CtEDO 18.01.2000 AI

PESTI et FRODL contre l'AUTRICHE

RESPONDENT
AUT
HOTĂRÂRE
18.01.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
PESTI et FRODL contre l'AUTRICHE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

(...) ÎN FAPT Primul reclamant [Dna Gabor Pesti] (petiția nr. 27618/95), născut în 1947, are cetățenia dublă austriacă și maghiară. Se află în prezent deținut la penitenciarul din Graz. Înaintea Curții este reprezentat de Dna K.D. Zessin, avocat la barou din Viena, și de Dna B. Orosz, avocat la barou din Budapesta.

Al doilea reclamant [Dna Helmut Frodl] (petiția nr. 27619/95), cetățean austriac, s-a născut în 1957. Se află în prezent deținut la penitenciarul din Garsten. Înaintea Curții este reprezentat de Dna N. Lehner, avocat la barou din Viena.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează.

Pe 14 iunie 1992, reclamanții, suspectați că au ucis F.K., care dispăruse puțin timp înainte, au fost arestați și apoi plasați în detenție preventivă. Ca și al doilea reclamant, F.K. fusese regizor și producător de filme. Fusese concurent al celui de-al doilea reclamant și, într-o scrisoare adresată ministerului federal austriac al Afacerilor Sociale, acuzase pe al doilea reclamant că a dat mită funcționarilor pentru a obține de la minister contracte de producție cinematografică. La începutul lunii iunie 1992, fragmente ale unui corp uman au fost descoperite la Budapesta. Corpul a fost ulterior identificat ca fiind cel al lui F.K. Înainte de arestare, reclamanții au fost interogați în repetate rânduri de poliție și judecătorul de instrucție. Al doilea reclamant a confesat că a ucis F.K. la Budapesta și a furnizat mai multe detalii. Primul reclamant a susținut că, până în ultimul moment, nu a avut nici cea mai mica cunoaștere a planului de a ucide F.K., dar a ajutat ulterior la scaparea de cadavru.

Pe 6 decembrie 1993, procesul reclamanților, amândoi acuzați de asasinare, s-a deschis înaintea tribunalului regional din Viena în materia penală (Landesgericht für Strafsachen), ședință în calitate de curs de asisă (Geschworenengericht). Cei doi reclamanți s-au declarat nevinovați.

La ședință, reclamanții au fost confruntați cu confesiunile celui de-al doilea dintre ei făcute poliției și judecătorului de instrucție. Potrivit acestor confesiuni, cei doi reclamanți planificaseră să-l atragă pe F.K. la Budapesta cu ajutorul unei tinere femei, B.N. Aceasta, cu care F.K. s-a prietenitor, l-a invitat să-și viziteze unchiul la Budapesta. Primul reclamant a jucat rolul unchiului. Odată ce F.K. a ajuns la apartamentul acestui unchi, primul reclamant i-a servit băuturi în care pusese un medicament somnifer. Apoi al doilea reclamant i-a tras și a tăiat corpul în bucăți, cu ajutorul primului reclamant. Aduseseră în acest scop o ferăstrău electrică, un cutter, pungi de plastic și un revolver. Al doilea reclamant declara, de asemenea, că săvârșise aceste fapte la instigarea primului reclamant.

La audiere înaintea tribunalului, primul reclamant a declarat că nu a luat parte la plan și a crezut că urmau să-l întâlnească pe F.K. și pe alți regizori în apartamentul din Budapesta pentru a discuta proiecte cinematografice. Deoarece F.K. nu doreau să-l întâlnească pe al doilea reclamant, apelaseră la metode neobișnuite pentru a-l convinge să se prezinte la Budapesta și se folosiseră de B.N. ca momeală, primul reclamant însuși pretinzând a fi unchiul fetei. Nu văzuse cum fusese împușcat F.K., deoarece se aflava în bucătărie când auzit brusc un zgomot. S-a întors în camera și l-a văzut pe F.K. culcat pe canapea. Al doilea reclamant i-a spus că F.K. era mort. Al doilea reclamant a plecat din cameră, ținând în continuare revolverul, caz în care primul reclamant s-ar fi dat seama că al doilea l-a împușcat pe F.K. N-ar fi ajutat pe al doilea reclamant să dezbrăcească victima sau să o taie în bucăți. Ar fi mers la vecini pentru a le spune că putea fi zgomot din cauza lucrărilor de construcție. Când s-a întors, ar fi văzut mai multe pungi negre în fața ușii băii. Al doilea reclamant le-ar fi transportat în mașina și primul reclamant l-ar fi ajutat să găsească containere pentru a depune pungile. Deși i-ar fi sfătuit să vândă revolverul, al doilea reclamant l-a aruncat în râu. A doua zi, au curățat apartamentul și au demontat patul. Al doilea reclamant a eboșat un plan conform căruia să facă ca și cum F.K. ar fi încă în viață. Primul reclamant a negat că ar fi dat un medicament sau somnifer victimei, sau că ar fi văzut o a treia persoană în apartament. A spus că s-a culcat curând după sosirea victimei și că nu era prezent tot timpul. L-ar fi ajutat pe al doilea reclamant după crimă pentru că era prietenul lui și pentru că îi era teamă de el.

