SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 43716/98 prezentate de SUSINI și alții împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 19 octombrie 2000 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis, președintele A.B. Baka, J.P. Costa, V. Strážnická, P. Lorenzen, domnul Fischbach, A. Kovler, judecători și E. Fribergh, grefier de secțiune Având în vedere cererea prezentată mai sus Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la data de 10 martie 1998 și înregistrată la data de 5 octombrie 1998, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat competența Curții de a examina cererea, după ce a intenționat, face următoarea decizie în fapt Cei 7 reclamanți sunt resortisanți francezi, născuți între 1926 și 1965. membri ai aceleiași familii, ei își au reședința în Franța, în diferite localități. Este, de asemenea, solicitantă o asociație franceză situată la Issy-les-Moulineaux (Hauts-de-Seine). Reclamanții sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Corinne Valiant, avocată la Baroul Paris. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează: La 23 august 1992, P.S., în vârstă de 22 de ani, fiul, fratele și nepotul reclamanților, a fost rănit mortal cu o armă albă. Datorită martorilor prezenți la fața locului, M.B., autorul rănii mortale de cuțit, și N.K., autorul împușcăturilor cu grenade asupra victimei, au fost arestați și identificați imediat. La 24 august 1992, serviciile de poliție au auzit mulți martori și au solicitat de la serviciile competente măsurile de competență necesare (autopsie, expertiză balistică, expertiză toxicologică, expertiză a reziduurilor de focuri de armă și pete de sânge). Cele două persoane arestate au recunoscut că au fost la originea decesului P.S. 26. În august 1992 a fost deschisă o informație. M.B. a fost pus sub acuzare pe șeful de omor voluntar și N.K. al șefului de complicitate la omucidere intenționat și violență cu armă. Ei au fost plasați sub mandat de depunere. De la începutul procesului de crimă, reclamanții s-au numit parte civilă în fața instanței judecătorești. Foarte curând, instanța de judecată dispune de rezultatul investigațiilor efectuate în cadrul anchetei preliminare: expertiza toxicologică a victimei (raport depus la 3 septembrie 1992), expertiza petelor de sânge (raport depus la 21 octombrie 1992), expertiza balistică (raport depus la 23 octombrie 1992), expertiza reziduurilor de tir (raport depus la 13 octombrie 1992) În noiembrie 1992, la 18 noiembrie 1992, judecătorul l - a interogat pe acuzat cu privire la desfășurarea faptelor. La 20 noiembrie, el i - a supus la examene psihologice și psihiatrice. La 13 decembrie 1992, medicul își prezentase rapoartele. Prin scrisorile din 28 decembrie 1992 și 8 februarie 1993 adresate judecătorului judecător, avocatul părților civile a solicitat continuarea investigațiilor, în special căutarea și audierea martorilor și o anchetă a personalității referitoare la victimă. Prin scrisoarea din 24 martie 1993, avocatul reclamanților a solicitat din nou instanței judecătorești să inițieze audierile, interogatoriile, confruntările și transportul la fața locului, precum și investigațiile privind personalitatea victimei. La 25 martie 1993 s-a organizat o confruntare între M.B. și N.K. La data de 27 aprilie 1993, judecătorul din oficiu a efectuat o anchetă privind personalitatea victimei, care a fost încheiată la data de 5 iulie 1993. La data de 2 august 1993, M.B. și N.K. s-au confruntat pentru prima dată cu doi martori direcți. La 29 octombrie 1993, N.K. a fost eliberat și pus sub supraveghere judiciară. În noiembrie 1993, avocatul reclamanților a solicitat instanței de judecată să ia decizia de a primi mama victimei. La 25 octombrie și 21 decembrie 1993, M.B. și N.K. s-au confruntat cu M.B., un alt martor direct al faptelor. La 23 decembrie 1993, M.B. a fost eliberat și pus sub supraveghere judiciară. La 20 octombrie 1994, un nou judecător a preluat cazul și a auzit-o pentru prima dată pe mama victimei. La 21 noiembrie 1994, un prieten al lui M.B. a fost ascultat pe comisia de recurs. Între 7 februarie și 16 iunie 1995, doisprezece martori direcți ai faptelor, identificați încă din 24 august 1992, au fost auziți pentru prima dată de către judecător și care se confruntă cu autorii faptelor. La 3 martie 1995, judecătorul a declarat că dl B. face obiectul unei anchete de personalitate. La 5 octombrie 1995, el s-a transportat la fața locului pentru o încercare de refacere. La 9 iulie 1996, judecătorul judecător a dispus transmiterea dosarului procurorului general la tribunalul din Paris. Prin hotărârea din 19 septembrie 1996, la cererea părților civile, camera de judecată din apropierea tribunalului de apel din Paris a implicat o recalificare a faptelor și a dispus o informare suplimentară, astfel încât să se efectueze o nouă examinare a M.B.