AFFAIRE SAEZ MAESO c. ESPAGNE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 77837/01) îndreptată împotriva Regatului Spaniei și depusă la Curte de un cetățean al acestui stat, dl. Ricardo Saez Maeso ("reclamantul"), la 26 octombrie 2001 în virtutea articolului 34 al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de Me Salvador Castell Castellano, avocat la Valencia. Guvernul spaniol ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, dl. Ignacio Blasco Lozano, agent al Guvernului și șef al serviciului juridic al drepturilor omului din Ministerul Justiției.

Reclamantul invoca art. 6 § 1 din Convenție și se plânge de o violare a dreptului de acces la tribunal.

Cererea a fost atribuită secțiunii a patra a Curții (art. 52 § 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulament.

La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost atribuită secțiunii a patra astfel reorganizate (art. 52 § 1).

Printr-o hotărâre din 19 noiembrie 2002, camera a declarat cererea parțial inadmisibilă. Printr-o hotărâre din 20 ianuarie 2004, camera a declarat restul cererii admisibil.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament).

La 15 martie 2004, reclamantul și-a prezentat prețurile pentru satisfacție echitabilă. ÎN FAPT I.

La 24 ianuarie 1989, reclamantul a solicitat Universității din Valencia eliberarea diplomei de profesor de învățământ primar în urma studiilor urmate la începutul anilor 80. Pentru a susține cererea, a prezentat certificatul oficial emis de Școala de formare a profesorilor de învățământ primar în care era consemnat că promovase toate materiile. Printr-o decizie din 23 octombrie 1989, Universitatea din Valencia a respins cererea reclamantului pe motiv că în procesul-verbal al rezultatelor examenelor era menționat că nu promovase examenul de matematică.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a depus un recurs administrativ-contencious la Tribunalul Superior de Justiție din Valencia. Printr-o sentință adversă din 17 decembrie 1992, tribunalul a respins recurs pe motiv că Universitatea acționase în cadrul competenților sale și cu respectarea legalității în refuzarea eliberării diplomei solicitate. Tribunalul observă că refuzul eliberării diplomei era datorat faptului că s-a constatat că certificatul oficial prezentat de reclamant, care conținea rezultatele obținute în cursul studiilor, fusese manifest retousat, cât privește rezultatul obținut la matematică, utilizând tipuri mecanografice diferite de cele aferente altor materii. Tribunalul estimă că Universitatea procedase corect prin compararea rezultatului contestat cu procesele-verbale ale examenelor întocmite în cursul examenelor din 1984, din care rezulta că reclamantul nu se prezentase la sesiunea din iunie a examenului de matematică și că, în sesiunea din septembrie, nu promovase examenul. În concluzie, tribunalul estimă că Universitatea procedase corect în refuzarea eliberării diplomei solicitate de reclamant pe baza unică a certificatului adus de acesta.

Împotriva acestei sentințe, la 15 aprilie 1993, reclamantul a depus un recurs extraordinar înaintea Curții Supreme în care se plânge în special de faptul că originalul procesului-verbal conținând rezultatul examenelor de matematică nu fusese prezentat tribunalului în pofida cererilor reînnodite. Printr-o decizie din 10 iunie 1993, Curtea Supremă declară recursul admisibil și pune celelalte părți în situație să comparaie, în termen de treizeci de zile, pentru a putea să se opună recursului. După admisibilitate, Universitatea din Valencia depune memoriu împotriva recursului la 9 iulie 1993.