Al doilea reclamant s-a retras din confesiunile sale și a declarat că nici el nici primul reclamant nu l-au ucis pe F.K. Un al treilea bărbat se aflara în apartament; era Boris P., un rus care ar fi avut legături cu KGB. Boris P. ar fi fost înșelat de J.G., alt regizor, și ar fi sperat că victima i-ar putea furniza informații despre această persoană. Al doilea reclamant declara, de asemenea, că în ziua respectivă era complet beat și rămâneșe singur într-o altă cameră. Auzise doar sunetul unei rixe în camera în care se afla victima. Rixes ar fi opus-o pe acest bărbat și pe Boris P., care trebuia să-l ucidă pe F.K. în cursul acestei lupte. Nu știa cum fusese corpul tăiat în bucăți sau ce se întâmplase revolverului lui. Atrasese F.K. la Budapesta pentru a-i face o piață, fiindcă acesta căutase să-i facă rău la minister. Intenționase să ascundă cocaină în mașina lui F.K. și să apeleze serviciile vamale. Boris P. i-ar fi furnizat cocaină și alți medicamente pentru a determina F.K. să spună unde se afla J.G.

Atunci când președintele curții de asisă l-a întrebat pe al doilea reclamant de ce nu vorbise de Boris P. mai devreme, ci doar la ultimul lui interogatoriu de judecătorul de instrucție, al doilea reclamant a declarat că promisese lui Boris P. să-l protejeze timp de șase luni.

Președintele l-a invitat pe al doilea reclamant să precizeze de ce ar fi putut furniza detalii despre infracțiune în confesiunile sale la poliție în timp ce spunea că nu văzuse nimic. Al doilea reclamant pretinzia că putuse reconstitui infracțiunea pe baza întrebărilor care i le pusese poliția și imaginilor pe care i le arătase. Când fecuse primele sale confesiuni mincinoase, avusese o impresie de ireal și se considerase pe sine ofițer de poliție. Avusese deci plăcere în a-și construi confesiunile pe baza întrebărilor poliției. Admisese că după uciderea lui F.K., el și primul reclamant decideseseră să facă să pară că F.K. era încă în viață.

În următoarele șase zile ale procesului, tribunalul a ascultat mai mulți martori: vecinii apartamentului din Budapesta, un angajat și un prieten al victimei, un angajat al unei bănci, mătușa victimei, secretara și un prieten al primului reclamant. Soția celui de-al doilea reclamant a refuzat să depună mărturie. Tribunalul a ascultat, de asemenea, ofițerii de poliție care participaseră la investigațiile preliminare și i-a interogat în special cu privire la confesiunile celui de-al doilea reclamant și modul în care fuseseră obținute. Apoi a adunat depozițiile a cinci experți judiciaren specialized în special în medicină legală și psihiatrie.

Cursa de asisă a refuzat să-l asculte pe B.N. în persoană, dar a citit cu glas tare declarația pe care aceasta o dăduse în cursul procedurii preliminare. Pe baza certificatelor medicale și a raportului unuia dintre medicii prezenți la proces, tribunalul a concluzionat că citarea lui B.N. să compare și interogarea lui prezintă un risc pentru sănătatea ei fiindcă locuia acum în Spania și suferea de scleroză în plăci; trebuia deci să-i fie cruțate orice efort și orice emoție inutilă.