-ului șefului crimei cu premeditare și a N.K. al șefului complicității la crimă cu premeditare. La 10 decembrie 1996, camera de acuzare a dispus punerea sub acuzare și exmatricularea M.B. și N.K. în fața tribunalului din Paris. La 21 ianuarie 1998, tribunalul din Paris l-a condamnat pe M.B. la o pedeapsă cu închisoarea de șapte ani pentru crimă voluntară care a dus la moartea fără intenția de a o da și N.K. la o pedeapsă cu închisoarea de cinci ani, din care un an cu suspendare pentru complicitate. De asemenea, aceasta a acceptat cererile de despăgubire depuse de reclamanți. GRIFS Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanții se plâng de durata excesivă a procedurii. Invocând art. 13 din Convenție, reclamanții se plâng că legea franceză nu prevede nicio posibilitate pentru părțile din sectorul privat care fac obiectul procedurii judiciare, în special pentru a o accelera. Prin urmare, aceștia nu au beneficiat de nicio cale de atac eficientă pentru a evita încălcarea dreptului lor la un proces într-un termen rezonabil și dreptul lor la respectarea vieții private și de familie. Reclamanții susțin, de asemenea, că lipsa diligenței de care au dat dovadă autoritățile judiciare le-a adus atingere dreptului lor la respectarea vieții private și de familie, garantat prin art. 8 alineatul (1) din Convenție. La art. 34 1 din Convenție, în partea sa relevantă, Curtea poate fi sesizată cu o cerere de către orice persoană fizică, organizație guvernamentală sau grup de particulari care se pretinde a fi victima unei încălcări de către una dintre Înaltele P ă r ț i contractante a drepturilor recunoscute în Convenție (...). În ceea ce privește asociația reclamantă, Curtea constată în primul rând că aceasta nu acționează ca reprezentant al membrilor săi în același titlu, de exemplu, că un avocat care își reprezintă clientul nu i-a acordat niciun membru, în mod individual, mandat pentru a acționa în numele Curții. Unul dintre reclamanți este, cu siguranță, membru al acestei asociații, dar nu este al acesteia din urmă, ci al unui avocat pe care l-a mandatat să o reprezinte în fața Curții. Prin urmare, se pune întrebarea dacă asociația ca atare poate să se prevaleze de art. 34 Õ Curtea amintește că, pentru a se prevalează de dispoziția menționată anterior, un reclamant trebuie să îndeplinească două condiții : acesta trebuie să intre în una dintre categoriile de solicitanți menționate la art. 34 și trebuie să poată pretinde că este victima unei încălcări a convenției. În ceea ce privește prima condiție, Curtea arată că asociația solicitantă este o asociație de persoane fizice, astfel cum este definită de dreptul intern francez. Ca atare, aceasta intră în mod clar în una dintre categoriile de solicitanți menționate la art. 34 din convenție, cea a organizațiilor neguvernamentale. În ceea ce privește cea de-a doua condiție, Curtea amintește că noțiunea de " Victima" în sensul articolului 34 din convenție trebuie interpretată în mod autonom, indiferent de noțiunile de drept intern, cum ar fi, de exemplu, calitatea pentru a acționa. Pentru ca un reclamant să poată pretinde că este victima unei încălcări a drepturilor și libertăților sale protejate prin convenție, trebuie să existe o legătură suficient de directă între reclamant și prejudiciul pe care pretinde că l-a suferit ca urmare a încălcării. În această privință, este o jurisprudență constantă că o asociație solicitantă nu se poate pretinde ea însăși victimă a unor măsuri care ar fi adus atingere drepturilor recunoscute de convenție membrilor săi. Pe de altă parte, este clar că nu asocierea reclamantă ca atare este victima în speță a încălcării drepturilor garantate prin articolele 6, 8 și 13 din convenție. În consecință, asocierea solicitantă nu poate fi considerată victimă a unei încălcări a convenției. Această