al cererei nr.
o
77837/01
prezentată de Ricardo SAEZ MAESO
împotriva Spaniei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), ședința din 20 ianuarie 2004 într-o cameră compusă din:
:
Sir
Nicolas
Bratza
,
președinte
,
M.
M.
Pellonpää
,
MM.
J.
Casadevall
,
R.
Maruste
,
S.
Pavlovschi
,
J.
Borrego Borrego
,
M
me
E.
Fura-Sandström
,
judecători
,
și din M. M.
O'Boyle,
grefier de secțiune
,
Având în vedere petiția mai sus menționată introdusă la 26 octombrie 2001,
Având în vedere decizia parțială din 19 noiembrie 2002,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și pe cele prezentate în răspuns de reclamantul,
După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie
:
Reclamantul, dl Ricardo Saez Maeso, este cetățean spaniol, născut în 1961 și domiciliat la Valencia. Este reprezentat în fața Curții de
M
e
Salvador Castell Castellano, avocat la baroul din Valencia.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
La 24 ianuarie 1989, reclamantul a solicitat Universității din Valencia eliberarea diplomei de profesor al învățământului primar ca urmare a studiilor pe care le urmase la începutul anilor 80. În sprijinul cererii sale, a prezentat certificatul oficial eliberat de Școala de formare a profesorilor învățământului primar în care era consemnat că reușise toate disciplinele. Prin decizie din 23 octombrie 1989, Universitatea din Valencia a respins cererea reclamantului pe motiv că în procesul-verbal al rezultatelor probelor era menționat că nu reușise disciplina matematică.
Împotriva acestei decizii, reclamantul a depus o acțiune contencios-administrativă la Tribunalul Superior de Justiție din Valencia. Prin sentință dată la 17 decembrie 1992, tribunalul a respins acțiunea pe motiv că Universitatea a acționat în cadrul competențelor sale și al respectării legalității refuzând eliberarea diplomei solicitate. Tribunalul a observat că refuzul eliberării diplomei a fost datorat faptului că s-a constatat că certificatul oficial prezentat de reclamant, și care conținea rezultatele obținute în perioada studiilor, fusese evident retușat, în ceea ce privește rezultatul obținut la matematică, folosindu-se tipuri dactilografice diferite de cele referitoare la alte discipline. Tribunalul a estimat că Universitatea a comparat în mod justificat rezultatul contestat cu procesele-verbale ale examenelor întocmite în timpul probelor în 1984, din care reieșea că reclamantul nu se presentase la sesiunea din iunie la examenul de matematică și că la sesiunea din septembrie nu reușise examenul. Ca urmare, tribunalul a estimat că Universitatea a acționat corect refuzând să elibereze reclamantului diploma solicitată doar pe baza certificatului adus de acesta.
Împotriva acestei sentințe, reclamantul a depus un recurs în casație la Tribunalul Suprem în care se plângea în special de faptul că originalul procesului-verbal conținând rezultatul probelor de matematică nu fusese depus la tribunal în pofida cererilor sale repetate. Prin decizie din 10 iunie 1993, Tribunalul Suprem a declarat recurul admisibil. După admisibilitate, universitatea din Valencia a depus memoriul să se împotrivească recursului la 9 iulie 1993.
Prin hotărâre din 26 iunie 2000, Tribunalul Suprem a respins recursul din următoarele motive
:
«
Recursul în casație ar fi trebuit să fie declarat inadmisibil în cadrul procedurii de inadmisibilitate. Într-adevăr, caracterul extraordinar al recursului în casație obliga reclamantul la respectarea riguroasă a anumitor condiții a căror nerespectare atrage consecința mai sus menționată [
inadmisibilitatea
]. Jurisprudența acestei camere a fost deosebit de riguroasă, chiar la stadiul depunerii recursului (pentru toate hotărârile precedente, a se vedea hotărârea acestei camere din 28 martie curs) privind obligația de a preciza motivul pe care se bazează recursul cu invocarea expresă a alineatului relevant al articolului 95 din legea jurisdicțională care o motivează. Mai mult, dacă se bazează pe alineatul 4, trebuie citată norma juridică sau jurisprudența pe care se consideră că au fost încălcate sau neaplicate prin sentință. În final, se pune în aplicare cerința conținută în art. 99.1 din această lege a cărei nerespectare atrage inadmisibilitatea prevăzută de art. 100.2. În plus, această rigoare privind exigențele formale (cf., hotărârea acestei camere din 6 martie 1999 și altele citate în ea) nu poate fi moderat de principiul
pro actione
care, în casație, nu are forța recunoscută în cadrul accesului la căi de recurs jurisdicționale.
În această privință, o simplă lectură a memoriului depus în sprijinul recursului în casație «(
escrito de interposición
), arată că sub rubrica referitoare la motivele recursului, sunt expres invocate, ca prim motiv, «
încălcarea articolului 110 din legea privind procedura administrativă din 17 iulie 1958 și a articolului
24 din Constituție
», și ca al doilea motiv, «
încălcarea articolului
131.1 din legea jurisdicțională
», fără o referință orice la art. 95 din această lege nici la alineatul dispoziției în cauză pe care motivele de casație și-au găsit suportul și, prin urmare, fără a preciza care din motivele susceptibile de casație este în joc. Acționând astfel, reclamantul nu a îndeplinit obligația de procedură pe care legea i-o impune cu sancțiunea (...) de a face inadmisibil recursul în aplicarea articolului 100.2 mai sus citat –
nerespectarea exigențelor articolului 96. Așa cum am exprimat-o în hotărârile noastre din 29 mai curs și din 2 iunie curt, o asemenea concluzie nu poate fi invalidată de faptul că în actul de introducere a recursului (
preparación del recurso
), reclamantul invoca articolul
95.1, alineatul 4 din legea jurisdicțională, pentru că acestea sunt exigențe de procedură exigibile în momente de procedură diferite, care trebuie îndeplinite în fiecare stadiu al procedurii. În această privință, defectele de formalitate comise în cadrul memoriului prezentat în sprijinul recursului în casație nu pot fi corectate în lumina conținutului actului de introducere al recursului. În final, recursul în casație este formulat ca și cum ar fi vorba de motive de apel.