Printr-o hotărâre din 26 iunie 2000, Curtea Supremă respinge recursul din următoarele motive: "Recursul extraordinar ar fi trebuit declarat inadmisibil în cadrul procedurii de admisibilitate. De fapt, caracterul extraordinar al recursului extraordinar obligă reclamantul la îndeplinirea riguroasă a anumitor cerințe ale căror defectare atrage consecința precitată [inadmisibilitatea]. Jurisprudența acestei camere a fost special riguroasă, deja la stadiul prezentării recursului (pentru toate hotărârile precedente, a se vedea hotărârea acestei camere din 28 martie trecut) asupra obligației de a preciza motivul pe care se bazează recursul cu invocarea expresă a alineatei pertinente a articolului 95 al legii de procedură justificând. De altfel, dacă se bazează pe alineatul 4, trebuie citate norma juridică sau jurisprudența care se consideră încălcată sau neaplicată de sentință. În definitiv, se agresează implementarea injuncției cuprinse în art. 99.1 al acestei legi al cărei nerespectare va atrage inadmisibilitatea prevăzută de art. 100.2. De altfel, această rigoare cât privește cerințele formale (cf., hotărârea acestei camere din 6 martie 1999 și altele care y sunt citate) nu poate fi temperată de principiul pro actione care, în recursul extraordinar, nu are forța care i se recunoaște în cadrul accesului la căile de atac jurisdicționale. La acest moment, simplă lectură a memoriului depus în susținerea recursului extraordinar (escrito de interposición) arată că sub rubrica privind motivele recursului sunt expresamente invocate, ca prim motiv, "încălcarea articolului 110 al legii de procedură administrativă din 17 iulie 1958 și a articolului 24 al Constituției", și ca motiv al doilea, "încălcarea articolului 131.1 al legii de procedură", fără vreo referință la art. 95 al acestei legi nici la alineatul dispoziției în cauză pe care motivele recursului extraordinar se bazează și, prin urmare, fără a preciza care dintre motivele susceptibile de recurs extraordinar este în joc. Procedând în acest mod, reclamantul nu a îndeplinit obligația de procedură pe care legea i-o impune cu sancțiunea (...) inadmisibilității recursului în aplicarea articolului 100.2 precitat – nerespectarea cerințelor articolului 96. Cum am exprimat în hotărârile noastre din 29 mai trecut și din 2 iunie, o asemenea concluzie nu poate fi invalidată de faptul că în escrisul introductiv al recursului (preparación del recurso), reclamantul invocă art. 95.1, alineatul 4 al legii de procedură, fiindcă se agresează cerințe de procedură exigibile la momente de procedură diferite, care trebuie îndeplinite la fiecare stadiu al procedurii. La aceasta, defectele de formalitate comise în cadrul memoriului prezentat în susținerea recursului extraordinar nu pot fi corectate la lumina conținutului escrișului introductiv al recursului. În definitiv, recursul extraordinar este formulat ca și cum ar fi vorba de motive de apel. (...) Ținând seama de cele de mai sus, recursul extraordinar trebuie declarat inadmisibil, ceea ce, la stadiul procedurii, se transformă în respingerea recursului. (...)"

Invocând dreptul la un proces echitabil în termen rezonabil garantat de art. 24 al Constituției, reclamantul a depus un recurs de amparo înaintea Curții Constituționale. În recursul sa, s-a plâns, în primul rând, că Curtea Supremă declarase inadmisibil recursul extraordinar fără a-i oferi oportunitatea, în conformitate cu legea privind jurisdicția contencioasă-administrativă (LJCA) din 1956, să remedieze defectele de formalități constatate. Reclamantul valora că, în numeroase cazuri, Curtea Supremă luase în considerare motivele prezentate în escrisul introductiv al recursului extraordinar pentru a completa memoriul depus ulterior în susținerea recursului. Reclamantul se plânge că aplicarea făcută de Curtea Supremă a cerințelor de procedură era prea riguroasă, ținând seama atât de așteptările rezultând din declarația inițială de admisibilitate a recursului cât și de tardivitate cu care hotărârea finală declarând recursul în final inadmisibil fusese pronunțată (mai mult de șapte ani după decizia privind admisibilitatea). Reclamantul s-a plâns de asemenea de durata deraisonabilă a procedurii înaintea Curții Supreme.

Printr-o decizie din 20 aprilie 2001, înalta jurisdicție declară recursul inadmisibil din lipsa de temei. Cât privește prim grief ridicat, înalta jurisdicție se pronunță după cum urmează: "În măsura în care reclamantul susține încălcarea articolului 24.1 al Constituției spaniole din cauza unui refuz excesiv de rigid și disproporționat lipsind de o decizie pe fond a prețurilor sa, recursul este evident lipsit de temei justificând un verdict pe fond al acestui Tribunal [constituțional] (...) Potrivit jurisprudenței constante a acestui Tribunal [constituțional], nici principiul pro actione nu atinge același grad de intensitate cât privește dreptul la recurs (nepenal), nici art. 24.1 al Constituției spaniole nu obligă să se decidă în favoarea alternativei mai favorabile reclamantului (Verdict 160/1997 pentru alte verdicts). În consecință, o interpretare a cerințelor de procedură privind modalitățile de admisibilitate a recursului extraordinar neabsurdă, nearbitrară, nici evident greșit (cf. verdicts 160/1996, 295/2000) nu este contrară articolului 24.1, cu atât mai mult când decizia criticată este motivată și expune pe bază întemeiată motivele reținute în acord cu propria jurisprudență a camerei nefără logică (...)"