parte a cererii este, prin urmare, incompatibilă rațională personae cu dispozițiile Convenției și trebuie să fie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (2) din Convenție în ceea ce privește ceilalți reclamanți, primul recurs se referă la durata procedurii penale cu constituirea unei părți civile. Aceasta a început prin deschiderea unei informații judiciare la 26 august 1992 și este încheiată printr-o hotărâre a instanței de judecată la data de 21 iulie 1992. În stadiul actual al dosarului, Curtea consideră că nu este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui motiv și consideră că este necesar ca această parte a cererii să fie adusă la cunoștința guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Pe de altă parte, invocând art. 13 din Convenție, reclamanții se plâng că dreptul francez nu le permite, în calitate de părți civile, să deruleze procedura penală, în special în vederea accelerării acesteia. Ei se referă în special la instanța judecătorească de a efectua cu întârziere anumite acte de informare pe care le considerau esențiale pentru manifestarea adevărului. În stadiul actual al dosarului, Curtea consideră că nu este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui litigiu și consideră necesar ca această parte a cererii să fie adusă la cunoștința guvernului pârât în temeiul articolului 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. În cele din urmă, reclamanții consideră că lipsa de diligență de care au dat dovadă autoritățile judiciare în căutarea adevărului cu privire la circumstanțele în care P.S. a murit constituie o încălcare a articolului 8 din convenție. Reclamanții susțin că lentorii procedurii au avut Curtea arată că motivul întemeiat pe încălcarea articolului 8 se referă la aceleași fapte ca și cele care au fost menționate la art. 6 alineatul (1) și, prin urmare, consideră că examinarea acestui aspect trebuie să fie amânată. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că în ceea ce privește asociația reclamantă, AJURINE la examinarea respondentului față de ceilalți reclamanți. Erik Fribergh Christos Rozakis grefier Președinte
de la requête n° 43716/98
présentée par SUSINI et autres
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le
19 octobre 2000 en une chambre composée de
M.
C.L. Rozakis,
président
,
M.
A.B. Baka,
M.
J.P. Costa,
M
me
M.
M.
M.
juges
,
et de
M.
greffier
de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 10 mars 1998 et enregistrée le 5 octobre 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les 7 requérants sont des ressortissants français, nés entre 1926 et 1965. Membres d’une même famille, ils résident tous en France, dans diverses localités. Est également requérante une association française sise à Issy-les-Moulineaux (Hauts-de-Seine).
Les requérants sont représentés devant la Cour par M
e
Corinne Vaillant, avocate au barreau de Paris.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
Le 23 août 1992, P.S., âgé de 22 ans, fils, frère et neveu des requérants, fut mortellement blessé par arme blanche. Grâce aux témoins présents sur les lieux, M.B., auteur du coup de couteau mortel, et N.K., auteur de tirs au pistolet à grenaille sur la victime, furent immédiatement interpellés et identifiés.
Le 24 août 1992, les services de police entendirent de nombreux témoins et sollicitèrent des services compétents les mesures d’expertises nécessaires (autopsie, expertise balistique, expertise toxicologique, expertise des résidus de tirs et des taches de sang). Les deux personnes interpellées reconnurent être à l’origine du décès de P.S.
Le 26
août 1992, une information fut ouverte. M.B. fut mis en examen du chef d’homicide volontaire et N.K. du chef de complicité d’homicide volontaire et violences avec arme. Ils furent placés sous mandat de dépôt. Dès le début de l’instruction, les requérants se constituèrent partie civile devant le juge d’instruction.
Très rapidement, le juge d’instruction disposa du résultat des investigations menées dans le cadre de l’enquête préliminaire
: expertise toxicologique de la victime (rapport déposé le 3
septembre
1992), expertise des taches de sang (rapport déposé le 21
octobre
1992), expertise balistique (rapport déposé le 23
octobre
1992), expertise des résidus de tirs (rapport déposé le 13
novembre 1992), photographie des lieux.
