la connexité, a utilisé un critère de pondération qui répond aux exigences d'une bonne administration de la justice en matière pénale, raison pour laquelle le grief doit être rejeté
.
»
Finalement, pour ce qui est de la violation alléguée du principe de légalité (article 25 en relation avec l'article 9 § 3 de la Constitution), le Tribunal constitutionnel nota que la chambre pénale du Tribunal suprême avait estimé que les délits imputés n'étaient pas prescrits du fait du dépôt de la plainte pénale, déclarée recevable, à l'encontre de «
toute autre personne susceptible d'avoir participé aux activités de l'organisation terroriste appelée GAL
» , contrairement à l'avis des requérants d'après lesquels plus de onze ans s'étaient écoulés entre la date du dépôt de la plainte pénale et le moment où pour la première fois leurs noms avaient été mentionnés dans le dossier. La haute juridiction ajouta que la chambre pénale du Tribunal suprême, dans la décision attaquée, avait justifié le rejet de la prescription en raison du fait que la procédure était dirigée à l'encontre des personnes qui,
a posteriori
, furent déclarées coupables.
Cet arrêt fut rendu par le Tribunal constitutionnel réuni en séance plénière. Un des magistrats exprima un vote dissident. Il nota que «
(...) on aurait dû octroyer l'
amparo
pour ce qui est du droit à un double degré de juridiction (...) il ressort que, de cette pondération et de la nécessité de protéger le Parlement ainsi que le Pouvoir judiciaire (...) l'article 71 § 3 de la Constitution constitue une exception au double degré de juridiction, donnant lieu à une procédure présentant toutes les garanties.
» Il signala que «
(...) la violation réside ici dans l'insuffisance de la Loi. Nous nous trouvons face à une violation «
autonome et indépendante d'une toute autre forme
: l'insuffisance de la Loi à laquelle seul le législateur peut remédier, et qui constitue, par elle-même, une violation du droit fondamental.
» (...)
»
B.
Le droit interne pertinent
1.
Constitution
Article 10 § 2
«
Les dispositions relatives aux droits fondamentaux et aux libertés reconnus par la Constitution seront interprétées conformément à la déclaration universelle des droits de l'homme et aux traités et accords internationaux ratifiés dans ce domaine par l'Espagne.
»
Article 24
« 1.
Toute personne a le droit d'obtenir la protection effective des juges et des tribunaux pour exercer ses droits et ses intérêts légitimes, sans qu'en aucun cas elle ne soit mise dans l'impossibilité de se défendre.
2.
De même, toute personne a droit à un juge de droit commun déterminé préalablement par la loi, à se défendre et à se faire assister par un avocat, à être informée de l'accusation portée contre elle, à avoir un procès public sans délais indus et dans le respect de toutes les garanties, à utiliser les moyens de preuve pertinents pour sa défense, à ne pas s'incriminer soi-même, à ne pas s'avouer coupable et à être présumée innocente.
(...)
»
Article 71 § 3
«
3.
Dans des procès contre des députés et des sénateurs, la compétence revient à la chambre pénale du Tribunal suprême.
(...)
»
2.
Code Pénal de 1973
Article 113
«
Les délits se prescrivent (...) au bout de dix années quand il sont punis d'une peine de plus de six ans.
»
Article 114
«
Le délai de prescription commence à compter du jour où le délit a été commis.
Cette prescription sera interrompue dès que la procédure sera dirigée contre le coupable, (...)
»
3.
Code de procédure pénale
Article 118
«
Toute personne accusée d'une infraction pourra exercer les droits de la défense en participant à la procédure, quel qu'en soit le type, à partir du moment où elle sera informée de son existence, qu'elle ait fait l'objet de détention ou de toute autre mesure préventive, ou bien qu'elle ait été mise en examen, auquel cas, elle sera informée de ce droit.
La recevabilité d'une plainte pénale ainsi que tout acte de procédure résultant de la mise en examen du chef d'un délit contre une ou plusieurs personnes déterminées, seront portés immédiatement à la connaissance des accusés présumés.
(...)
»
Article 302
«
Les parties à la procédure pourront prendre connaissance des actes réalisés et prendre part à tous les actes de procédure.
(...)
»
C.
Le droit international pertinent
1.
Pacte international relatif aux droits civils et politiques, du 19
décembre 1966, des Nations Unies
Article 14 § 5
«
5.
Toute personne déclarée coupable d'une infraction a le droit de faire examiner par une juridiction supérieure la déclaration de culpabilité et la condamnation, conformément à la loi.
(...)
»
2.
Protocole n
o
7 à la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés Fondamentales
Article 2
«
1.
Toute personne déclarée coupable d'une infraction pénale par un tribunal a le droit de faire examiner par une juridiction supérieure la déclaration de culpabilité ou la condamnation. L'exercice de ce droit, y compris les motifs pour lesquels il peut être exercé, sont régis par la loi.
2.