Cât privește grief derivat din durata excesivă a procedurii înaintea Curții Supreme, înalta jurisdicție respinge din neepuizarea căilor de atac preliminare, reclamantul omițând să se plângă în fața tribunalului a quo. II.

Reclamantul subliniază că art. 100 al LJCA din 1956 prevede o procedură de inadmisibilitate, printr-o decizie particulară și anterioară judecății pe fond. În consecință, inadmisibilitatea recursului extraordinar în sine nu este prevăzută la articolul care reglementează conținutul judecății extraordinare, și anume art. 102 al LJCA care se referă doar la confirmarea sau respingerea recursului. De altfel, în cauza de față, Curtea Supremă declarase deja recursul admisibil. De altminteri, camera contencioasă-administrativă a Curții Supreme aplicase art. 24 al Constituției și obligația care decurge din aceasta de a nu declara inadmisibilă o cerere fără a audieri în prealabil pe părți. La aceasta, reclamantul observă că noua lege 29/1998 din 13 iulie 1998 privind jurisdicția contencioasă-administrativă validase această jurisprudență în art. 93 § 3 care prevede informarea părților în prezența unui eventual motiv de inadmisibilitate.

Reclamantul subliniază că în niciun caz nu era vorba de a altera termenii dezbaterii extraordinare, ci pur și simplu de a obține o decizie pe fond. El estimează că o eroare sau un defect de procedură, de altfel ușor remediabil dacă ar fi avut ocazia, nu poate justifica un obstacol la dreptul de acces la o cale de atac efectivă cât privește o decizie pe fond. Cu atât mai mult că decizia de admisibilitate a recursului fusese pronunțată mai mulți ani mai înainte. În definitiv, reclamantul consideră că a existat vătămare a dreptului de acces la tribunal garantat de art. 6 § 1 din Convenție.

Guvernul reamintește mai întâi că de la 1995, jurisprudența Curții Supreme semnala că cei care depun recursuri extraordinare, în declarația de recurs, trebuiau să justifice că încălcarea dispoziției era relevantă și determinantă pentru concluzia la care sentința atacată ajunsese. El subliniază de altfel că jurisprudența camerelor contencioase-administrative ale Curții Supreme este foarte clarificatoare în acest privință.

Guvernul observă că în cauza de față, inadmisibilitatea recursului de Curtea Supremă este datorată nerespectării de reclamant a condițiilor de procedură cerute. B. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că nu este sarcina sa substituia jurisdicțiilor interne. În primul rând autorităților naționale, și în special curților și tribunalelor, le revine interpretarea legislației interne (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârile Brualla Gómez de la Torre c. Spania din 19 decembrie 1997, Recueil 1997-VIII, p. 2955, § 31, Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, din 19 februarie 1998, Recueil 1998-I, p. 290, § 33, și Miragall Escolano și alții c. Spania, nrs. 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 și 41509/98, § 33, CEDH 2000-I), și nu va substitui propria apreciere a dreptului cu a lor în absența arbitrarului (a se vedea, inter alia, hotărârea Tejedor García c. Spania din 16 decembrie 1997, Recueil 1997-VIII, p. 2796, § 31). Aceasta este valabil și cât privește interpretarea de către tribunale a regulilor de natură procedurală cum sunt formele și termenele care reglementează introducerea unui recurs (a se vedea hotărârea Pérez de Rada Cavanilles c. Spania din 19 februarie 1998, Recueil 1998-VIII, p. 3255, § 43).

Curtea consideră că reglementarea privind formele care trebuie respectate pentru introducerea unui recurs urmărește cu certitudine asigurarea unei bune administrări a justiției. Interesații trebuie să se aștepte ca aceste reguli să fie aplicate. Cu toate acestea, reglementarea în cauză sau aplicarea care se face din aceasta nu ar trebui să impiedice justiții să se prevaleze de o cale de atac disponibilă. (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Societății Anonime "Sotiris și Nikos Koutras ATTEE" c. Grecia din 16 noiembrie 2000, Recueil 2000-XII, § 20). De altă parte, din jurisprudența Curții rezultă că "dreptul la tribunal", din care dreptul de acces constituie un aspect particular, nu este absolut și se pretează la limitări admise implicit, în special cât privește condițiile de admisibilitate a unui recurs, fiindcă cheamă prin natura sa cere o reglementare de stat, care se bucură în acest privință de o anumită marjă de apreciere.