Le 18 novembre 1992, le juge d’instruction interrogea les inculpés sur le déroulement des faits. Le 20 novembre, il ordonna qu’ils soient soumis à des examens psychologiques et psychiatriques. Le médecin commis déposa ses rapports le 13
décembre
1992.
Par lettres en date du 28 décembre 1992 et du 8 février 1993 adressées au juge d’instruction, l’avocat des parties civiles sollicita la poursuite des investigations et notamment la recherche et l’audition des témoins et une enquête de personnalité relative à la victime.
Par courrier du 24 mars 1993, l’avocat des requérants demanda à nouveau au juge d’instruction de procéder aux auditions, interrogatoires, confrontations et transport sur les lieux ainsi qu’à l’enquête relative à la personnalité de la victime.
Le 25 mars 1993 fut organisée une confrontation entre M.B. et N.K.
Le 27 avril 1993, le juge d’instruction ordonna, par commission rogatoire, une enquête concernant la personnalité de la victime. Son exécution fut achevée le 5
juillet
1993.
Le 2 août 1993, M.B. et N.K. furent confrontés pour la première fois à deux témoins directs. Le 29
octobre
1993, N.K. fut mis en liberté et placé sous contrôle judiciaire.
Par lettre du 18
novembre 1993, l’avocat des requérants sollicita du juge d’instruction qu’il reçoive la mère de la victime. Aucune réponse ne fut faite à cette demande.
Les 25
octobre et 21 décembre 1993, M.B. et N.K. furent confrontés avec M.B., autre témoin direct des faits.
Le 23 décembre 1993, M.B. fut remis en liberté et placé sous contrôle judiciaire.
Le 20 octobre 1994, un nouveau juge d’instruction reprit le dossier et entendit pour la première fois la mère de la victime.
Le 21 novembre 1994, un ami de M.B. fut entendu sur commission rogatoire.
Entre le 7 février et le 16 juin 1995, douze témoins directs des faits, identifiés dès le 24 août 1992, furent entendus pour la première fois par le juge d’instruction et confrontés aux auteurs des faits.
Le 3 mars 1995, le juge d’instruction ordonna que M.B. fasse l’objet d’une enquête de personnalité.
Le 5 octobre 1995, il se transporta sur les lieux pour une tentative de reconstitution.
Le 9 juillet 1996, le juge d’instruction ordonna la transmission du dossier au procureur général près la cour d’appel de Paris.
Par arrêt du 19 septembre 1996, à la demande des parties civiles, la chambre d’accusation près la cour d’appel de Paris procéda à une requalification des faits et ordonna un complément d’information afin que soit procédé à une nouvelle mise en examen de M.B. du chef de meurtre avec préméditation et de N.K. du chef de complicité de meurtre avec préméditation.
Le 10 décembre 1996, la chambre d’accusation ordonna la mise en accusation et le renvoi de M.B. et N.K. devant la cour d’assises de Paris.
Le 21 janvier 1998, la cour d’assises de Paris condamna M.B. à une peine d’emprisonnement de sept ans pour homicide volontaire ayant entraîné la mort sans intention de la donner et N.K. à une peine d’emprisonnement de cinq ans dont un an avec sursis pour complicité. Elle fit également droit aux demandes d’indemnisation présentées par les requérants.
1.
Invoquant l’article 6 §
1 de la Convention, les requérants se plaignent
de la durée excessive de la procédure.
2.
Invoquant l’article 13 de la Convention, les requérants se plaignent que la loi française ne prévoit aucune possibilité pour les parties civiles d’influer effectivement sur le déroulement du processus judiciaire, notamment afin de le faire accélérer. Ils n’ont donc bénéficié d’aucun recours effectif permettant d’éviter la violation de leur droit à un procès dans un délai raisonnable et leur droit au respect de leur vie privée et familiale.
3.
Les requérants font également valoir que le manque de diligence dont ont fait preuve les autorités judiciaires a porté atteinte à leur droit au respect de la vie privée et familiale, garanti par l’article 8 §
1 de la Convention.
1.
Il échet tout d’abord à la Cour d’examiner la question de savoir si les conditions posées par l’article 34
§
1 de la Convention ont été respectées en l’espèce.
L’article 34
§
1 de la Convention, dans sa partie pertinente, se lit ainsi
:
«
La Cour peut être saisie d'une requête par toute personne physique, toute organisation non gouvernementale ou tout groupe de particuliers qui se prétend victime d'une violation par l'une des Hautes Parties contractantes des droits reconnus dans la Convention (...).
