CtEDO 20.01.2000 Auto

AGGIATO contre l'ITALIE

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
20.01.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
AGGIATO contre l'ITALIE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 35077/97 prezentată de Francesco AGGIATO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor LUI din secțiune Având în vedere art. 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale Având în vedere cererea formulată la 9 august 1996 de Francesco Aggiato împotriva Italiei și înregistrată la 7 martie 1997 sub nr. de dosar 35077/97 Având în vedere rapoartele prevăzute la art. 49 din Regulamentul Curții Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât la 2 iunie 1999 și observațiile în răspuns prezentate de solicitant la 19 iulie 1999 După ce a deliberat în acest sens decizia următoare ÎN FAVOAREA FAPTULUI Reclamantul este un resortisant italian, născut în 1947 și rezident la Palermo. Circumstanțele speciale ale cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: în cadrul unei anchete privind achizițiile publice, la 30 noiembrie 1995, judecătorul anchetei preliminare (GIP) a lui Palermo la arestare și plasarea în detenție provizorie a reclamantului și a 49 de co-preveniți. La 1 decembrie 1995, poliția din Palermo l-a arestat pe solicitant și i-a dat acestuia din urmă un exemplar al mandatului de arestare. Din mandatul de arestare reiese că reclamantul era suspectat că a comis nereguli în două contracte de achiziții publice indicate, prin faptul că ar fi acționat în calitate de intermediar și ar fi favorizat societățile candidate. Reclamantul a fost acuzat de asocierea infractorilor de tip mafiot, asocierea infractorilor simpli, concurența ilegală, corupția, înșelăciunea și neregulile în achizițiile publice. Suspiciunile grave împotriva reclamantului au constat în principal din declarațiile E.C., un antreprenor care a decis să coopereze cu autoritatea judiciară și cu L.R. Aceste declarații erau în concordanță cu înregistrările contabile ale anumitor societăți vizate de anchetă. De asemenea, a fost necesar să fie reținut, având în vedere riscul de recidivă și riscul de recidivă. La 4 decembrie 1995, reclamantul a fost interogat de GIP de la Palermo și a fost interogat ulterior de procurorul Republicii Palermo la 4 martie și 25 iunie 1996, în urma unor declarații în judecată făcute ulterior de martori. La o dată nespecificată, reclamantul a introdus o acțiune în fața Tribunalului din Palermo și a contestat regularitatea detenției sale, susținând că nu există motive plauzibile pentru a-l suspecta. Într-o decizie din 22 decembrie 1995, Tribunalul din Palermo a respins recursul reclamantului. Potrivit instanței, declarațiile în sarcina reclamantului erau susținute de numeroase indicii. Având în vedere capetele de acuzare, se presupunea că detenția provizorie este o măsură adecvată. În plus, s-a constatat în speță un risc de recidivă și de decădere a probelor. La 22 ianuarie 1996, reclamantul s-a ocupat de casare și a susținut că arestarea sa provizorie nu se justifica având în vedere lipsa unor motive plauzibile de a-l suspecta. Prin decizia din 11 iunie 1996, Curtea de Casație l-a decăzut pe reclamant din recurs. Potrivit Curții, Tribunalul de la Palermo a efectuat o evaluare corectă a declarațiilor în sarcina reclamantului. În special, declarațiile E.C. au fost precise, clare și credibile, deoarece acesta a decis să colaboreze în mod spontan cu autoritatea judiciară, cu riscul de a fi el însuși condamnat. În plus, declarațiile sale au fost susținute de declarațiile altor persoane, de declarațiile L.R. și de evidențele contabile depuse la dosar. Din dosar reiese că reclamantul a prezentat alte patru cereri de eliberare a libertății. Prima cerere, depusă la 14 martie 1996, a fost respinsă de către GIP la 22 martie 1996, pe motiv că suspiciunile grave de vinovăție, precum și pericolul de apariție a probelor și pericolul de recidivă au persistat, având în vedere evoluțiile anchetei. Cea de-a doua cerere, depusă la 1 iunie 1996, a fost respinsă de GIP la 25 iunie 1996, din aceleași motive. În special, GIP a estimat că pericolul de apariție a probelor și de recidivă a fost foarte mare, ținând cont de natura infracțiunii și de rolul pe care reclamantul era suspectat că îl are în organizație. Cea de-a treia cerere, depusă la 9 septembrie 1996, a fost respinsă de GIP la 13 septembrie 1996. GIP este de părere că, în lipsa unor elemente noi, problema existenței unor suspiciuni grave și suficiente trebuie considerată acoperită de decizia Curții de Casație (ne bis in idem) Pe de altă parte, nimic nu exclude pericolul apariției probelor și recidivei. Cea