Ce droit peut faire l'objet d'exceptions pour des infractions mineures telles qu'elles sont définies par la loi ou lorsque l'intéressé a été jugé en première instance par la plus haute juridiction ou a été déclaré coupable et condamné à la suite d'un recours contre son acquittement.
»
1.
Les requérants, invoquant les articles 6 § 1 de la Convention, en liaison avec l'article 14 § 5 du Pacte international des Droits civils et politiques et l'article 2 § 1 du Protocole n
o
7, se plaignent de la violation du droit à un procès équitable et du fait que leur cause n'a pas été examinée par un tribunal indépendant et impartial. Ils soutiennent que des doutes légitimes peuvent êtres avancés quant à l'impartialité de la chambre pénale du Tribunal suprême du fait qu'ils n'ont pas eu droit à une deuxième
instance de juridiction. Ils estiment que, tel que le soutient dans son opinion dissidente un des magistrat du Tribunal constitutionnel, l'article
71 § 3 de la Constitution n'exclut pas la possibilité d'un deuxième degré de juridiction, dont ils ont été privés.
Les requérants insistent sur le fait que, en vertu de l'article
10 § 2 de la Constitution, les juridictions espagnoles sont forcées d'appliquer les articles
14 § 5 du Pacte international des Droits civils et politiques et 2 § 1 du Protocole n
o
7.
2.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent aussi de la violation du droit à un procès équitable devant un tribunal impartial du fait des fuites et de la publication dans la presse du contenu de l'arrêt de condamnation, publié avant que le jugement soit rendu par le Tribunal suprême.
3.
Invoquant l'article 7 de la Convention, les requérants font valoir que la prescription a emporté violation de cet article et se plaignent qu'ils n'ont pas bénéficié, dans le cadre de la procédure pénale, du principe de la prescription des délits.
1.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent du fait qu'en raison du privilège de juridiction accordé à certains de leurs co-inculpés, ils ont été jugés en première instance par la chambre pénale du Tribunal suprême, ce qui les aurait privé du droit à un deuxième degré de juridiction tel que garanti par les articles 14 § 5 du Pacte international des Droits civils et politiques et 2 § 1 du Protocole n
o
7.
Tout d'abord, la Cour rappelle que l'article 6 de la Convention ne garantit aucun droit à un double degré de juridiction (voir
Zarouali
c.
Belgique
, n
o
20664/92, décision de la Commission du 29
juin
1994, Décisions et Rapports (DR)
78, p.
97), et n'oblige pas les États à instituer des tribunaux d'appel ou de cassation (voir
Philis c. Grèce
, n
o
16598/90, décision de la Commission du 11 décembre 1990, Décisions et
Rapports (DR) 66, p.
260). Elle relève par ailleurs qu'à la différence de l'affaire
Coëme c Belgique
(n
o
32492/96, 32547/96, 32548
/96, 33209/96 et 33210/96,
Recueil des arrêts et décisions
2000-VII), les requérants n'ont nullement mis en cause la procédure suivie devant le Tribunal suprême.
D'ailleurs, la Cour constate que contre l'arrêt de la chambre pénale du Tribunal suprême, les requérants ont pu former un recours d'
amparo
devant le Tribunal constitutionnel, bénéficiant ainsi d'un recours devant l'instance nationale la plus élevée.
Ensuite, la Cour constate que l'Espagne n'a pas ratifié le Protocole n
o
7 et rappelle, pour ce qui est de l'application de l'article 14 § 5 du Pacte international des Droits civils et politiques des Nations Unies, qu'elle n'est pas compétente pour examiner des violations alléguées des droits protégés par d'autres instruments internationaux.
Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Pour ce qui est du grief des requérants tiré du droit à un procès équitable devant un tribunal impartial du fait des fuites et de la publication dans la presse du contenu de l'arrêt de condamnation, publié avant que le jugement soit rendu par le Tribunal suprême, la Cour, en l'état actuel du dossier, ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur, conformément à l'article
54
§
3
b) de son règlement.
3.
Invoquant l'article 7, les requérants affirment que le principe de la prescription imposait au Tribunal suprême de constater que la prescription des délits imputés était largement acquise le 16 décembre 1994, soit dix ans après le fait interruptif survenu le 14
décembre 1983. Or, par son arrêt du 27
juillet 1998, le Tribunal suprême a fait revivre et a prolongé un délai qui était échu. Pour les requérants le Tribunal suprême a appliqué rétroactivement les articles 113 et 114 du code pénal et a porté atteinte à l'article 7 de la Convention. La détermination de la période pendant laquelle un fait peut être puni concernerait autant la notion de «
peine
» que la mesure infligée en vertu de la loi à titre de sanction.
En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur, conformément à l'article
54
§
3
b) de son règlement.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Décide
de joindre les requêtes
et de communiquer les griefs tirés des articles 6
§
1 et 7 de la Convention
;
Déclare
les requêtes irrecevables pour le surplus.
Michael
O'Boyle
Nicolas
Bratza
Greffier
Président