(...) Având în vedere cele de mai sus, recursul în casație trebuie declarat inadmisibil, ceea ce, la actualul stadiu al procedurii, se transformă în respingerea recursului. (...)
»
Invocând dreptul la un proces echitabil într-un termen rezonabil garantat de art. 24 din Constituție, reclamantul a depus un recurs de
amparo
în fața Tribunalului Constituțional. În recursul său, se plângea, în primul rând, că Tribunalul Suprem declarase inadmisibil recursul în casație fără a-i fi dat ocazia, în conformitate cu legea privind jurisdicția contencios-administrativă (LJCA) din 1956, să remedieze defectele de formalitate constatate. Reclamantul susținea că, în numeroase cazuri, Tribunalul Suprem ținuse seama de motivele prezentate în actul de introducere al recursului în casație pentru a completa memoriul depus ulterior în sprijinul recursului. Reclamantul se plângea că aplicarea făcută de Tribunalul Suprem a exigențelor de procedură era prea riguroasă, în special având în vedere așteptările rezultate din decizia inițială de admisibilitate a recursului săului și din tardivitatea cu care hotărârea finală declarând recursul în final inadmisibil a fost pronunțată (mai bine de șapte ani după decizia asupra admisibilității). Reclamantul a invocat de asemenea durată derogazie a procedurii în fața Tribunalului Suprem.
Prin decizie din 20 aprilie 2001, înalta jurisdicție a declarat recursul inadmisibil pentru lipsă de fondament. Privind prima plângere ridicată, înalta jurisdicție s-a pronunțat astfel
:
«
În măsura în care reclamantul invoca încălcarea articolului 24.1 din Constituția spaniolă datorită unui refuz excesiv de riguros și disproporționat care l-a privat de o decizie asupra fondului pretențiilor sale, recursul este evident lipsit de conținut justificând o hotărâre asupra fondului din partea acestui Tribunal [constituțional] (...) Conform jurisprudenței constante a acestui Tribunal [constituțional], nici principiul
pro actione
nu atinge același grad de intensitate privind dreptul la o cale de recurs (noncriminal), nici art. 24.1 din Constituția spaniolă nu obligă să se decidă în favoarea alternativei mai favorabile reclamantului (Decizia 160/1997 pentru alte decizii). Ca urmare, o interpretare a exigențelor procedurale privind modalitățile de admisibilitate ale recursului în casație non-irațională, non-arbitrară, nici manifestement greșită (cf. deciziile 160/1996, 295/2000) nu este contrară articolului
24.1 invocat, mai ales când decizia criticată este motivată și expune în mod întemeiat motivele reținute în acord cu propria jurisprudență a camerei nu lipsită de logică (...)
»
Privind plângerea privind durata excesivă a procedurii în fața Tribunalului Suprem, înalta jurisdicție a respins-o pentru neepuizarea căilor de recurs anterioare, reclamantul omițând să se plângă de aceasta la tribunal
a quo
.
B.
Dreptul și practica interne relevante
1.
Art. 24 § 1 din Constituție
«
Orice persoană are dreptul de a obține protecția efectivă a judecătorilor și tribunalelor pentru a-și exercita drepturile și interesele legitime, fără ca în niciun caz să poată fi pusă în imposibilitate de a se apăra.
»
2.
Legea privind jurisdicția contencios-administrativă (LJCA) din 1956
Titlul III, Capitolul II
: privind pretențiile părților
Art. 43 § 2
«
(...) dacă în momentul pronunțării hotărârii, tribunalul consideră că problema supusă examinării sale ar fi putut să nu fi fost degrabă apreciată de părți (...) fără ca aceasta să prejudicieze decizia finală, acestea vor fi informate și li se va acorda un termen de zece zile pentru a-și formula alegerile pe care le consideră oportune (...)
»
Titlul IV, Secțiunea II
: privind recursul în casație
Art. 95
«
1.
Recursul în casație va trebui să se bazeze pe unul sau mai multe din următoarele motive
:
(...)
3.
Încălcarea formelor esențiale ale procesului din cauza încălcării normelor care reglementează hotărârile și a celor care riguireaza actele și garantiile de procedură atât timp cât, în acest din urmă caz, a existat o prejuducare materială drepturilor apărării.
4.
Încălcarea dispozițiilor ordinii juridice sau a jurisprudenței aplicabile rezolvării problemelor ce alcătuiesc obiectul dezbaterii.
(...)
Art. 96 § 1
«1.
Recursul în casație va fi pregătit în fața organului jurisdicțional care pronunțase decizia atacată (...) prin intermediul unui act în care reclamantul va trebui să-și exprime intenția de a prezenta recursul prin intermediul unei expuneri succinte a condițiilor necesare.
(...)
»
Art. 97 § 1
«
1.
Când actul prezentat îndeplinește condițiile necesare prevăzute în paragraful anterior (...) camera contencios-administrativă a
Audiencia Nacional
sau a Tribunalului Superior de Justiție (...) va pune pe locuri partidele pentru a se prezenta, prin intermediul unui apărător, în termenul de treizeci de zile, în fața camerei contencios-administrative a Tribunalului Suprem.
(...)
»
Art. 99 § 1
«
1.
În termenul acordat, reclamantul va trebui să se prezinte în fața tribunalului și să depună în fața camerei contencios-administrative a Tribunalului Suprem memoriul în sprijinul recursului în care vor fi expuse în mod argumentat motivul sau motivele recursului citând dispozițiile sau jurisprudența pe care consideră că au fost încălcate.
»
Art. 100 § 2
«
2.
Camera va pronunța o decizie de inadmisibilitate în următoarele cazuri
:
a.