de-a patra cerere, depusă la 29 octombrie 1996, a fost respinsă de GIP la 7 noiembrie 1996 din aceleași motive, în special din motive care nu pot exclude pericolul de apariție a probelor și de recidivă, ținând cont de evoluțiile anchetei, în special de anumite declarații reprobabile recente. La 13 noiembrie 1996, procurorul Republicii lângă Tribunalul din Palermo a solicitat o prelungire a termenelor de detenție provizorie, pe motiv că investigația trebuia să continue pentru a obține probe referitoare la comiterea infracțiunilor, care fuseseră descoperite în cursul anchetei și care erau în legătură cu infracțiunile reprobabile inițial. În plus, riscurile prezentate de dovezi și de recidivă au persistat, iar printr-o decizie din 29 noiembrie 1996, GIP de la Palermo a respins cererea procurorului general al Republicii. Din motivarea acestei decizii reiese că, în pofida existenței riscurilor prezentate de probe și de recidivă, nu se putea prelungi detenția reclamantului din motivele prezentate de procuror, și anume pentru a-i permite să investigheze alte infracțiuni decât cele pentru care detenția fusese ordonată inițial. La 30 noiembrie 1996, reclamantul a fost eliberat. Între timp, la 20 noiembrie 1996, Ministerul Public a solicitat trimiterea în judecată a reclamantului. Până în prezent, procedura este pendinte și data la care a fost stabilită în mod preliminar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În plus, din dosar reiese că, la 11 ianuarie 1996, reclamantul a revocat mandatul avocatului său, Me Monaco, și l-a mandatat pe Me Rubino. La 2 februarie 1996, reclamantul a revocat mandatul dlui Lo Re și a confirmat mandatul dlui Rubino. La 1 iulie 1996, reclamantul l-a mandatat pe avocatul Lo Re. La 3 octombrie 1996, reclamantul a revocat mandatul dlui Lo Re și l-a mandatat pe Me Polizzi. Dreptul intern relevant la art. 273 alineatul (1) din Codul de procedură penală prevede că niciunul nu poate fi supus unor măsuri provizorii de detenție în cazul în care nu există indicii grave de vinovăție. în prezența unor cerințe specifice și inevitabile referitoare la anchetarea faptelor care fac obiectul, în legătură cu situații de pericol concret și actual pentru administrația sau autenticitatea probei, întemeiate pe circumstanțe de fapt menționate în mod expres în hotărâre sub pedeapsa cu nulitatea care poate fi declarată din oficiu (...) în cazul în care acuzatul a fugit sau în cazul în care există un pericol concret de evadare, cu condiția ca judecătorul să considere că o pedeapsă mai mare de doi ani închisoare poate fi aplicată (c) atunci când, pentru modalitățile specifice și circumstanțele faptelor și având în vedere personalitatea persoanei vizate de anchetă sau a persoanei acuzate, așa cum reiese din comportamentul sau actele sale sau din cazierul său judiciar, există un pericol concret ca aceasta să comită infracțiuni grave prin utilizarea de arme sau alte mijloace de violență împotriva persoanelor, sau împotriva ordinii constituționale, sau a infracțiunilor legate de crima organizată sau a infracțiunilor similare cu cele reprobabile (...) Potrivit articolului 275 alineatul (3) din Codul de procedură penală, existența acestor cerințe este prezumată pentru anumite infracțiuni deosebit de grave, printre care se numără și asocierea infractorilor de tip mafiot, cu excepția cazului în care există dovezi contrare. La art. 303 din Codul de procedură penală prevede termenele maxime de detenție provizorie în funcție de stadiul procedurii. În cazul în care o persoană este acuzată de asocierea unor răufăcători de tip mafiot, termenul aplicabil în primă instanță este de un an de la începutul detenției până la rejudecare. În cazul în care, înainte de expirarea acestui termen, decretul de stabilire a datei de începere a dezbaterilor nu a fost pronunțat, detenția provizorie încetează să mai fie legală, iar acuzarea trebuie repusă în libertate. Articolele 304 și 305 din Codul de procedură penală prevăd posibilitatea de a suspenda sau de a prelungi termenele de detenție în cazuri excepționale. cerințe de precauție grave, care, în cadrul unor activități deosebit de complexe de prelucrare a datelor, fac indispensabilă prelungirea detenției provizorii GRIEFS Invocând art. 5 alineatul (3) din convenție, reclamantul se plânge de durata detenției provizorii. