- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 25 ianuarie 2000
- Stat pârât
- FRA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Dommage matériel - demande rejetée
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Blaisot împotriva Franței
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A TREIA CAUZA BLAISOT C FRANȚA (Cercetarea nr. 33077/96) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 IANUARIE 2000 DEFINIF 25/04/2000 În cauza Blaisot c. Franța Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din icola Bratza, președintele J-P. Costa, L. Loucaide, P. Kūris, F. Tulkens, K. Jungwiert, H.S. Greve, judecători și Dolle graffière de secțiune După deliberarea sa în camera Consiliului la 11 ianuarie 2000, înmânarea hotărârii, adoptată la această dată de procedură la data de origine a cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Franceze și dintre care doi cetățeni francezi, M și M Blainot ( Septembrie 1996, în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind libertățile fundamentale).
Reclamanții sunt reprezentați de dl Daniel Jacoby, avocat în Baroul de la Paris. Cererea a fost înregistrată la 27 septembrie 1996 sub numărul de dosar 33077/96. Pe marginea unghiului art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plângeau de durata unei proceduri administrative în materie de reîmprospătare și de faptul că cauza lor nu a fost auzită în mod echitabil. În plus, ei se plângeau de o încălcare a dreptului lor la respectarea proprietății lor și invocau art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În decembrie 1997, Comisia (Camera a doua) a decis să aducă cauza întemeiat pe durata procedurii la cunoștința guvernului francez (adică, la data de ...), invitând la prezentarea în scris a observațiilor cu privire la admisibilitate și la temeinicia acesteia; aceasta a declarat cererea inadmisibilă pentru surplus.
Guvernul și-a prezentat observațiile la data de 6 În urma intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la 1 noiembrie 1998, în conformitate cu art. 5 alineatul (2) din protocol, cauza este examinată de Curte. În conformitate cu art. 52 alineatul (1) din Regulamentul Curții ( Wildhaber, a atribuit cauza celei de-a treia secțiuni. Camera constituită în cadrul secțiunii îl cuprindea pe domnul Costa, judecător ales în temeiul Franței [art. 27 alineatul (2) din Convenție și art. 26 alineatul (a) din Regulamentul de procedură], iar Sir Nicolas Bratza, președintele secțiunii [art. 26 alineatul (a) din Regulamentul de procedură]. Ceilalți judecători numiți de acesta din urmă pentru completarea camerei erau dl Loucaides, dl. Kūris, domnul Tulkens, domnul Jungwiert, și domnul H.S.
Greve [art. 26 alineatul (b) din Regulamentul de procedură]. La 8 iunie 1999, camera a declarat cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe durata procedurii. [2] EN:2001 Până în 1983, reclamanții au exploatat două parcele de teren de care erau proprietari la Huberville. În acel an, regruparea mai multor comune, ordonată cu ocazia creării unei devieri de la drumul național 13 (avizul de anchetă al proiectului de re-memorare fiind datat 4 noiembrie 1982), se referă și la terenurile reclamanților. După ce a luat o hotărâre cu privire la plângerile formulate în cursul anchetei respective, Comisia intercomunală pentru reorganizarea funciară și regruparea departamentului Canalului Mânecii, printr-o decizie din 14 ianuarie 1983, a publicat procesele verbale ale ședințelor sale, precum și planurile și declarațiile actualizate.
Propunerile comisiei intercomunale nu îi satisfac pe reclamanți, aceștia au formulat reclamații în fața comisiei departamentale de amenajare a Canalului Mânecii. În special, prin denunțarea la distanță a parcelei propuse a locuinței lor și, prin urmare, dificultățile semnificative ale exploatării sale (data sesizării comisiei na este necunoscută). Luarea în posesie a terenurilor a fost stabilită la 15 februarie 1983. Prin decizia din 16 mai 1983, Comisia departamentală menține dispozițiile proiectului de rememorare elaborate de comisia intercommunală, considerând că celelalte propuneri au avut ca efect înrăutățirea condițiilor de exploatare a vecinilor și deteriorarea proprietății în ansamblul acestui sector.
În noiembrie 1983, reclamanții au înaintat Tribunalului Administrativ din Caen o cerere de anulare a deciziei comisiei de departamentală. Prin hotărârea din 16 februarie 1988, după audierea din 2 iunie 1984 și 21 aprilie 1986, prefectul și-a prezentat observațiile la 17 mai 1983, 3 decembrie 1985 și 21 aprilie 1986. În februarie 1988, tribunalul administrativ a respins cererea pe motiv că (...) clădirile de care dispun [reclamantul] erau alocate la data deciziei atacate asupra locuinței sale personale, precum și asupra exercitării profesiei sale de tutelier și, prin urmare, nu pot fi în conformitate cu dosarul considerat a constitui un centru de exploatare în sensul articolului 19 din Codul rural 3 menționat anterior.