Când, în ciuda introducerii recursului, sunt constatate nerespectarea exigențelor prevăzute la art. 96 sau 97 sau, mai mult, când deciziile la care se referă recursul nu pot fi supuse recurului.
b.
Când motivul sau motivele invocate în memoriul în sprijinul recursului (
escrito de interposición
) nu fac parte din cele stabilite la art. 95
; când dispozițiile reputate încălcate nu sunt citate
; când dispozițiile citate nu au o relație orice cu problemele dezbătute sau când, după ce au fost puse în demență să remedieze informalitatea constatată, persoana interesată nu s-a manifestat.
c.
Când recursul este manifestement lipsit de fondament, sau când alte căi de recurs similare ca substanță au fost respinse pe fond. În acest caz, și înainte de a pronunța decizia de inadmisibilitate, partea reclamantă va fi ascultată într-un termen de zece zile, informând-o anterior, în mod succint, de motivul eventual al inadmisibilității.
(...)
»
Art. 101 § 1
«
Când recursul este declarat admisibil pentru unu sau mai multe motive, o copie a recursului va fi remisă partidelor defenderese pentru ca, după ce s-au prezentat, să-și prezinte memoriul să se împotrivească recursului (...)
(...)
»
Art. 102 § 3
«
Când niciun din motivele de casație nu este reținut, hotărârea va spune că nu este caz de recurs cu condamnarea reclamantului la cheltuieli.
»
Titlul IV, Capitolul V
: dispoziții comune, Secțiunea III
: incidente și nulitate ale actelor de procedură
Art. 129
«
1.
Când se invoca că un act al uneia din părți nu îndeplinește exigențele prescrise de prezenta lege, persoana interesată va putea remedia defectul de formalitate în cauză în termenul de zece zile (...)
2.
Când Tribunalul constată din oficiu existența unuia din defectele de formalitate enumerate în paragraful anterior, va pronunța o decizie care le expune, și termenul mai sus citat va fi acordat pentru ca defectul de formalitate să fie remediat (...)
(...)
»
3.
Noua lege 29/1998 din 13 iulie 1998 privind jurisdicția contencios-administrativă
Art. 93 § 2 și 3
«2.
Camera va pronunța o decizie de inadmisibilitate în următoarele cazuri
:
(...)
3.
Înainte de a pronunța decizia de inadmisibilitate, Camera informează în mod succint partidele privind motivele inadmisibilității recursului pentru ca aceștia să poată formula într-un termen de zece zile alegerile pe care le consideră relevante.
»
Totuși, conform dispoziției de tranziție a treia, recursurile în casație introduse înainte de intrarea în vigoare a legii sunt supuse legislației anterioare.
Reclamantul, care observă că refuzul de a-i elibera diploma solicitată l-a împiedicat să exercite ca profesor în învățământul public sau privat, se plânge de respingerea recursului în casație ca inadmisibil, chiar și atunci când Tribunalul Suprem recunoaște în decizia sa că exigențele formale necesare erau îndeplinite în cadrul actului de introducere al recursului (
escrito de preparación
). Acest lucru este cu atât mai surprinzător cu cât recursul fusese declarat admisibil la stadiul examinării admisibilității prin decizie din 10 iunie 1993. Or, în conformitate cu legislația aplicabilă, avea dreptul de a obține o examinare a fondului litigiului. Subliniază în plus că Tribunalul Suprem a anulat prima sa decizie asupra admisibilității mai bine de șapte ani după aceasta fără ca el să fi avut posibilitatea de a-și prezenta eventualele alegeri. Altfel, reamintește existența unei jurisprudențe constante a Tribunalului Suprem permiând să se țină seama atât de actul de introducere al recursului cât și de memoriul ulterior în sprijinul acestui recurs pentru a îndeplini exigențele formale ale recursului. Estimează că interpretarea extrem de riguroasă și disproporționată făcută de Tribunalul Suprem și de Tribunalul Constituțional a dispozițiilor care riguireaza recursul în casație l-a privat de dreptul de acces la un tribunal garantat de art. 6 § 1 din Convenție.
Reclamantul estimează că interpretarea extrem de riguroasă făcută de Tribunalul Suprem și de Tribunalul Constituțional a dispozițiilor care riguireaza recursul în casație este cu totul disproporționată și l-a privat de dreptul de acces la un tribunal garantat de art. 6 § 1 din Convenție, partea relevantă din care se citește după cum urmează
:
«
Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)
»
1.
Privind aplicabilitatea art. 6 § 1
Deși partidele au fost invitate să se pronunțe asupra aplicabilității art. 6 § 1 la procedura litigioasă, nu s-au pronunțat asupra problemei.
Pentru propria parte, Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale, evaluarea cunoștințelor și experienței necesare pentru a exercita o anumită profesie se aseamănă cu un examen de tip școlar sau universitar, domeniu care se îndepărtează atât de mult de sarcina normală a judecătorului încât garantiile art. 6 nu ar putea viza dezacordurile privind materia similară (cf., hotărârea Van Marle și alții c. Țările de Jos din 26 iunie 1986, seria A, nr.
o
101, § 36). Pe de altă parte, Curtea a estimat că atunci când o legislație subordonează la anumite condiții admiterea în o profesie și persoana interesată le satisface, aceasta din urmă posedă un drept de acces la profesie protejat de art. 6 § 1 (cf., hotărârea
De Moor c. Belgia
din 23 iunie 1994, seria A nr.
o
292-A, p. 15, §§ 43-47). Mai mult, Curtea, în cauza
Motière c.
