BENAZET c. FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Radiation du rôle
BENAZET c. FRANCE (CtEDO, 2007)
SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 49/03 prezentată de Jean BENAZET împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), șezând la 4 ianuarie 2007 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Cabral Barreto Ugrekhelidze mei Mularoni Fura-Sandström, Popović, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 10 decembrie 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, având în vedere scrisorile reprezentantului reclamantului din 12 iulie și 4 noiembrie 2006, care informează Curtea cu privire la decesul reclamantului și, respectiv, lipsa voinței reprezentanților legali ai unicului său moștenitor de a continua cererea, După ce a intenționat, a făcut următoarea decizie ÎN FAȚĂ pe reclamant, dl Jean Benazet, a fost un cetățean francez, născut în 1932 și își are reședința la data la care a fost introdusă cererea în Bordeaux. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul P. Bernardet, sociolog la Fresnaye pe Chedouet. Guvernul francez ( E. Belliard, director de afaceri juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost internat de opt ori între 1978 și 1990. La 27 martie 1991, după ce și-a făcut programarea, reclamantul s-a prezentat la cabinetul medicului care a întocmit certificatul medical, care și-a justificat ultimul internat și l-a amenințat cu un pistol cu grenade înainte de a trage de cinci ori cu arma. La 21 mai 1991, prefectul Vauclusei a luat, în temeiul articolelor 342 și L. 348 din Codul de sănătate publică, un ordin de arestare din oficiu al reclamantului în cadrul unității pentru bolnavi dificili (U.M.D.) a centrului spitalicesc specializat (C.H.S.) din Montfavet. Această hotărâre a intrat în vigoare la 23 mai 1991, data la care reclamantul a primit o ordonanță de nejudiciare pronunțată de instanța de judecată din Bordeaux cu privire la faptele care au avut loc la 27 martie 1991. Prin urmare, nu a fost necesară urmărirea penală a acestuia. La 27 iunie 1991 și, respectiv, la 18 iunie 1993, prefectul Vauclusei a luat două hotărâri privind confirmarea spitalizării din oficiu a reclamantului. La 3 noiembrie 1993, prefectul Vauclusei a luat un nou decret cu privire la reclamantul care menționa că acesta reprezenta un pericol pentru ordinea publică și securitatea persoanelor și dispunea menținerea acesteia în spitalizare din oficiu. La data de 28 octombrie 1998, reclamantul sesizează judecătorul cu privire la cauzele Tribunalului pendinte pendinte al Tribunalului pendinte pendinte pendinte al Tribunalului pendinte pendinte pendinte al Tribunalului pendinte pendinte pendinte pendinte pendinte pendinte pendinte pendinte. Prin ordonanța din 19 februarie 1999, Tribunalul pendinte pendinte pendinte pendinte pendinte, hotărând în forma recursurilor, a respins cererea reclamantului. La 10 martie 1999, reclamantul a răspuns la această ordonanță, invocând în special art. 5 alin. (1) și (2) din Convenție, el a susținut că nu i s-a comunicat niciodată, iar detenția sa era, în orice caz, neregulamentară. Prin Hotărârea din 2 septembrie 1999, Curtea a Uniunii Europene a considerat că art. L. 345 din Codul de sănătate publică era aplicabil în speță, cu condiția să se respecte dispozițiile articolelor L. 348 și L. 348-1 din același cod și, înainte de a se pronunța drept asupra cererii de retragere imediată a reclamantului, desemnează doi medici experți responsabili cu examinarea acestuia, în conformitate cu textele menționate anterior. Cei doi experți și-au depus rapoartele la grefa instanței de apel din 13 octombrie și 4 noiembrie 1999. Prin hotărârea din 9 martie 2000, instanța de apel a respins cererea de ieșire imediată a reclamantului. Reclamantul a luat măsuri împotriva celor două hotărâri pronunțate de instanța de apel din 7 martie 2000. În paralel, la 18 iulie 2000, prefectul Vaucluse a luat un ordin de autorizare a transferului reclamantului către centrul spitalicesc specializat (C.H.S.) Charles Perrens de Bordeaux. La 25 iulie 2000, s-a efectuat transferul reclamantului. Începând cu 26 iunie 2001, reclamantul nu a mai fost spitalizat sub regimul de spitalizare din oficiu (HO), ci sub cel al spitalizării la cererea unei terțe părți (HDT). De la 30 august 2001, cu toate că a fost menținut sub un regim de spitalizare care prevedea o monitorizare psihiatrică regulată, a avut loc o perioadă de ieșire la închisoare. Prin hotărârea pronunțată la 11 iunie 2002, Curtea de Casație, hotărând cu privire la recursurile