»
Les requérants personnes physiques répondent sans conteste aux conditions précitées. S’agissant de l’association requérante, la Cour observe tout d’abord que celle-ci n’agit pas comme représentante de ses adhérents au même titre par exemple qu’un avocat représentant son client puisqu’aucun adhérent ne lui a donné, à titre individuel, mandat pour agir en son nom devant la Cour. L’un des requérants est certes membre de cette association, mais ce n’est pas à cette dernière mais à un avocat qu’il a donné mandat pour la représenter devant la Cour. Dès lors se pose la question de savoir si l’association en tant que telle peut se prévaloir de l’article 34 §
1.
La Cour rappelle que, pour se prévaloir de la disposition précitée, un requérant doit remplir deux conditions
: il doit entrer dans l’une des catégories de demandeurs mentionnés à l’article 34 et doit pouvoir se prétendre victime d’une violation de la Convention.
S’agissant de la première condition, la Cour relève que l’association requérante est une association de personnes physiques telle que définie par le droit interne français. En tant que telle, elle entre manifestement dans l’une des catégories de requérants visées à l’article 34 de la Convention, celle des organisations non gouvernementales.
Quant à la seconde condition, la Cour rappelle que la notion de «
victime
» au sens de l’article
34 de la Convention doit être interprétée de manière autonome, indépendamment de notions du droit interne telle que, par exemple, la qualité pour agir.
Pour qu’un requérant puisse se prétendre victime d’une violation de l’un de ses droits et libertés protégés par la Convention, il doit exister un lien suffisamment direct entre le requérant lui-même et le préjudice qu’il prétend avoir subi du fait de la violation alléguée.
A cet égard, il est de jurisprudence constante qu’une association requérante ne saurait se prétendre elle-même victime de mesures qui auraient porté atteinte aux droits que la Convention reconnaît à ses membres.
Par ailleurs, il est clair que ce n’est pas l’association requérante en tant que telle qui est victime en l’espèce des atteintes dénoncées aux droits garantis par les articles 6, 8 et 13 de la Convention. Il s’ensuit que l’association requérante ne peut se prétendre victime d’une violation de la Convention. Cette partie de la requête est donc incompatible
ratione personae
avec les dispositions de la Convention et doit être rejetée conformément à l’article 35 §
2 de la Convention
2.
Pour ce qui est des autres requérants, le premier grief porte sur la durée de la procédure pénale avec constitution de partie civile. Celle-ci a débuté par l’ouverture d’une information judiciaire le 26 août 1992 et s’est achevée par un arrêt de la cour d’assises en date du 21
janvier 1998. Elle a donc duré 5 ans, 4
mois et 26 jours.
En l’état actuel du dossier, la Cour estime ne pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du gouvernement défendeur en application de l’article 54 § 3 b) de son Règlement.
3.
Par ailleurs, invoquant l’article 13 de la Convention, les requérants se plaignent que le droit français ne leur permet pas, en tant que parties civiles, d’influer sur le déroulement de la procédure pénale, notamment en vue de la faire accélérer. Ils font en particulier grief au juge d’instruction d’avoir procédé avec retard à certains actes d’instruction qu’ils estimaient indispensables à la manifestation de la vérité.
En l’état actuel du dossier, la Cour estime ne pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du gouvernement défendeur en application de l’article 54 § 3 b) de son Règlement
4.
Les requérants considèrent, enfin, que le manque de diligence dont ont fait preuve les autorités judiciaires dans la recherche de la vérité sur les circonstances entourant le décès de P.S. constitue une violation de l’article 8 de la Convention.
Les requérants font valoir que les lenteurs de la procédure ont «
porté atteinte à la mémoire de P.S., à la douleur de ses proches et à la tranquillité familiale
».
La Cour relève que le grief tiré de la violation alléguée de l’article
8 concerne les mêmes faits que ceux objet du grief soulevé sous l’angle de l’article
6 §
1.Elle juge donc que l’examen de ce grief doit également être ajourné.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
à l’égard de l’association requérante,
l’examen de la requête à l’égard des autres requérants.
Erik Fribergh
Christos Rozakis
Greffier
Président