Franța
(dec.) nr.
o
39615/99, 28 martie 2000) privind refuzul de eliberare a diplomei la sfârșitul unei formări urmată de persoana interesată, s-a pronunțat astfel
:
«
Totuși, în speța de față, reclamanta, nepatentată dar având deja lucrat ca voluntară și ca angajată, timp de doi ani în domeniul culturismului, se găsea fără locul de muncă când a început stagiul de formare pentru a obține brevetul litigios ; acest brevet i-ar fi permis, după caz, să acceseze o nouă profesie în acest domeniu, fie ca angajată în sectorul privat, fie ca funcționar. Chiar și în acest din urmă caz, art. 6 ar trebui să se aplice deoarece natura muncii pe care o ocupa reclamanta nu ar implica o participare directă nici măcar indirectă la exercitarea puterii publice și la funcții care vizează salvgardarea intereselor generale ale Statului, în sensul hotărârii
Pellegrin c. Franța
(8
decembrie 1999, care va apărea în
Colecție
1999, § 66). La sfârșitul stagiului, directorul CREPS i-a notificat un refuz de admitere. După ce a sesizat tribunalul administrativ, reclamanta vizează ca acesta din urmă să constate încălcarea anumitor reguli de drept printr-un act administrativ, în particular omisiunea CREPS de a completa caietul de formare și de a-l delibra înainte de decizia juriului care o declara eliminată, formalități totuși impuse de art. 7, 12 și 13 din ordinul ministerial din 13
august 1995. Este sigur că reclamanta nu avea dreptul de a obține diploma CREPS nici acela de a exercita profesia de instructor de culturism ; era totuși indreptatita la o procedură de examinare regulată, în conformitate cu art. mai sus citate, ceea ce i-ar fi permis să caute o muncă în domeniul culturismului. Cum regularitatea acestei proceduri se presta la un recurs judiciar care a fost exercitat de reclamanta (a se vedea,
mutatis mutandis
, hotărârea
Tinnelly & Sons Ltd și alții și McElduff și alții
(...)), o «contestație» privind un «drept de caracter civil» a apărut în speța de față și a fost rezolvată de jurisdicția administrativă. Art. 6 § 1 se aplică deci în speța de față.
»
Mai recent, în cauza
Martakis c. Grecia
(dec), nr.
o
54444/00, 14
martie 2002), Curtea a declarat că art. 6 § 1 era aplicabil când procedura litigioasă se referă la refuzul administrației de a recunoaște titlurile universitare ale reclamantului.
În speța de față, Curtea observă că procedura litigioasă se referea la refuzul de a elibera reclamantului diploma de profesor al învățământului primar ca urmare a studiilor urmase de acesta la începutul anilor 80. Rezultatul unei asemenea proceduri era determinant pentru viitorul profesional al acestuia în măsura în care diploma în cauză i-ar fi permis, după caz, să caute o muncă în domeniul învățământului. Deci, procedura administrativă se referea la «
o contestație
» privind un «
drept de caracter civil
». Ca urmare, art. 6 § 1 se aplică.
2.
Asupra fondului
Guvernul observă că dacă în cadrul examinării admisibilității recururilor de către jurisdicțiile de prim nivel și apel, acestea din urmă pot solicita observații suplimentare asupra admisibilității, lucrurile sunt diferite în ceea ce privește recursul în casație în fața Tribunalului Suprem unde revine exclusiv reclamantului să îndeplinească exigențele formale fără ca tribunalul să aibă orice obligație de a remedia defectele constatate în recurs. Privind momentul în care o cale de recurs poate fi declarată inadmisibilă, Guvernul subliniază că inadmisibilitatea poate interveni la momentul examinării fondului cazului în conformitate cu art. 102 § 3 din LJCA din 1956. Dispozițiile care riguireaza admisibilitatea recursului în casație nu prevăd în niciun caz obligația de a impune Tribunalului Suprem sarcina de a se substitui reclamantului în formularea motivelor recursului sau în citatea dispozițiilor juridice eventual încălcate. În final, Guvernul reamintește că Curtea a declarat în numeroase rânduri că specificitatea rolului jucat de Tribunalul Suprem ca jurisdicție de casație poate justifica un formalism mai mare al procedurii în fața lui. Ca urmare, estimează că plângerea este manifestement prost fundată.
Reclamantul subliniază că art. 100 din LJCA din 1956 prevede o procedură de inadmisibilitate, prin decizie specifică și anterioară judecății asupra fondului. Ca urmare, inadmisibilitatea recursului în casație propriu-zis nu este prevăzută la articolul care reglementează conținutul judecății în casație, și anume art. 102 din LJCA care se referă doar la confirmarea sau respingerea recursului. Altfel, în speța de față, Tribunalul Suprem declarase deja recursul admisibil. Altfel, a 3a cameră a Tribunalului Suprem aplicase art. 24 din Constituție și obligația care decurgea de a nu declara o cerere inadmisibilă fără a fi mai înainte auzit partidele. În această privință, reclamantul observă că noua lege 29/1998 din 13 iulie 1998 privind jurisdicția contencios-administrativă enterinat această jurisprudență în art.
93 § 3 care prevede informarea partidelor în prezența motivului eventual al inadmisibilității.
Reclamantul subliniază că în niciun caz nu se agita de a altera termenii dezbaterii în casație, ci pur și simplu de a obține o decizie asupra fondului. Estimează că o eroare sau un defect de procedură, pe de altă parte ușor remediabil dacă ocazia i-ar fi fost dată, nu poate justifica un obstacol pentru dreptul său de acces la o cale de recurs efectivă privind o decizie asupra fondului. Cu atât mai mult că decizia de admisibilitate a recursului fusese dată cu ani înainte. În final, reclamantul consideră că a existat o încălcare a dreptului de acces la un tribunal garantat de art. 6 § 1 din Convenție.
După ce a efectuat o examinare preliminară a argumentelor partidelor, Curtea estimează că plângerea reclamantului ridică probleme de drept și de fapt complexe care nu pot fi rezolvate în acest stadiu al examinării cererei, dar necesită o examinare asupra fondului.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară
restul cererei admisibil, toate mijloacele de fond rezervate.