Pe 22 decembrie 1993, cursa de asisă l-a găsit pe al doilea reclamant vinovat de asasinare și l-a condamnat la închisoare pe viață. Primul reclamant a fost condamnat la douăzeci de ani de închisoare pentru complicitate. Juriul a estimat că, conform planului pe care-l concepuseră, al doilea reclamant ucisese pe F.K. și primul acordase sprijin asasinării prin administrarea de medicamente somnifere victimei.

Pe 16 martie 1994, reclamanții au depus în comun o cerere pentru rectificarea procesului-verbal al procesului (Protokollberichtigungsantrag). Potrivit lor, președintele făcuse mai multe remarci și gesturi batjocoritoare pe care procesul-verbal nu le menționase, dar care puteau fi influențat juriul. Avocații apărării se referira la notele lor personale din care rezulta că președintele exprimase îndoieli cu privire la existența lui Boris P. Începând cu al treilea zi al procesului, președintele invitase zilnic avocatul celui de-al doilea reclamant să numească un martor care ar putea atesta că unul dintre jurați era imparțial, așa cum pretindea apărarea. De altfel, ar fi întrerupt pe amândoi reclamanții de mai multe ori, în special la sfârșitul procesului, când ei doreau să-și facă ultima declarație către jur.

Pe 22 aprilie 1994, președintele a respins cererea de rectificare a procesului-verbal. El a indicat că grefa (Schriftführerin) și el însuși comparaseră procesul-verbal al ședinței cu notele stenografice și constataseră că era fidel. Contrar a ceea ce spuneau notele personale și reclamanții, judecătorul anunțase numele jurații și ale înlocuitorilor lor și indicase unde vor ocupa locurile. Cât privește conduca avocatului celui de-al doilea reclamant, Dna Lehner, și pe cea a președintelui, procesul-verbal era exact.

Din procesul-verbal al procesului, care cuprinde aproximativ 280 de pagini, rezultă că raporturile dintre avocatul apărării, Dna Lehner, și președinte erau destul de tensionate și că aceste două persoane se acuzara reciproc. Procesul-verbal raportează următoarele elemente.

La ședința din 9 decembrie 1993, Dna Lehner a contestat o jurata pentru imparțialitate. Potrivit lui, ar fi fost informat că această jurata declarase după ședința din 7 decembrie că reclamanții trebuia condamnați la închisoare pe viață. Jurata a negat că ar fi făcut o asemenea declarație. Dna Lehner a precizat că un terț trimisese tribunalului o scrisoare care conținea numele «informatorului».

Pe 13 decembrie 1993, în cursul ședinței, judecătorul l-a invitat pe Dna Lehner să dea numele «informatorului» pentru ca tribunalul să se pronunțe asupra contestării, de apărare, a juratei pentru imparțialitate. În caz contrar, ar informa barou de avocați și procuratura pentru ca măsuri să fie luate împotriva avocatului pentru defăimare a unui jurat.

Pe 15 decembrie 1993 (a cincea zi a procesului), avocatul remisese președintelui o copie a plângerii pe care o depusese la procuratură cu privire la conduca președintelui. În paralel, l-a contestat pe acesta pentru imparțialitate. Pretindea că președintele nu avea obiectivitatea dorită și căuta să influențeze juriul prin gesturi, expresii faciale și remarci ironice și cinice. De altfel, președintele ar fi exercitat presiuni indebite asupra lui fiindcă l-ar fi invitat repetat să dea numele informatorului. În această privință, îl acuza pe președinte, de asemenea, de propagandă (Stimmungsmache) în sala de ședințe.

La ședința din 17 decembrie 1993, colegiul curții de asisă (Schwurgerichtshof) a respins cererea celui de-al doilea reclamant de a-l contesta pe președinte pentru imparțialitate; estimase că zâmbetele posibile (allfälliges Lächeln) ale președintelui la anumite declarații nu avuseră influență asupra jurații, care eram cetățeni responsabili (mündig). Tribunalul a negat orice propagandă pentru presă sau public. În ziua aceasta, avocatul primului reclamant solicitase audirea anumitor ziariști care puteau fi la curent cu imparțialitatea juratei. Nu știa, totuși, numele persoanei care rândul ei informase ziariștii. Al doilea reclamant sprijinise această cerere.