Cu toate acestea, aceste limitări nu ar trebui restrânge accesul deschis unui justițiabil în mod sau o punctă atât de mult încât dreptul sa la tribunal să se afle afectat în substanța sa; în fine, se împacă cu art. 6 § 1 doar dacă tind la un scop legitim și dacă există o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit (a se vedea în special, Brualla Gómez de la Torre, cit., p. 2955, § 33, Edificaciones March Gallego S.A., cit., p. 290, § 34, și Rodríguez Valín c. Spania, nr. 47792/99, § 22, 11 octombrie 2001).

În speță, Curtea observă că, prin hotărâre din 26 iunie 2000, Curtea Supremă respinge recursul extraordinar fiindcă, la stadiul prezentării recursului, reclamantul nu completase cerințele formale cerute. Curtea Constituțională consideră că interpretarea făcută de Curtea Supremă nu era contrară articolului 24 § 1 al Constituției.

Reclamantul azi văzu respingerea recursului extraordinar pentru defect de formalitate existent la stadiul admisibilității, în timp ce recursul fusese declarat admisibil printr-o decizie din 10 iunie 1993 (a se vedea §12 mai sus).

Mai în particular, recursul extraordinar înaintea Curții Supreme fusese mai întâi declarat admisibil și ulterior, din cauza unui defect de procedură la stadiul prezentării recursului, respins fără ca reclamantul să fi fost invitat să formeze într-un anumit termen observații. Pentru Curtă, interpretarea făcută de Curtea Supremă se dovedește în speță prea riguroasă, ținând seama, după cum precizează reclamantul, că noua lege 29/1998 din 13 iulie 1998 prevede informarea părților în prezența unui eventual motiv de inadmisibilitate.

Problema se referind la principiul securității juridice, nu este vorba de o simplă problemă de interpretare a legalității ordinare, ci de interpretare a unei cerințe de procedură care a împiedicat examinarea pe fond a recursului, ceea ce determină încălcarea dreptului la protecție eficace de curți și tribunale (Miragall Escolano, cit., pp. 288-289, § 37).

Curtea observă că nu poate reproșa reclamantului să fi acționat cu neglijență, nici să fi comis o eroare în prezentarea recursului care fusese declarat admisibil la 10 iunie 1993 de Curtea Supremă apoi respins mai mult de șapte ani mai târziu pentru defect de formalitate de aceeași Curte (§13 mai sus).

Curtea estimează cu toate acestea că condițiile privind prezentarea recursurilor extraordinare înaintea Curții Supreme nu pot, ca atare, fi puse în cauză. Cu toate acestea, combinația particulară a faptelor în această cauză, al cărei termen de șapte ani între cele două hotărâri ale Curții Supreme, a distrus relația de proporționalitate între limitări, după cum aplicată în speță, și consecințele aplicării sale. Prin urmare, interpretarea deosebit de riguroasă făcută de jurisdicții a unei reguli de procedură lipsit reclamantul de dreptul de acces la tribunal în vederea examinării recursului extraordinar (a se vedea mutatis mutandis, Pérez de Rada Cavanilles, cit., pp. 3256-3257, § 49).

A existat deci violare a articolului 6 § 1 din Convenție. II.

Reclamantul estimează că are dreptul să ceară, ca despăgubire pentru prejudiciul moral suferit, suma de 7 000 EUR.

Guvernul nu și-a exprimat poziția în acest sens.

Curtea reamintește că a constatat violare a articolului 6 § 1 din Convenție. Judecând în echitate, după cum vrea art. 41, consideră că nerespectarea dreptului reclamantului de acces la tribunal a cauzat reclamantului o daună morală sigură, justificând acordarea unui despăgubiri, și aloca acestuia 7 000 EUR ca despăgubire pentru prejudiciul moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor și costurilor suportate înaintea jurisdicțiilor interne și Curții. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră că este potrivit să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară că a existat o violare a articolului 6 § 1 din Convenție; 2. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 7 000 EUR (șapte mii de euro) pentru daună morală; b) că de la expirarea acestui termen și până la versare, acest montant va fi majorat cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 3. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 9 noiembrie 2004 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 77837/01) dirigée contre le Royaume d'Espagne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Ricardo Saez Maeso (« le requérant »), a saisi la Cour le 26 octobre 2001 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Salvador Castell Castellano, avocat à Valencia. Le gouvernement espagnol (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Ignacio Blasco Lozano, agent du Gouvernement et chef du service juridique des droits de l'homme du ministère de la Justice.