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii penale împotriva sa. PROCEDURA Cererea a fost introdusă la 9 august 1996 și înregistrată la 7 martie 1997. În temeiul art. 5 alin. La 16 martie 1999, Curtea a decis să aducă obiecțiunile reclamantului cu privire la durata procedurii penale și la durata detenției provizorii în cunoștință de cauză a guvernului pârât, invitându-i să își prezinte în scris observațiile cu privire la admisibilitate și la temeinicia acestora și a declarat cererea inadmisibilă pentru surplus. Guvernul și-a prezentat observațiile la 2 iunie 1999, după prelungirea termenului acordat, iar reclamantul a răspuns la aceasta la 19 iulie 1999. ÎN DREPT, reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii. El reduce încălcarea art. 5 alin. (3) din Convenție. În sensul alin. (3) din art. 5 alin. Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. (c) (...) trebuie adusă imediat în fața unui judecător sau a unui alt magistrat abilitat prin lege să exercite funcții judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil, sau eliberată în timpul procedurii (...) Detenția provizorie a reclamantului a început la 1 decembrie 1995 și s-a încheiat la 30 noiembrie 1996; astfel, perioada care trebuie luată în considerare se extinde pe un an. Guvernul observă că durata detenției nu a depășit termenele maxime prevăzute de Codul de procedură penală și nu poate fi considerată excesivă. Referindu-se la criteriile de apreciere formulate de Curte - în special în cauzele Contrada c. Italia, Van der Tang c. Spania și Muller c. Franța - Guvernul subliniază gravitatea indicilor care îl împovărează pe solicitant, precum și cerințele de la litera (a) (pericol de probe și de pericol de recidivă) care au justificat arestarea și menținerea în detenție a reclamantului, astfel cum reiese din mandatul de arestare și din hotărârile instanțelor naționale. Guvernul observă că ancheta preliminară a vizat 45 de persoane și 80 de capete de acuzare și că ancheta a fost foarte delicată, având în vedere faptul că a fost necesar să se caute elemente de probă care să susțină declarațiile acuzatoare, potrivit cărora Mafia din Sicilia tindea să obțină un control deplin asupra întreprinderilor care lucrează în sectorul lucrărilor publice. Guvernul observă apoi că, în perioada în litigiu, a existat cea mai mare diligență desfășurată de autoritatea judiciară. În această privință, guvernul arată că reclamantul a fost interogat în repetate rânduri, în legătură cu elementele noi descoperite în cursul anchetei, care au agravat poziția reclamantului. Pe de altă parte, guvernul observă că reclamantul și-a schimbat avocatul de mai multe ori și ar fi amplificat gestionarea notificărilor actelor de procedură. Reclamantul contestă teza guvernului, remarcând, printre altele, faptul că autoritatea judiciară nu a desfășurat o diligență suficientă și indică faptul că interviul din 25 iunie 1996 a avut loc la cererea sa și că, ulterior, a solicitat în zadar să fie ascultat. Reclamantul neagă, de asemenea, că a schimbat avocatul. Curtea reamintește că termenul rezonabil nu se pretează la o evaluare abstractă. Caracterul rezonabil al menținerii în detenție a unui inculpat trebuie să se aprecieze în fiecare caz în funcție de particularitățile cauzei. Continuarea încarcerării se justifică numai în cazul în care există indicii concrete care dezvăluie o adevărată cerință de interes public, cu excepția prezumției de nevinovăție, cu privire la regula respectării libertății individuale (hotărârea W. Elveția din 26 ianuarie 1993, seria A nr. 254-A, p. 15, § 30). În primul rând, autoritățile naționale trebuie să examineze toate circumstanțele de natură să manifeste sau să își retragă existența unei astfel de cerințe și să dea socoteală în deciziile lor privind cererile de extindere. Curtea trebuie să-și bazeze examinarea pe motivele care figurează în deciziile menționate, precum și pe faptele necontroversate indicate de către persoana în cauză în mijloacele sale. Persistența unor motive plauzibile de a suspecta persoana arestată de a fi comis o încălcare este o condiție sine qua non a regularității detenției, dar după un timp nu mai este suficientă În acest caz, Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte motive adoptate de autoritățile judiciare continuă să legitimeze privarea de libertate. În cazul în care se dovedesc relevante și suficiente, aceasta caută în plus dacă autoritățile naționale competente au adus o precauție specială continuării procedurii (hotărârea Contrada c. Italia din 24 august 1998, Rec., 1998-V, p. 2185, § 54). Autoritățile competente au examinat de mai multe ori problema menținerii în detenție a reclamantului și au invocat pericolul de apariție a probelor și de recidivă. Curtea ia notă de faptul că art. 275 alineatul (3) din Codul de procedură penală presupune existența unui risc de decădere a probelor, precum și a unui risc de recidivă pentru anumite infracțiuni grave, cum ar fi cele reproșate reclamantului. Din deciziile de