Mai 1988, recurentele s-au ocupat în fața Consiliului de Stat prin solicitarea anulării hotărârii Tribunalului.
12. La 22 februarie 1995, Consiliul de Stat a dat dreptul la cererea acestora și a anulat hotărârea Tribunalului Administrativ, precum și decizia comisiei de departamentale printr-o hotărâre redactată după cum urmează (...) În cazul în care nu se pune problema că, la momentul remunerării intercomunale (...), domnul și domnul Blainot exploatau sub formă de vânzare de iarbă parcelele 49 și C 50 d. un singur care deținea proprietatea lor, de la casa lor de locuință și de dependențele sale; că, în circumstanțele din speță și în timp ce M. Blaiseot cuprinde, de asemenea, profesia de tunisier, care include, printre altele, un hambar, un hangar și un grajd trebuie să fie privite ca fiind centrul de exploatare a parcelelor respective ; … și M… Blainot este distantă de acesta cu mai mult de 6 ; întrucât, prin urmare, domnul și domnul Blainot sunt întemeiate pe faptul că este în mod greșit că, prin hotărârea atacată, tribunalul administrativ din Caen se bazează pe faptul că clădirile lor nu ar constitui un centru de exploatare pentru a respinge cererea lor 13. Ca urmare a acestor anulări, reclamanții au fost convocați în fața Comisiei departamentului de amenajare a teritoriului.
Comisia a decis, la 22 februarie 1996, să efectueze o alocare diferită a terenurilor. Această decizie a fost notificată la 2 mai 1996. A), o altă parcelă înlocuindu-i în schimb. 14. Reclamanții au efectuat o constatare de executor la 14 mai 1996, pentru a face să crească dificultățile de acces la o parte a parcelelor și dificultățile de exploatare a parcelei atribuite în schimbul parcelei A. În plus, aceasta din urmă ar fi devenit constructivă, ceea ce nu este cazul parcelei care le-a fost atribuită. În scrisoarea pe care reclamanții au adresat-o grefei la 29 iulie 1999, cu privire la cererea lor de satisfacție echitabilă, reclamanții au informat Curtea cu privire la ceea ce au inițiat o nouă procedură privind această parcelă recent atribuită.
CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 15, reclamanții denunță durata procedurii în fața instanțelor administrative și invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție.
Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare 16. Perioada care trebuie luată în considerare a început cel târziu până la 17 noiembrie 1983, în cazul în care reclamanții au sesizat Tribunalul Administrativ din Caen cu privire la o acțiune în anulare a deciziei comisiei departamentului de amenajare a teritoriului din 16 mai 1983 (punctul 10 de mai sus și Hotărârea C- cheag c. Franța din 4 iunie 1999, (secțiunea a treia), § 21, nepublicată) și a încetat la 2 mai 1996, prin notificarea ultimei decizii a comisiei (punctul 13 de mai sus).
Termenul în care trebuie să se controleze caracterul rezonabil acoperă întreaga procedură până la decizia care golește decizia de a se pronunța (a se vedea, printre altele, Hotărârea Guillemin c. Franța din 21 februarie 1997, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1997 I, p. 160, § 36). ani, cinci luni și 15 zile.
Caracterul rezonabil al duratei procedurii 17. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se efectuează o procedură în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârea Richard c. Franța din 22 aprilie 1998, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1998 II, 824, § 57, și Doustaly c. Franța din 23 aprilie 1998, Rec., 1998 II, p. 857, § 39). 18. Guvernul subliniază că, în fața instanței administrative, reclamanții au prezentat observații de două ori, ceea ce a contribuit în mod necesar la prelungirea duratei procedurii.
ani și declară că se înmânează înțelepciunii Curții pentru a judeca existența unei necunoașteri a cerințelor prevăzute la art. 6 alineatul (19). Curtea ia act de declarațiile guvernului. Curtea constată că Tribunalul Administrativ a luat patru ani și jumătate pentru a se pronunța; constată că un termen de doi ani între depunerea ultimului memoriu și pronunțarea sentinței, în timp ce nu pare să fi avut loc niciun act judecătoresc. În cele din urmă, ea remarcă, și mai ales, că Consiliul depeat a avut nevoie de aproape șapte ani pentru a se pronunța. În consecință, Curtea constată că lentoarea procedurii rezultă în principal din comportamentul autorităților și al instanțelor administrative. Prin urmare, cauza nu a fost ascultată într-un termen rezonabil și a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție.