La ședința din 22 decembrie 1993, cursa de asisă respinsese cererea de a-l contesta pe o jurata pentru imparțialitate. Estimase neestablit că jurata ar fi făcut declarația litigioasă. În plus, apărarea nu indicase tribunalului numele persoanei care ar fi auzit declarația parțială. Tribunalul refuzase, de asemenea, să audioneze ziariștii deoarece nu eram martori direcți: simplu se întreținuseră prin telefon cu informatorul anonim.

La o dată nespecificată, primul reclamant formulase recurs de anulare (Nichtigkeitsbeschwerde) și apel împotriva pedepsei (Berufung). Pretindea că în procesul se aflase în imposibilitate de a înțelege care eram jurații titulari și care eram jurații înlocuitori; afirma că doi jurați nu depuseseră jurământ strângând mâna președintelui și taxă alți doi jurați de imparțialitate. Se plângea, de altfel, că președintele întrerupese când făcea ultima declarație către jur și că tribunalul nu efectuase audierile pe care le solicitase. Pretindea, de asemenea, că juriul se înșelase în verdictul lui fiindcă tezele celui de-al doilea reclamant nu era plauzibile. Potrivit lui, alte întrebări ar fi trebuit puse jurului și ar fi trebuit aplicat dreptul maghiar, mai puțin sever pentru infracțiunea de care era acuzat.

Pe 16 martie 1994, al doilea reclamant formulase recurs de anulare și apel împotriva pedepsei. Se ataca la faptul că cursa de asisă refuzase să audioneze mărturiile pe care le solicitase și respinsese cererea lui de a-l contesta pe președinte; potrivit lui, ar fi trebuit puse întrebări suplimentare jurului și existau contradicții între verdict și conținutul dosarului.

Pe 13 octombrie 1994, Curtea Supremă a respins recursurile de anulare și apelurile împotriva pedepsei. A confirmat sentința celui de-al doilea reclamant și a agravat pedeapsa primului, pe care l-a condamnat la închisoare pe viață. Sentința a fost comunicată reclamanților pe 20 decembrie 1994.

Privind plângerea primului reclamant cu privire la compunerea jurului, Curtea Supremă a remarcat că, potrivit transcrierii procesului, președintele anunțase fiecare jurat după nume și îi desemnase un loc fix. Rezulta deci clar care era jurații titulari și care era jurații înlocuitori. Compunerea jurului nu era deci viciat, contrar a ceea ce pretindea reclamantul. Faptul că președintele nu adunaessejaramâtul jurații care nu era credincioși ar fi putut fi o eroare de procedură, dar nu constituia în nici un caz motiv de anulare.

Privind alegația primului reclamant care afirma că nu putuse să se exprime în final, Curtea Supremă estimase că nu se găsea confirmată de raportul procesului. Orice ar fi, reclamantul nu împlinisessecondiții de procedură de respectat pentru a ridica acest mijloc de anulare fiindcă ar fi trebuit solicita o decizie interlocutorie asupra acestei probleme.

Curtea Supremă estimase, de asemenea, că cursa de asisă acționase în drept când respinsese cererile de audiere formulate de primul reclamant. Privind cererea lui vizând ca Curtea asculte urologul lui (sic) pentru a ști dacă personalitatea interesatului se schimbăsese în urma unui accident de automobil survenit în 1987, estimase că două rapoarte psihiatrice adunate suficiau. Privind cererea de audiere a ziariștilor cu privire la imparțialitatea alegată a unei jurate, Curtea Supremă remarcase că nu era martori direcți, deoarece simplu se întreținuseră prin telefon cu informatorul anonim. Chiar dacă cursa de asisă i-ar fi ascultat, proba nu ar fi fost făcută că informația furnizată de persoană anonimă era exactă. Privind audirea lui B.N., Curtea Supremă trimitea la motivele sale cu privire la recursul de anulare al celui de-al doilea reclamant (a vedea mai jos). Pentru ceea ce privea plângerea primului reclamant conform căreia nu se aplicase dreptul maghiar, Curtea Supremă considera că dreptul austriac se aplica în prezenta afacere fiindcă ea privea o infracțiune săvârșită în străinătate de un cetățean austriac asupra unei alte persoane cetățene austriace.