refuzare a eliberării reclamantului reiese că autoritățile competente au considerat riscul de recidivă și riscul de decădere a probelor ca fiind reale și inerente naturii infracțiunilor reproșate și rolului pe care reclamantul l-a suspectat în atribuirea contractelor de achiziții publice în litigiu, ținând seama de elementele de probă dobândite în dosarul cauzei pe parcursul anchetei preliminare. Prin urmare, Curtea consideră că pericolele prezentate de probe și de recidivă au constituit în speță motive pertinente și suficiente pentru întreaga durată a detenției. În ceea ce privește desfășurarea procedurii în perioada în cauză, Curtea constată că procurorul public a trebuit să efectueze investigații complexe, pentru a verifica declarațiile aflate în întreținere, pentru a auzi martori, pentru a colecta probe. În plus, în cursul anchetei preliminare, alți martori au pus în discuție reclamantul și acest lucru a prelungit ancheta. Curtea amintește că celeritatea specială la care un inculpat are dreptul în examinarea cauzei sale nu trebuie să aducă atingere eforturilor magistraților de a-și îndeplini sarcina cu grija dorită (hotărârea Contrada menționată anterior, p. 2189, § 67). Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu are motive speciale pentru a critica conduita autorităților judiciare în cursul perioadei în care reclamantul este reținut provizoriu. În consecință, această parte a cererii este în mod evident nefondată în sensul art. 5 alin. (3) din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 5 alin. (4) din Convenție. Reclamantul se plânge de durata procedurii penale de care face obiectul acesteia. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă, publică și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) mai târziu. Procedura a început la 1 decembrie 1995, prin arestarea reclamantului Guvernul observă că ancheta preliminară nu poate fi considerată ca fiind excesiv de lungă. Observațiile guvernului cu privire la această etapă a procedurii sunt cele enunțate la punctul 1 din partea în drept a prezentei decizii. În ceea ce privește perioada ulterioară datei de 20 noiembrie 1996, și anume după cererea de trimitere în instanță depusă de către procurorul public, statul care a fost numit a fost încetinirea procedurii, care ar explica prin necesitatea de a adresa dosarul unui nou judecător. De fapt, în conformitate cu un principiu stabilit de Curtea Constituțională, judecătorul anchetei preliminare care a ordonat privarea de libertate (GIP) nu poate fi același judecător care va decide rejudecarea în instanță a instanței la . ; ulterior dosarul a fost atribuit unui alt RUP. Din cauza supraîncărcării de muncă a acestui judecător, s-a acordat totuși prioritate dosarelor referitoare la inculpați deținuți. Reclamantul se referea la teza guvernului. Curtea a examinat argumentele părților cu privire la durata procedurii penale. Comisia consideră că, în această privință, cererea ridică întrebări de fapt și de drept complexe care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că nu poate fi justificată în mod corespunzător în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. toate mijloacele de fond rezervate, obiecția reclamantului cu privire la durata procedurii penale; DECLARĂ RESPECTA IRRECEVABILĂ pentru surplus. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2000-02-29
0,96
AFFAIRE AGGIATO c. ITALIE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE AGGIATO c. ITALIE (Requête n° 36822/97) ARRÊT STRASBOURG 29 février 2000 En l’affaire Aggiato c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : M. C.L. Roz
CtEDO 2001-04-26
0,95
AFFAIRE FRANCESCO AGGIATO c. ITALIE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE FRANCESCO AGGIATO c. ITALIE (Requête n° 35207/97) ARRÊT STRASBOURG 26 avril 2001 DÉFINITIF 26/07/2001 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des
CtEDO 2000-03-23
0,95
URSO contre l'ITALIE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 30523/96 présentée par Giuseppe URSO contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 23 mars 2000 en une chambre composée de M. C.L. Roz
CtEDO 2000-01-20
0,95
R.M. contre l'ITALIE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 43740/98 présentée par R.M. contre l'Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 20 janvier 2000 en une chambre composée de M. C.L.
CtEDO 2000-04-06
0,95
MANGASCIA' contre l'ITALIE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION FINALE DE LA COUR SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 41206/98 présentée par Francesco MANGASCIA’ contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en chambre du conseil le 6 av
Sursă