Le requérant invoquait l'article 6 § 1 de la Convention et se plaignait d'une atteinte au droit d'accès à un tribunal.

La requête a été attribuée à la quatrième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la quatrième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Par une décision du 19 novembre 2002, la chambre a déclaré la requête partiellement irrecevable. Par une décision du 20 janvier 2004, la chambre a déclaré le restant de la requête recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le 15 mars 2004, le requérant a soumis ses prétentions au titre de la satisfaction équitable. EN FAIT I.

Le 24 janvier 1989, le requérant sollicita auprès de l'Université de Valence la délivrance du diplôme de professeur de l'enseignement primaire à la suite des études qu'il avait suivies au début des années 80. A l'appui de sa demande, il présenta l'attestation officielle délivrée par l'Ecole de formation des professeurs de l'enseignement primaire dans laquelle il était consigné qu'il avait réussi toutes les matières. Par une décision du 23 octobre 1989, l'Université de Valence rejeta la demande du requérant au motif que dans le procès verbal des résultats des épreuves, il était mentionné qu'il n'avait pas réussi l'épreuve de mathématiques.

Contre cette décision, le requérant présenta un recours contentieux-administratif auprès du Tribunal supérieur de justice de Valence. Par un jugement contradictoire du 17 décembre 1992, le tribunal rejeta le recours au motif que l'Université avait agi dans le cadre de ses compétences et le respect de la légalité en refusant la délivrance du diplôme sollicité. Le tribunal observa que le refus de délivrance du diplôme était dû au fait qu'il avait été constaté que l'attestation officielle soumise par le requérant, laquelle contenait les résultats obtenus durant ses études, avait été manifestement retouchée, pour ce qui est du résultat obtenu en mathématiques, en utilisant des types mécanographiques différents de ceux relatifs aux autres matières. Le tribunal estima que l'Université avait à juste titre comparé le résultat contesté avec les procès-verbaux des examens dressés lors des épreuves en 1984, d'où il ressortait que le requérant ne s'était pas présenté à la session de juin à l'examen de mathématiques et que, lors de la session de septembre, il n'avait pas réussi l'examen. En conclusion, le tribunal estima que l'Université avait agi correctement en refusant de délivrer au requérant le diplôme sollicité sur la seule base de l'attestation apportée par lui.

Contre ce jugement, le 15 avril 1993 le requérant forma un pourvoi en cassation devant le Tribunal suprême dans lequel il se plaignait notamment de ce que l'original du procès-verbal contenant le résultat des épreuves de mathématiques n'avait pas été soumis au tribunal en dépit de ses demandes réitérées. Par une décision du 10 juin 1993, le Tribunal suprême déclara recevable le pourvoi et mis en demeure les autres parties pour qu'elles comparaissent, dans un délai de trente jours, pour pouvoir s'opposer au pourvoi. Après la recevabilité, l'université de Valence déposa son mémoire à l'encontre du pourvoi le 9 juillet 1993.