Privind recursul de anulare formulat de al doilea reclamant, Curtea Supremă judeca fără temeiu plângerea derivată din imparțialitatea alegată a președintelui. Remarcase că cererea de rectificare a procesului-verbal fusese respinge și că griefurile interesatului nu puteau deci fi examinate pe baza alegerilor formulate în cererea de rectificare. Declarase că nimic nu împiedică judecătorul să-și formeze o opinie asupra vinovății acuzatului înainte de sfârșitul procesului. Doar dacă judecătorul rămâne la această opinie în ciuda probelor în sens contrar poate fi considerat imparțial. În particular, în caz de motive spontane (cum ar fi gesturi sau schimbări de expresie), lipsa imparțialității judecătorului trebuie stabilit prin indicii precise suplimentare. Aceleași considerații se aplicau remarilor exprimând scepticismul judecătorului față de o teză dezvoltată. Nu este interzis judecătorului să manifeste o asemenea atitudine, deoarece face parte și din sentimentul lui când semnalează acuzatului sau martorului contradicții sau caracterul improbabil al declarațiilor lui. Al doilea reclamant nu indicase nici o circumstanță precisă care permită unui observator obiectiv să îndoiască imparțialitate președintelui curții de asisă, nu fusese deci atinse drepturile apărării reclamantului.

Pentru ceea ce privea plângerea relativ la faptul că cursa de asisă nu adunase mărturiile dorite de al doilea reclamant, Curtea Supremă estimase că cursa de asisă acționase cu temei când respinsese aceste cereri. B.N. nu era prezent când infracțiunea fusese săvârșit și întotdeauna afirması nu participase la planurile reclamanților. Nu era deci necesară-l asculta asupra problemei dacă existau indicii că F.K. urma să fie ucis la Budapesta. De altfel, un expert medical confirmase că o comparare înaintea curții prezenta risc pentru sănătatea ei fiindcă suferea boală gravă. B.N. rezidând în Spania, tribunalele austriece nu o puteau obliga să se prezinte la proces.

Reclamanții formează numeroase motive de plângere privind condamnarea lor și procedura care a condus la aceasta (...)

Pretind amândoi pe terenul articolului 6 că președintele curții de asisă dovedit imparțialitate împotriva lor și căuta să influențeze juriul prin remarci și gesturi ironice; că procedura penală lipsit de echitate, președintele refuzând rectificarea transcrierii procesului cum o solicitau și că în consecință conduca judecătorului nu repoua pe elemente corecte și suficiente (...) (...) Pretind, de asemenea, că control al condamnării lor prevăzut de dreptul austriac nu răspundea exigențelor articolului 2 al Protocolului nr. 7 fiindcă Curtea Supremă nu putea reexamina problema vinovății și avusese doar competență să caute dacă existau vicii de procedură. (...) ÎN DREPT 1. Curtea estimă că din cauza similitudinii problemelor de fapt și drept în joc, doi reclamanți fiind condamnați la end-ul aceleași proceduri penale și afacerile lor ridicând motive de plângere analoge, trebuie să unească cererile. (...) 3. Reclamanții se plâng de condamnarea lor și de absența pretinsei echități a procedurii care a condus la aceasta. Invocă art. 6 din Convenție, al cărui pasaje relevante sunt redactate după cum urmează: « 1. Orice persoană are dreptul ca cauza ei să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de un tribunal independent și imparțial, stabilit de lege, care va hotărî (...) asupra bunului-temei oricărei acuzații în materie penală adresate ei (...) 2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este presupusă nevinovată până ce vinovăția ei a fost stabilit pe cale legală. 3. Orice acuzat are dreptul în special la: a) fi informat, în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înțelege și în mod detaliat, asupra naturii și cauzei acuzației adresate lui; b) dispune de timp și facilități necesare pentru prepararea apărării lui; c) să se apere singur sau să aibă asistență unui apărător ales și, dacă nu are mijloace financiare, putea fi asistat gratuit de avocat de oficiu, când interesele justiției o cer; d) interoga sau face interogat martorii acuzării și obținea chemare și interogare martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării; (...) » Curtea reamintinde că art. 19 din Convenție îi face obligație asigura respectarea angajamentelor rezultând pentru Parties contractante din Convenție. Deosebit, nu îi aparține cunosc din erori de fapt sau drept pretinse comise de o jurisdicție internă, decât dacă și în măsura în care ar fi putut atinge drepturi și libertăți salvgardare Convenție. De altfel, dacă Convenție garanții în art. 6 dreptul la un proces echitabil, nu reglementează pentru orice admisibilitate dovezilor sau aprecierea lor, materie care aparține deci în prim loc dreptului intern și jurisdicțiilor naționale (hotărâre García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I).