formulate împotriva hotărârilor pronunțate la 2 septembrie 1999 și, respectiv, la 9 martie 2000 de Curtea a Uniunii Europene, a clasat aceste două hotărâri pe motiv că dispozițiile articolului L. 345 din Codul de sănătate publică nu erau aplicabile unei spitalizări din oficiu în temeiul articolului L. 348 din același cod. Statuând fără trimitere, Curtea de Casație a confirmat ordonanța din 19 februarie 1999. La 3 octombrie 2002, reclamantul a depus o cerere pentru a pune capăt spitalizării sale la C.H.S. Charles Perrens de Bordeaux. La 26 noiembrie 2002, reclamantul a fost audiat de judecătorul pentru libertăți și deținere în apropierea tribunalului de mare instanță din Bordeaux care, printr-o hotărâre pronunțată la 29 noiembrie 2002, a ordonat ieșirea imediată a reclamantului și a pus capăt regimului de internare la cererea unei terțe părți sub care acesta era plasat. La 11 septembrie 2003, a fost emisă o măsură de acordare a liberului de vamă a curatei reclamantului. Reclamantul sesizase, între timp, Curtea, la 10 decembrie 2002. Printr-o scrisoare din 12 iulie 2006, reprezentantul reclamantului în fața Curții a informat-o pe aceasta cu privire la decesul reclamantului, survenit în cursul lunii mai 2006. Reclamantul are ca unic moștenitor fiica sa A., care este plasat în custodia statului de asociere pentru adulți și tineri cu handicap (APEJH) din Bordeaux. Această asociație, având în vedere faptul că nu poate decide singură despre oportunitatea reluării și a continuării prezentei cereri, a solicitat în acest scop autorizarea judecătorului de tutelă din Bordeaux. Prin scrisoarea din 30 octombrie 2006, judecătorul tutelilor Bordeaux l-a informat pe JH că nu i s-a arătat oportun pe care o reprezenta. Reamintește în contul său diversele litigii pe care tatăl său le intenționase și în special prezenta cerere. El a subliniat că elementele medicale aduse la cunoștința sa au scos în evidență faptul că nu era în interesul protecției lui A. GRIFS A la origine, invocând art. 3 din Convenție, reclamantul a considerat că menținerea sa în cadrul U.M.D. a constituit un tratament inuman și degradant. Pe lângă art. 5 alineatul (1) din Convenție, acesta se plângea în special de condițiile specifice ale rezidenților din Montfafet și se plângea în special de regularitatea internă a acestuia. El se plângea, de asemenea, de absența controlului regulat al relevanței măsurii care reglementează internalizarea sa în Montfafet. Invocând art. 5 alin. (2) din Convenție, se plângea în special de necomunicarea hotărârii sale de internare și a diferitelor decizii de reînnoire care au urmat. Invocând art. 5 alin. În temeiul art. 5 alin. (4) din Convenție, acesta a considerat în special că nu a fost pronunțat în scurt timp, nici în primă instanță, nici în recurs, pe baza acțiunii pe care a introdus-o la 28 octombrie 1998 în fața instanței de mare instanță din Davignon. Reclamantul se plângea, de asemenea, că nu a obținut despăgubiri pentru prejudiciile care decurg din inaugurarea sa internă. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, el a contestat corectitudinea procedurii în fața Curții de Casație. Invocând art. 8 din Convenție, el se plângea în principal de prejudiciile cauzate de internările sale la U.M.D. din Montfafet despre relațiile sale cu fiica sa și despre tratamentul neuroleptic pe care l-ar fi făcut, fără a fi consimțit la aceasta, și pe care el îl considera o interferență nejustificată în viața sa privată. El se plângea, de asemenea, că a fost numit la azilul de bătrâni. în cele din urmă a invocat articolele 10 și 11 din convenție, considerând că a fost împiedicat să se implice și, în special, să se deplaseze la reuniunile Grupului de informare pentru aziluri , asociație de care era aderent. El a invocat unele dintre aceste obiecții în combinație cu art. 13 din Convenție, susținând că nu a beneficiat de o acțiune efectivă pentru a se plânge. Curtea ia notă de scrisoarea din 12 iulie 2006 la care se face referire în decizia sa privind decesul reclamantului. În scrisoarea din 4 noiembrie 2006, Curtea constată că persoanele cărora le revine răspunderea pentru tutelă a celui care a formulat cererea, după consultarea judecătorului de tutelă în această privință, nu au considerat oportun ca aceasta să preia și să continue prezenta cerere. Curtea ia act de această decizie și consideră că nu reiese din dosar nicio circumstanță specială referitoare la respectarea drepturilor de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Pentru a elimina cererea de rol. Dolle A. B AKA Premier Premier