Par un arrêt du 26 juin 2000, le Tribunal suprême rejeta le pourvoi pour les motifs suivants : « Le pourvoi en cassation aurait dû être déclaré irrecevable dans le cadre de la procédure de recevabilité. En effet, le caractère extraordinaire du pourvoi en cassation oblige le requérant à l'accomplissement rigoureux de certaines exigences dont le défaut entraîne la conséquence précitée [ l'irrecevabilité ]. La jurisprudence de cette chambre a été spécialement rigoureuse, déjà au stade de la présentation du pourvoi (pour tous les arrêts précédents, voir l'arrêt de la présente chambre du 28 mars dernier) sur l'obligation de préciser le motif sur lequel se fonde le pourvoi avec invocation expresse de l'alinéa pertinent de l'article 95 de la loi juridictionnelle l'étayant. En outre, s'il est fondé sur l'alinéa 4, il faut citer la norme juridique ou la jurisprudence que l'on considère violée ou inappliquée par le jugement. En définitive, il s'agit de mettre en œuvre l'injonction contenue à l'article 99.1 de cette loi dont l'inobservation entraînera l'irrecevabilité prévue par l'article 100.2. Par ailleurs, cette rigueur quant aux exigences formelles (cf., arrêt de cette chambre du 6 mars 1999 et les autres qui y sont citées) ne saurait être tempérée par le principe pro actione qui, en cassation, ne revêt pas la force qui lui est reconnue dans le cadre de l'accès aux voies de recours juridictionnelles. A cet égard, la simple lecture du mémoire déposé à l'appui du pourvoi en cassation ( escrito de interposición ), montre que sous la rubrique concernant les motifs du pourvoi, sont expressément invoquées, comme motif premier, « la violation de l'article 110 de la loi sur la procédure administrative du 17 juillet 1958 et de l'article 24 de la Constitution », et comme deuxième motif, « la violation de l'article 131.1 de la loi juridictionnelle », sans une référence quelconque à l'article 95 de cette loi ni à l'alinéa de la disposition en question sur lesquels les motifs de cassation trouvent appui et, partant, sans préciser lequel des motifs susceptibles de cassation est en jeu. En agissant de la sorte, le requérant n'a pas rempli l'obligation de procédure que la loi lui impose avec pour sanction (...) l'irrecevabilité du pourvoi en application de l'article 100.2 précité – inobservation des exigences de l'article 96. Comme nous l'avons exprimé dans nos arrêts du 29 mai dernier et du 2 juin, une telle conclusion ne saurait être invalidée par le fait que dans son écrit d'introduction du pourvoi ( preparación del recurso ), le requérant invoqua l'article 95.1, alinéa 4 de la loi juridictionnelle, car il s'agit d'exigences de procédure exigibles à des moments de procédure différents, qui doivent être remplies à chaque stade de la procédure. A cet égard, les défauts de formalité commis dans le cadre du mémoire présenté à l'appui du pourvoi en cassation ne sauraient être corrigés à la lumière du contenu de l'écrit d'introduction du pourvoi. En définitive, le pourvoi en cassation est formulé comme s'il s'agissait de moyens d'appel. (...) Compte tenu de ce qui précède, le pourvoi en cassation doit être déclaré irrecevable, ce qui, au stade de la procédure, se transforme en un rejet du pourvoi. (...) »

Invoquant le droit à un procès équitable dans un délai raisonnable garanti par l'article 24 de la Constitution, le requérant forma un recours d' amparo devant le Tribunal constitutionnel. Dans son recours, il se plaignit, en premier lieu, que le Tribunal suprême avait déclaré irrecevable son pourvoi en cassation sans lui avoir donné l'occasion, conformément à la loi sur la juridiction contentieuse-administrative (LJCA) de 1956, de réparer les défauts de formalités constatés. Le requérant faisait valoir que, dans de nombreux cas, le Tribunal suprême avait pris en compte les moyens soumis dans l'écrit d'introduction du pourvoi en cassation afin de compléter le mémoire déposé postérieurement à l'appui du pourvoi. Le requérant se plaignait que l'application faite par le Tribunal suprême des exigences de procédure était par trop rigoureuse, eu égard tant aux expectatives résultant de la déclaration initiale de recevabilité de son pourvoi qu'à la tardiveté avec laquelle l'arrêt final déclarant le pourvoi finalement irrecevable fut rendu (plus de sept ans après la décision sur la recevabilité). Le requérant se plaignit également de la durée déraisonnable de la procédure devant le Tribunal suprême.

Par une décision du 20 avril 2001, la haute juridiction déclara le recours irrecevable pour défaut de fondement. S'agissant du premier grief soulevé, la haute juridiction se prononça ainsi : « Pour autant que le requérant allègue la violation de l'article 24.1 de la Constitution espagnole en raison d'un rejet excessivement rigoureux et disproportionné le privant d'une décision sur le fond de ses prétentions, le recours est manifestement dépourvu de fondement justifiant un arrêt sur le fond de la part de ce Tribunal [constitutionnel] (...) Selon la jurisprudence constante de ce Tribunal [constitutionnel], ni le principe pro actione n'atteint le même degré d'intensité s'agissant du droit à un recours (non pénal), ni l'article 24.1 de la Constitution espagnole n'oblige à se décider en faveur de l'alternative la plus favorable au requérant (Arrêt 160/1997 pour d'autres arrêts). En conséquence, une interprétation des exigences procédurales concernant les modalités de recevabilité du pourvoi en cassation non déraisonnable, non arbitraire, ni manifestement erronée (cf. arrêts 160/1996, 295/2000) n'est pas contraire à l'article 24.1, qui plus est, lorsque la décision critiquée est motivée et expose de manière fondée les raisons retenues en accord avec la propre jurisprudence de la chambre non dépourvue de logique (...) »

Quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure devant le Tribunal suprême, la haute juridiction le rejeta pour non-épuisement des voies de recours préalables, le requérant ayant omis de s'en plaindre auprès du tribunal a quo . II.

Le requérant souligne que l'article 100 de la LJCA de 1956 prévoit une procédure d'irrecevabilité, par une décision particulière et antérieure au jugement sur le fond. En conséquence, l'irrecevabilité du pourvoi en cassation lui-même n'est pas prévue à l'article qui réglemente le contenu du jugement en cassation, à savoir l'article 102 de la LJCA qui ne se réfère qu'a la confirmation ou au rejet du pourvoi. D'ailleurs, en l'espèce, le Tribunal suprême avait déjà déclaré le pourvoi recevable. Au demeurant, la chambre contentieuse administrative du Tribunal suprême a appliqué l'article 24 de la Constitution et l'obligation qui en découle de ne pas déclarer une requête irrecevable sans avoir au préalable entendu les parties. A cet égard, le requérant fait remarquer que la nouvelle loi 29/1998 du 13 juillet 1998 sur la juridiction contentieuse-administrative a entériné cette jurisprudence dans son article 93 § 3 qui prévoit d'informer les parties en présence d'un motif éventuel d'irrecevabilité.

Le requérant souligne qu'en aucun cas il ne s'agissait d'altérer les termes du débat en cassation, mais simplement d'obtenir une décision sur le fond. Il estime qu'une erreur ou un défaut de procédure, par ailleurs facilement réparable si l'occasion lui avait été donnée, ne saurait justifier une entrave à son droit d'accès à un recours effectif quant à une décision sur le fond. D'autant plus que la décision de recevabilité du pourvoi avait été rendue plusieurs années auparavant. En définitive, le requérant considère qu'il y a eu atteinte à son droit d'accès à un tribunal garanti par l'article 6 § 1 de la Convention.

Le Gouvernement rappelle tout d'abord que dès 1995, la jurisprudence du Tribunal suprême signalait que les demandeurs en cassation, dans la déclaration de pourvoi, devaient justifier que l'infraction de la disposition était pertinente et déterminante pour la conclusion à laquelle l'arrêt attaqué était parvenu. Il souligne en outre que la jurisprudence des chambres du contentieux-administratif du Tribunal suprême est très claire à ce sujet.

Le Gouvernement observe qu'en l'espèce, l'irrecevabilité du pourvoi par le Tribunal suprême est due à la méconnaissance par le requérant des conditions de procédure requises. B. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle qu'elle n'a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C'est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu'il incombe d'interpréter la législation interne (voir, mutatis mutandis , les arrêts Brualla Gómez de la Torre c. Espagne du 19 décembre 1997, Recueil 1997-VIII, p. 2955, § 31, Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne, du 19 février 1998, Recueil 1998-I, p. 290, § 33, et Miragall Escolano et autres c. Espagne , n os 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 et 41509/98, § 33, CEDH 2000-I), et elle ne substituera pas sa propre appréciation du droit à la leur en l'absence d'arbitraire (voir, entre autres, l'arrêt Tejedor García c. Espagne du 16 décembre 1997, Recueil 1997-VIII, p. 2796, § 31). Cela est aussi vrai s'agissant de l'interprétation par les tribunaux de règles de nature procédurale telles que les formes et les délais régissant l'introduction d'un recours (voir l'arrêt Pérez de Rada Cavanilles c. Espagne du 19 février 1998, Recueil 1998-VIII, p. 3255, § 43).