Curtea estimă potrivit envisiona motive de plângere reclamanților denunțând inechitate procedurii sub unghi paragrafelor 1 și 3 articolului 6 luate laolaltă, mai ales că exigențe §3 reprezintă aspecte particulare dreptului la proces echitabil, garantat §1 (vedea, de exemplu, hotărâre Edwards c. Regatul Unit 16 decembrie 1992, seria A nr. 247-B, p. 34, § 33). (...) d) Reclamanții se plâng, pe terenul art. 6 § 1 din Convenție, faptul că președintele curții de asisă respinsese cererea lor rectificare transcrierii procesului. Potrivit lor, comportament judecătorului nu sprijinea pe piese exacte și suficiente.

Curtea remarca că reclamanții depuseseră în comun cerere rectificare raport procesului, pe care președintele curții respinge totuși după ce se asigura cu grefiera exactitate raport. Constatat că aceasta fusese întocmit în respectare regulilor procedură relevante și era fidel.

Curtea reamintinde că art. 6 nu putea cere juridicție apel controla raport un proces întocmit o jurisdicție inferioară, sau că procedura instanță ar trebui fi subiect raport integral. De altfel, verificare un grefier și, în cauza de față, în comun cu președintele, a fidel transcrierii un proces nu dezvăluie în sine nimic inechitabil (vedea, mutatis mutandis, hotărâre Gillow c. Regatul Unit 24 noiembrie 1986, seria A nr. 109, pp. 27-28, § 71).

Curtea observă că raport procesul în caus este voluminos și detaliat; cuprinde aproximativ 280 pagini. Observă că, dacă reclamanții sau avocații lor simțit că anumite remarci președintele purtau importanță deosebită procedură sau pentru un recurs anulare ulterioare, ar fi avut posibilitate cere cursa de asisă le consemne integral raport procesul. Nu pare au formulat parecer cereri la proces nici cursa de asisă le respinge. În aceste condiții, Curtea nu putea conchide respingere cerere reclamanților rectificare raport procesul ar încălcat în cap drepturi apărării garantate art. 6 Convenție.

e) Reclamanții alege pe terenul art. 6 Convenție că președintele curții de asisă avea prejudecată lor și căuta influențeze juriul prin remarci și gesturi ironice. Al doilea reclamant se atacă pe departe faptul că președintele pe care doreau contesta imparțialitate participat decizie asupra cerere.

Curtea reamintinde că în scopuri art. 6 § 1 imparțialitate trebuie apreciat după o abordare subiectivă, încercând determina convingere personală o judecător o ocazie dată, și după o abordare obiectivă aducând asigură oferea garanții suficiente exclue în privință orice dubiu legitim. Cât la prima, imparțialitate personală un magistrat se presupune până contraprova. Cât la a doua, conduce se întrebe dacă, indiferent comportament judecător, anumite fapte verificabile autorizează suspecta imparțialitate acestuia. În materie, chiar aparență poate purtă importanță. O merge încredere pe care tribunale o societate democratică se datoresc inspira justiciabilul, care incepe, penal, pe inculpați (hotărâre Padovani c. Italia 26 februarie 1993, seria A nr. 257-B, p. 20, §§ 25 și urm.).

Având în vedere constat care precede s-au cerere reclamanților rectificare raport procesul, Curtea estimă că este raport oficial care constituie baza materială examinare motiv.

Potrivit raport, atmosfera sala de ședințe cum și raporturile dintre avocații apărării și președinte era tense. Rezultă, de asemenea, din proces-verbal că mai departe declarații reclamanți făcut zâmbit președinte. Pe 17 decembrie 1993, trei judecători curți de asisă respinge cerere al doilea reclamant rectificare președinte imparțialitate; estimare că aceste zâmbete nu influențat jurații, cetățeni responsabili. Curtea Supremă consideră că motive spontane (cum ar fi gesturi și schimbări expresie) nu aveau consecință și trebuia să adauge elemente dovedesc lipsa imparțialitate judecător. Respinge recurs anulare formulat al doilea reclamant, estimând că acesta nu făcut stat nici o circumstanță precisă permită observator obiectiv îndoui imparțialitate judecător.