Michael
O'Boyle
Nicolas
Bratza
Grefier
Președinte
de la requête n
o
77837/01
présentée par Ricardo SAEZ MAESO
contre l’Espagne
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 20 janvier 2004 en une chambre composée de
:
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
M.
M.
Pellonpää
,
MM.
J.
Casadevall
,
R.
Maruste
,
S.
Pavlovschi
,
J.
Borrego Borrego
,
M
me
E.
Fura-Sandström
,
juges
,
et de M. M.
O’Boyle,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 26 octobre 2001,
Vu la décision partielle du 19 novembre 2002,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Ricardo Saez Maeso, est un ressortissant espagnol, né en 1961 et résidant à Valence. Il est représenté devant la Cour par
M
e
Salvador Castell Castellano, avocat au barreau de Valence.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 24 janvier 1989, le requérant sollicita auprès de l’Université de Valence la délivrance du diplôme de professeur de l’enseignement primaire à la suite des études qu’il avait suivies au début des années 80. A l’appui de sa demande, il présenta l’attestation officielle délivrée par l’Ecole de formation des professeurs de l’enseignement primaire dans laquelle il était consigné qu’il avait réussi toutes les matières. Par une décision du 23
octobre 1989, l’Université de Valence rejeta la demande du requérant au motif que dans le procès verbal des résultats des épreuves, il était porté qu’il n’avait pas réussi la matière de mathématiques.
Contre cette décision, le requérant présenta un recours contentieux-administratif auprès du Tribunal supérieur de justice de Valence. Par un jugement contradictoire du 17 décembre 1992, le tribunal rejeta le recours au motif que l’Université avait agi dans le cadre de ses compétences et le respect de la légalité en refusant la délivrance du diplôme sollicité. Le tribunal observa que le refus de délivrance du diplôme était dû au fait qu’il avait été constaté que l’attestation officielle soumise par le requérant, et contenant les résultats obtenus durant ses études, avait été manifestement retouchée, pour ce qui est du résultat obtenu en mathématiques, en utilisant des types mécanographiques différents de ceux relatifs aux autres matières. Le tribunal estima que l’Université avait à juste titre comparé le résultat contesté avec les procès-verbaux des examens dressés lors des épreuves en 1984, d’où il ressortait que le requérant ne s’était pas présenté à la session de juin à l’examen de mathématiques et que, lors de la session de septembre, il n’avait pas réussi l’examen. En conclusion, le tribunal estima que l’Université avait agi correctement en refusant de délivrer au requérant le diplôme sollicité sur la seule base de l’attestation apportée par lui.
Contre ce jugement, le requérant forma un pourvoi en cassation devant le Tribunal suprême dans lequel il se plaignait notamment de ce que l’original du procès-verbal contenant le résultat des épreuves de mathématiques n’avait pas été soumis au tribunal en dépit de ses demandes réitérées. Par une décision du 10 juin 1993, le Tribunal suprême déclara recevable le pourvoi. Après la recevabilité, l’université de Valence déposa son mémoire à l’encontre du pourvoi le 9 juillet 1993.
Par un arrêt du 26 juin 2000, le Tribunal suprême rejeta le pourvoi pour les motifs suivants
:
«
Le pourvoi en cassation aurait dû être déclaré irrecevable dans le cadre de la procédure d’irrecevabilité. En effet, le caractère extraordinaire du pourvoi en cassation oblige le requérant à l’accomplissement rigoureux de certaines exigences dont le défaut entraîne la conséquence précitée [
l’irrecevabilité
]. La jurisprudence de cette chambre a été spécialement rigoureuse, déjà au stade de la présentation du pourvoi (pour tous les arrêts précédents, voir l’arrêt de la présente chambre du 28 mars dernier) sur l’obligation de préciser le motif sur lequel se fonde le pourvoi avec invocation expresse de l’alinéa pertinent de l’article 95 de la loi juridictionnelle l’étayant. En outre, s’il est fondé sur l’alinéa 4, il faut citer la norme juridique ou la jurisprudence que l’on considère violée ou inappliquée par le jugement. En définitive, il s’agit de mettre en œuvre l’injonction contenue à l’article 99.1 de cette loi dont l’inobservation entraînera l’irrecevabilité prévue par l’article 100.2. Par ailleurs, cette rigueur quant aux exigences formelles (cf., arrêt de cette chambre du 6 mars 1999 et les autres qui y sont citées) ne saurait être tempérée par le principe
pro actione
qui, en cassation, ne revêt pas la force qui lui est reconnue dans le cadre de l’accès aux voies de recours juridictionnelles.
A cet égard, la simple lecture du mémoire déposé à l’appui du pourvoi en cassation «(
escrito de interposición
), montre que sous la rubrique concernant les motifs du pourvoi, sont expressément invoquées, comme motif premier, «
la violation de l’article 110 de la loi sur la procédure administrative du 17 juillet 1958 et de l’article
24 de la Constitution
», et comme deuxième motif, «
la violation de l’article
131.1 de la loi juridictionnelle
», sans une référence quelconque à l’article 95 de cette loi ni à l’alinéa de la disposition en question sur lesquels les motifs de cassation trouvent appui et, partant, sans préciser lequel des motifs susceptibles de cassation est en jeu. En agissant de la sorte, le requérant n’a pas rempli l’obligation de procédure que la loi lui impose avec pour sanction (...) de rendre irrecevable le pourvoi en application de l’article 100.2 précité –
inobservation des exigences de l’article 96. Comme nous l’avons exprimé dans nos arrêts du 29 mai dernier et du 2
juin actuel, une telle conclusion ne saurait être invalidée par le fait que dans son écrit d’introduction du pourvoi (
preparación del recurso
), le requérant invoqua l’article
95.1, alinéa 4 de la loi juridictionnelle, car il s’agit d’exigences de procédure exigibles à des moments de procédure différents, qui doivent être remplies à chaque stade de la procédure. A cet égard, les défauts de formalités commis dans le cadre du mémoire présenté à l’appui du pourvoi en cassation ne sauraient être corrigés à la lumière du contenu de l’écrit d’introduction du pourvoi. En définitive, le pourvoi en cassation est formulé comme s’il s’agissait de moyens d’appel.