La Cour considère que la réglementation relative aux formes à respecter pour introduire un recours vise certainement à assurer une bonne administration de la justice. Les intéressés doivent s'attendre à ce que ces règles soient appliquées. Toutefois, la réglementation en question ou l'application qui en est faite ne devrait pas empêcher les justiciables de se prévaloir d'une voie de recours disponible. (voir, mutatis mutandis , l'arrêt Société Anonyme « Sotiris et Nikos Koutras ATTEE » c. Grèce du 16 novembre 2000, Recueil 2000-XII, § 20). D'autre part, il ressort de la jurisprudence de la Cour que le « droit à un tribunal », dont le droit d'accès constitue un aspect particulier, n'est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment quant aux conditions de recevabilité d'un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l'Etat, lequel jouit à cet égard d'une certaine marge d'appréciation.

Toutefois, ces limitations ne sauraient restreindre l'accès ouvert à un justiciable de manière ou à un point tels que son droit à un tribunal s'en trouve atteint dans sa substance même ; enfin, elles ne se concilient avec l'article 6 § 1 que si elles tendent à un but légitime et s'il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (voir, notamment, Brualla Gómez de la Torre , précité, p. 2955, § 33, Edificaciones March Gallego S.A. , précité, p. 290, § 34, et Rodríguez Valín c. Espagne , n o 47792/99, § 22, 11 octobre 2001).

En l'occurrence, la Cour note que, par arrêt du 26 juin 2000, le Tribunal suprême repoussa le pourvoi en cassation car, au stade de la présentation du pourvoi, le requérant n'avait pas rempli les exigences formelles requises. Le Tribunal constitutionnel considéra que l'interprétation faite par le Tribunal suprême n'était pas contraire à l'article 24 § 1 de la Constitution.

Le requérant a donc vu rejeter son pourvoi en cassation pour défaut de formalité existant au stade de la recevabilité, alors que son pourvoi avait été déclaré recevable par une décision du 10 juin 1993 (voir paragraphe 12 ci- dessus).

Plus particulièrement, le pourvoi en cassation devant le Tribunal suprême a d'abord été déclaré recevable et par la suite, en raison d'un défaut de procédure au stade de la présentation du pourvoi, rejeté sans que le requérant ait été invité à formuler dans un certain délai ses observations. Pour la Cour, l'interprétation faite par le Tribunal suprême s'avère en l'espèce trop rigoureuse, compte tenu, comme le précise le requérant, que la nouvelle loi 29/1998 du 13 juillet 1998 prévoit d'informer les parties en présence d'un motif éventuel d'irrecevabilité.

La question relevant du principe de la sécurité juridique, il ne s'agit pas d'un simple problème d'interprétation de la légalité ordinaire, mais d'interprétation d'une exigence procédurale qui a empêché l'examen au fond du recours, ce qui emporte la violation du droit à une protection effective par les cours et tribunaux ( Miragall Escolano , précité, pp. 288-289, § 37).

La Cour note qu'on ne peut reprocher au requérant d'avoir agi avec négligence, ni d'avoir commis une erreur en présentant le recours qui fut déclaré recevable le 10 juin 1993 par le Tribunal suprême puis rejeté plus de sept ans plus tard pour défaut de formalité par le même Tribunal (paragraphe 13 ci-dessus).

La Cour estime cependant que les conditions relatives à la présentation des pourvois auprès du Tribunal suprême ne peuvent pas, en tant que telles, être mises en cause. Néanmoins, la combinaison particulière des faits dans cette affaire, dont le délai de sept ans entre les deux décisions du Tribunal suprême, a détruit la relation de proportionnalité entre les limitations, telle qu'appliquées en l'espèce, et les conséquences de son application. Par conséquent, l'interprétation particulièrement rigoureuse faite par les juridictions d'une règle de procédure a privé le requérant du droit d'accès à un tribunal en vue de faire examiner son pourvoi en cassation (voir mutatis mutandis , Pérez de Rada Cavanilles , précité, pp. 3256-3257, § 49).

Il y a donc eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. II.

Le requérant estime être en droit de demander, à titre de dédommagement du préjudice moral subi, la somme de 7 000 EUR.

Le Gouvernement n'a pas pris position à cet égard.

La Cour rappelle qu'elle a constaté la violation de l'article 6 § 1 de la Convention. Statuant en équité, comme le veut l'article 41, elle considère que la méconnaissance du droit du requérant d'accès à un tribunal a causé au requérant un tort moral certain, justifiant l'octroi d'une indemnité, et alloue à ce dernier 7 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant ne demande pas le remboursement des frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la Cour. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 7 000 EUR (sept mille euros) pour dommage moral ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 novembre 2004 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Greffier Président