Curtea reamintinde că în materie imparțialitate judecător neliniști subiective suspect, oricât ar fi ele comprehensibile, nu constituie element determinant: trebuie inainte totul stabilit dacă putea trece pentru obiectiv justificat în caz (hotărâre Nortier c. Țări Basse 24 august 1993, seria A nr. 267, p. 15, § 33). Chiar dacă, în prezenta afacere, comportament președintele curți de asisă putea fi moment critic, Curtea estimă, în lumina procedură în ansamblul ei și circumstanțe particulare cauze, afirmații al doilea reclamant nu suficientă arunca dubiu pe imparțialitate personală președinte curții de asisă.

Privind motiv conform care președinte participat decizie cerere rectificare președinte imparțialitate, Curtea remarca al doilea reclamant forma în privință recurs anulare Curte Supremă, care urmă cursa de asisă. Control era suficient rectifica erori eventuale.

Curtea estimă deci că nu este nici aparență violării drepturi al doilea reclamant cadrul articolului 6 Convenție privind.

(...) 4. Reclamanții pretind că control lor condamnare prevăzut dreptul austriac era insuficient scopuri art. 2 Protocolul nr. 7 deoarece Curtea Supremă nu putea reexamina problema vinovății și nu avea competență decât să caute dacă existau vicii procedură.

În pasaje relevante, art. 2 Protocolul nr. 7 este redactat după cum urmează: « 1. Orice persoană declarată vinovat o infracțiune penală un tribunal dreptul face examina o juridicție superioară declarație vinovății sau condamnare. Exercițiul drept, inclusiv motive pentru care poate fi exercit, reglat lege. »

Curtea reamintinde că §1 acest articol referință lege națională, Stații contractante pot limita întindere control exercitat o juridicție superioară. În mai multe Stații membre Consilul Europei, control se limitează la probleme drept sau poate fi subordonat acordare persoană dorind interjeita apel o autorizație în scopul (Nielsen c. Danemarca, petiția nr. 19028/91, decizie Comisie 9 septembrie 1992, Decizii și rapoarte 73, pp. 239, 246).

Curtea remarca că reclamanții puteau forma și au formulat recurs anulare Curtea Supremă; denunțau vicii procedură procesul. Dintr-afară, introduseseră recurs împotriva pedeapsei, pe care Curtea Supremă examinase. Curtea estimă deci că control de Curtea Supremă condamnare reclamanți suficit scopuri art. 2 Protocolul nr. 7. În consecință, nu este nici aparență violării acestă prevedere.

Rezultă de aici că partea cerere este deci manifestă rău-cuvântată sens art. 35 § 3 Convenție și trebuie deci respinge conform art. 35 § 4.

(...) Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Hotărâre

să unească cererile;

Declară

cererile inadmisibile.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2002-06-20
0,91
CARROZZO contre l'ITALIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 56725/00 présentée par Antonio CARROZZO contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 20 juin 2002 en une chambre composée de MM. C.L.
CtEDO 2002-09-05
0,91
SANGIORGI contre l'ITALIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 70981/01 présentée par Gaetano SANGIORGI contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 5 septembre 2002 en une chambre composée de MM.
CtEDO 2006-10-31
0,91
AFFAIRE FÖLDES ET FÖLDESNE HAJLIK c. HONGRIE
9. Le 26 octobre 1994, le parquet de Miskolc délivra à l’encontre des requérants un acte d’accusation pour banqueroute frauduleuse et diverses autres infractions. 10. Entre-temps, le premier requérant avait attaqué devant le tribunal région
CtEDO 2000-10-19
0,90
SUSINI ET AUTRES contre la FRANCE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 43716/98 présentée par SUSINI et autres contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 19 octobre 2000 en une chambre compos
CtEDO 2001-03-15
0,90
FALCONE contre l'ITALIE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 37263/97 présentée par Nicolò FALCONE contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 15 mars 2001 en une chambre composée de MM. C.L. R
Sursă