(...) Compte tenu de ce qui précède, le pourvoi en cassation doit être déclaré irrecevable, ce qui, au présent stade de la procédure, se transforme en un rejet du pourvoi. (...)
»
Invoquant le droit à un procès équitable dans un délai raisonnable garanti par l’article 24 de la Constitution, le requérant forma un recours d’
amparo
devant le Tribunal constitutionnel. Dans son recours, il se plaignait, en premier lieu, que le Tribunal suprême avait déclaré irrecevable son pourvoi en cassation sans lui avoir donné l’occasion, conformément à la loi sur la juridiction contentieuse-administrative (LJCA) de 1956, de réparer les défauts de formalités constatés. Le requérant faisait valoir que, dans de nombreux cas, le Tribunal suprême avait pris en compte les moyens soumis dans l’écrit d’introduction du pourvoi en cassation afin de compléter le mémoire déposé postérieurement à l’appui du pourvoi. Le requérant se plaignait que l’application faite par le Tribunal suprême des exigences de procédure était par trop rigoureuse, eu égard tant aux expectatives résultant de la déclaration initiale de recevabilité de son pourvoi que de la tardiveté avec laquelle l’arrêt final déclarant le pourvoi finalement irrecevable fut rendu (plus de sept ans après la décision sur la recevabilité). Le requérant allégua également la durée déraisonnable de la procédure devant le Tribunal suprême.
Par une décision du 20 avril 2001, la haute juridiction déclara le recours irrecevable pour défaut de fondement. S’agissant du premier grief soulevé, la haute juridiction se prononça ainsi
:
«
Pour autant que le requérant allègue la violation de l’article 24.1 de la Constitution espagnole en raison d’un rejet excessivement rigoureux et disproportionné le privant d’une décision sur le fond de ses prétentions, le recours est dépourvu manifestement de contenu justifiant un arrêt sur le fond de la part de ce Tribunal [constitutionnel] (...) Selon la jurisprudence constante de ce Tribunal [constitutionnel], ni le principe
pro actione
n’atteint le même degré d’intensité s’agissant du droit à un recours (non pénal), ni l’article 24.1 de la Constitution espagnole n’oblige à se décider en faveur de l’alternative la plus favorable au requérant (Arrêt 160/1997 pour d’autres arrêts). En conséquence, une interprétation des exigences procédurales concernant les modalités de recevabilité du pourvoi en cassation non déraisonnable, non arbitraire, ni manifestement erronée (cf. arrêts 160/1996, 295/2000) n’est pas contraire à l’article
24.1 invoqué, qui plus est, lorsque la décision critiquée est motivée et expose de manière fondée les raisons retenues en accord avec la propre jurisprudence de la chambre non dépourvue de logique (...)
»
Quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure devant le Tribunal suprême, la haute juridiction le rejeta pour non-épuisement des voies de recours préalable, le requérant ayant omis de s’en plaindre auprès du tribunal
a quo
.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
1.
Article 24 § 1 de la Constitution
«
Toute personne a le droit d’obtenir la protection effective des juges et des tribunaux pour exercer ses droits et ses intérêts légitimes, sans qu’en aucun cas elle puisse être mise dans l’impossibilité de se défendre.
»
2.
Loi sur la juridiction contentieuse-administrative (LJCA) de 1956
Titre III, Chapitre II
: sur les prétentions de parties
Article 43 § 2
«
(...) si au moment de rendre son arrêt, le tribunal considère que la question soumise à son examen aurait pu ne pas être dûment appréciée par les parties (...) sans que cela ne préjuge la décision définitive, celles-ci en seront informées et un délai de dix jours leur sera accordé afin qu’elles formulent les allégations qu’elles considèrent opportunes (...)
»
Titre IV, Section II
: sur le pourvoi en cassation
Article 95
«
1.
Le pourvoi en cassation devra se fonder sur l’un ou les motifs suivants
:
(...)
3.
La violation des formes essentielles du procès en raison de l’infraction des normes régulatrices des jugements et de celles régissant les actes et garanties de procédure pour autant que, dans ce dernier cas, il y ait eut atteinte matérielle aux droits de la défense.
4.
Infraction aux dispositions de l’ordonnancement juridique ou à la jurisprudence applicables à la résolution des questions objet du débat.
(...)
Article 96 § 1
«1.
Le pourvoi en cassation se préparera auprès de l’organe juridictionnel ayant rendu la décision attaquée (...) moyennant un écrit dans lequel le requérant devra exprimer son intention de présenter le pourvoi au moyen d’un exposé succinct des conditions requises.
(...)
»
Article 97 § 1
«
1.
Lorsque l’écrit présenté remplit les conditions requises prévues au paragraphe précédent (...) la chambre contentieuse-administrative de l’
Audiencia Nacional
ou du Tribunal supérieur de justice (...) mettra en demeure les parties pour qu’elles comparaissent, moyennant avoué, dans le délai de trente jours, devant la chambre contentieuse-administrative du Tribunal suprême.
(...)
»
Article 99 § 1
«
1.
Dans le délai accordé, le requérant devra comparaître devant le tribunal et déposer auprès de la chambre contentieuse-administrative du Tribunal suprême le mémoire à l’appui de son pourvoi dans lequel seront exposés de manière raisonnée le ou les motifs du pourvoi en citant les dispositions ou à la jurisprudence qu’il considère avoir été enfreints.
»
Article 100 § 2
«
2.
La chambre prononcera une décision d’irrecevabilité dans les cas suivants
:
a.
Lorsque, nonobstant l’introduction du pourvoi, sont constatées le non-respect des exigences prévues aux articles 96 ou 97 ou, encore, lorsque les décisions auxquelles se réfère le pourvoi ne peuvent faire l’objet de recours.
b.
Lorsque le motif ou les motifs invoqués dans le mémoire à l’appui du pourvoi (
escrito de interposición
) ne font pas partie de ceux établis à l’article 95
; lorsque les dispositions réputées enfreintes ne sont pas citées
; lorsque les dispositions citées n’ont pas un rapport quelconque avec les questions débattues ou lorsque, ayant été mis en demeure de réparer l’informalité constatée, l’intéressé ne s’est pas manifesté.
c.
Lorsque le pourvoi est manifestement dépourvu de fondement, ou lorsque d’autres recours semblables en substance ont été rejetés au fond. Dans ce cas, et avant de rendre la décision d’irrecevabilité, la partie requérante sera entendue dans un délai de dix jours en l’informant au préalable, de manière succincte, de l’éventuel motif d’irrecevabilité.
(...)
»
Article 101 § 1
«
Lorsque le pourvoi est déclaré recevable pour un ou plusieurs motifs, une copie du pourvoi sera remise à la ou aux parties défenderesses pour que, après avoir comparu, elles présentent leur mémoire à l’encontre du pourvoi (...)
(...)
»
Article 102 § 3
«
Lorsque aucun des motifs de cassation n’est retenu, l’arrêt dira qu’il n’y a pas lieu au recours avec condamnation du requérant aux frais.
»
Titre IV, Chapitre V
: dispositions communes, Section III
: incidents et nullité des actes de procédure
Article 129
«
1.
Lorsqu’il est allégué qu’un acte de l’une des parties ne remplit pas les exigences prescrites par la présente loi, l’intéressé pourra réparer le défaut de formalité en question dans le délai de dix jours (...)
2.
Lorsque le Tribunal constate d’office l’existence de l’un des défauts de formalité énoncés au paragraphe précédent, il rendra une décision les exposant, et le délai précité sera accordé afin que le défaut de formalité soit réparé (...)
(...)
»
3.
Nouvelle loi 29/1998 du 13 juillet 1998 sur la juridiction contentieuse-administrative
Article 93 § 2 et 3
«2.
La Chambre rendra une décision d’irrecevabilité dans les cas suivants
:
(...)
3.
Avant de rendre sa décision d’irrecevabilité, la Chambre informe de manière succincte les parties des motifs d’irrecevabilité du pourvoi pour qu’ils puissent formuler dans un délai de dix jours les allégations qu’ils estiment pertinentes.
»
Toutefois, d’après la disposition transitoire troisième, les pourvois en cassation introduits avant l’entrée en vigueur de la loi relèvent de la
législation antérieure.
GRIEF
Le requérant, qui fait observer que le refus de lui délivrer le diplôme sollicité l’a empêché d’exercer en tant que professeur dans l’enseignement public ou privé, se plaint du rejet de son pourvoi en cassation comme étant irrecevable, alors même que le Tribunal suprême reconnaît dans sa décision que les exigences formelles requises étaient remplies dans le cadre de l’écrit d’introduction du pourvoi (
escrito de preparación
). Cela est d’autant plus surprenant que le pourvoi avait été déclaré recevable au stade de l’examen de la recevabilité par une décision du 10 juin 1993. Or, conformément à la législation applicable, il avait le droit d’obtenir un examen du fond du litige. Il souligne en outre que le Tribunal suprême a annulé sa première décision sur la recevabilité plus de sept ans après cette dernière sans qu’il ait eu la possibilité de soumettre ses éventuelles allégations. Au demeurant, il rappelle l’existence d’une jurisprudence constante du Tribunal suprême permettant de prendre en compte et l’écrit d’introduction du pourvoi et le mémoire postérieur à l’appui de ce pourvoi afin de remplir les exigences formelles dudit pourvoi. Il estime que l’interprétation extrêmement rigoureuse et disproportionnée faite par le Tribunal suprême et par le Tribunal constitutionnel des dispositions régissant le pourvoi en cassation l’a privé du droit d’accès à un tribunal garanti par l’article 6 § 1 de la Convention.
Le requérant estime que l’interprétation extrêmement rigoureuse faite par le Tribunal suprême et par le Tribunal constitutionnel des dispositions régissant le pourvoi en cassation est tout à fait disproportionnée et l’a privé du droit d’accès à un tribunal garanti par l’article 6 § 1 de la Convention dont la partie pertinente se lit comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
1.
Sur l’applicabilité de l’article 6 § 1
Bien que les parties aient été invitées à se prononcer sur l’applicabilité de l’article 6 § 1 à la procédure litigieuse, elles ne se sont pas prononcées sur la question.
Pour sa part, la Cour rappelle que, d’après sa jurisprudence, l’évaluation des connaissances et de l’expérience nécessaire pour exercer une certaine profession s’apparente à un examen de type scolaire ou universitaire, domaine qui s’éloigne tellement de la tâche normale du juge que les garanties de l’article 6 ne sauraient viser les différends sur pareille matière (cf., arrêt Van Marle et autres c. Pays-Bas du 26 juin 1986, série A, n
o
101, § 36). En revanche, la Cour a estimé que lorsqu’une législation subordonne à certaines conditions l’admission à une profession et que l’intéressé y satisfait, ce dernier possède un droit d’accès à ladite profession protégé par l’article 6 § 1 (cf., arrêt
De Moor c. Belgique
du 23 juin 1994, série A n
o
292-A, p. 15, §§ 43-47). Par ailleurs, la Cour, dans l’affaire
Motière c.
France
(déc.) n
o
39615/99, 28 mars 2000) concernant le refus de délivrance d’un diplôme au terme d’une formation suivie par l’intéressée, s’est prononcée ainsi
:
«
Toutefois, en l’espèce, la requérante, non diplômée mais ayant déjà travaillé comme bénévole et comme salariée, pendant deux ans dans le domaine du culturisme, se trouvait sans emploi lorsqu’elle a entrepris son stage de formation pour obtenir le brevet litigieux ; ce brevet lui aurait, le cas échéant, donné accès à une nouvelle profession dans ce domaine, soit en tant qu’employée dans le secteur privé soit en tant que fonctionnaire. Même dans ce dernier cas, l’article 6 trouverait à s’appliquer car la nature de l’emploi qu’occuperait la requérante n’impliquerait pas une participation directe ni même indirecte à l’exercice de la puissance publique et aux fonctions visant à sauvegarder les intérêts généraux de l’Etat, au sens de l’arrêt
Pellegrin c. France
(8
décembre 1999, à paraître dans le
Recueil
1999, § 66). A la fin du stage, le directeur du CREPS lui notifia un refus d’admission. En saisissant le tribunal administratif, la requérante visait à faire constater par celui-ci la violation de certaines règles de droit par un acte administratif, notamment l’omission du CREPS de remplir le livret de formation et de le lui délivrer avant la décision du jury la déclarant éliminée, formalités pourtant imposées par les articles 7, 12 et 13 de l’arrêté ministériel du 13
août 1995. Il est certain que la requérante n’avait pas un droit d’obtenir le diplôme du CREPS ni celui d’exercer la profession de monitrice de culturisme ; elle avait cependant droit à une procédure d’examen régulière, conformément aux articles susmentionnés, ce qui lui aurait permis de rechercher un travail dans le domaine du culturisme. Comme la régularité de cette procédure se prêtait à un recours judiciaire qui a été exercé par la requérante (voir,
mutatis mutandis
, l’arrêt
Tinnelly & Sons Ltd et autres et McElduff et autres
(...)), une « contestation » relative à un « droit de caractère civil » a surgi en l’occurrence et a été tranchée par la juridiction administrative. L’article 6 § 1 trouve donc à s’appliquer en l’espèce.
»
Plus récemment, dans l’affaire
Martakis c. Grèce
(déc), n
o
54444/00, 14
mars 2002), la Cour a déclaré que l’article 6 § 1 était d’application lorsque la procédure litigieuse portait sur le refus de l’administration de reconnaître les titres universitaires du requérant.
En l’espèce, la Cour note que la procédure litigieuse portait sur le refus de délivrer au requérant le diplôme de professeur de l’enseignement primaire suite aux études qu’il avait suivies au début des années 80. L’issue d’une telle procédure était déterminante pour son futur professionnel dans las mesure ou le diplôme en question lui aurait, le cas échéant, permis de rechercher un emploi dans le domaine de l’enseignement. Dès lors, la procédure administrative portait sur «
une contestation
» relative à un «
droit de caractère civil
». En conséquence, l’article 6 § 1 trouve à s’appliquer.
2.
Sur le fond
Le Gouvernement fait remarquer que si dans le cadre de l’examen de la recevabilité de recours par les juridictions de première instance et d’appel, ces dernières peuvent solliciter des observations complémentaires sur la recevabilité, il en va différemment s’agissant du pourvoi en cassation devant le Tribunal suprême où il revient exclusivement au requérant d’accomplir les exigences de forme sans que le tribunal n’ait aucune obligation de réparer les défauts constatés dans le pourvoi. Quant au moment où un recours peut être déclaré irrecevable, le Gouvernement souligne que l’irrecevabilité peut intervenir au moment d’examiner le fond de l’affaire conformément à l’article 102 § 3 de la LJCA de 1956. Les dispositions régissant la recevabilité du pourvoi en cassation ne prévoient en aucun cas d’imposer au Tribunal suprême la charge de se substituer au requérant dans la formulation des motifs du pourvoi ou dans la citation des dispositions légales éventuellement violées. Enfin, le Gouvernement rappelle que la Cour a déclaré à de nombreuses reprises que la spécificité du rôle que joue le Tribunal suprême comme juridiction de cassation peut justifier un plus grand formalisme de la procédure devant lui. En conclusion, il estime que le grief est manifestement mal fondé.
Le requérant souligne que l’article 100 de la LJCA de 1956 prévoit une procédure d’irrecevabilité, par décision spécifique et antérieure au jugement sur le fond. En conséquence, l’irrecevabilité du pourvoi en cassation lui-même n’est pas prévu à l’article qui réglemente le contenu du jugement en cassation, à savoir l’article 102 de la LJCA qui ne se réfère qu’a la confirmation ou au rejet du pourvoi. D’ailleurs, en l’espèce, le Tribunal suprême avait déjà déclaré le pourvoi recevable. Au demeurant, la 3
e
chambre du Tribunal suprême a appliqué l’article 24 de la Constitution et l’obligation qui en découle de ne pas déclarer une requête irrecevable sans avoir au préalable entendu les parties. A cet égard, le requérant fait remarquer que la nouvelle loi 29/1998 du 13 juillet 1998 sur la juridiction contentieuse-administrative a entériné cette jurisprudence dans son article
93 § 3 qui prévoit d’informer les parties en présence du motif éventuel d’irrecevabilité.
Le requérant souligne qu’en aucun cas il ne s’agissait d’altérer les termes du débat en cassation, mais simplement d’obtenir une décision sur le fond. Il estime qu’une erreur ou un défaut de procédure, par ailleurs facilement réparable si l’occasion lui avait été donnée, ne saurait justifier une entrave à son droit d’accès à un recours effectif quant à une décision sur le fond. D’autant plus que la décision de recevabilité du pourvoi avait été rendue plusieurs années auparavant. En définitive, le requérant considère qu’il y a eu atteinte à son droit d’accès à un tribunal garanti par l’article 6 § 1 de la Convention.
Après avoir procédé à un examen préliminaire des arguments des parties, la Cour estime que le grief du requérant pose des questions de droit et de fait complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
le restant de la requête recevable, tous moyens de fond réservés.
Michael
O’Boyle
Nicolas
Bratza
Greffier
Président