II. privind aplicarea articolului 41 din Convenție 20. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat-o, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagube 21. Reclamanții solicită 440 346 de franci francezi (FRF) pentru prejudicii materiale și 200 000 FRF pentru daune morale. 22. Guvernul consideră că suma solicitată pentru prejudicii materiale nu este legată de termenul de judecată, în special prin faptul că reclamanții nu se pot plânge de pierderi din exploatare, în măsura în care acestea rezultă din alegerea lor deliberată de a nu exploata parcelele în litigiu.
De asemenea, acesta declară că suma solicitată de reclamanți pentru prejudiciul moral trebuie redusă substanțial. 23. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție și orice prejudiciu material de care ar trebui să sufere reclamanții 1 din Protocolul nr. 1. Or, în decizia sa din 3 decembrie 1997, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a declarat că încălcarea acestui articol este inadmisibilă în decizia sa din 3 decembrie 1997 (paragraful nr. 2 de mai sus.
Prin urmare, Comitetul a decis să respingă pretențiile reclamanților în acest sens (a se vedea, de exemplu, Hotărârile Nikolova c. Bulgaria din 25 martie 1999, care urmează să apară în Codul Oficial al Curții, § 73, Demir și alții c. Turcia din 23 septembrie 1998, Rec., 1998 VI, p. 2660, § 63 și Cheag c. Franța citată anterior, § 29). Pe de altă parte, Curtea apreciază că reclamanții au suferit un prejudiciu moral cert ca urmare a duratei procedurii în litigiu. Având în vedere circumstanțele cauzei și hotărând în mod echitabil în conformitate cu prevederile articolului 41, aceasta le acordă 40 000 FRF în acest sens. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 25. Cei interesați solicită 108 548,20 FRF pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, din care 66 364,82 FRF în scopul procedurii interne și 36 180 FRF în cadrul procedurii în fața Curții Europene, restul care se încadrează în cheltuielile de competență și de execuție.
26. Guvernul consideră că numai pot fi luate în considerare cheltuielile de judecată prezentate în fața Curții Europene, a căror sumă pare excesivă. 27. Curtea reamintește că numai în temeiul articolului 41 din Convenție, aceasta nu rambursează cheltuielile decât dacă se stabilește că au fost efectiv și obligatoriu expuse și sunt de o valoare rezonabilă (hotărârea Nikolova menționată anterior, § 79. Aceasta arată că, pe de o parte, avocații revendicați se referă la cheltuielile suportate în cursul anului 1986, pe de altă parte, la prezentarea acțiunii în fața Consiliului de … În cazul în care un stat membru consideră că o măsură de ajutor de stat constituie ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din TFUE, aceasta trebuie să fie considerată ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din tratat.
În ceea ce privește cheltuielile suportate în scopul reprezentării reclamanților în fața organelor convenției, Curtea amintește că singurul motiv reținut este acela al duratei procedurii, celelalte fiind declarate inadmisibile de către Comisie. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din convenție, aceasta acordă recurentelor suma de 10 000 FRF pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Interese moratorii 28. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Franța la data adoptării prezentei hotărâri este de 3,47 % lan.
Prin aceste motive, Curtea, La l mainimité, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în cele trei luna începând cu ziua în care hotărârea a devenit definitivă, în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 40 000 (cca o mie) franci francezi pentru prejudicii morale pe care statul pârât trebuie să le plătească reclamanților, în termen de trei luni, 10 000 (zece mii) franci francezi pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3,47 % laan de la data expirării termenului menționat anterior și până la data restanței respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
În limba franceză, apoi comunicat în scris la 25 ianuarie 2000, în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul S. Dolle N. Bratza grefa Președinte Note de grefa intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998. Decizia camerei este disponibilă pentru transplant.
TROISIEME SECTION
AFFAIRE BLAISOT c FRANCE (Requête n° 33207/96) ARRÊT STRASBOURG 25 JANVIER 2000 DÉFINITIF 25/04/2000 En l’affaire Blaisot c. France , La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : S ir N icolas Bratza, président , M. J-P. Costa, M. L. Loucaides, M. P. Kūris, M me F. Tulkens, M. K. Jungwiert, M me H.S. Greve, juges , et de M me S. Dollé , greffière de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 11 janvier 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République française et dont deux ressortissants français, M et M me Blaisot (« les requérants ») avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 23 septembre 1996, en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). Les requérants sont représentés par M e Daniel Jacoby, avocat au barreau de Paris. La requête a été enregistrée le 27 septembre 1996 sous le numéro de dossier 33207/96.
Sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignaient de la durée d’une procédure administrative en matière de remembrement foncier et de ce que leur cause n’avait pas été entendue équitablement. En outre, ils se plaignaient d’une violation de leur droit au respect de leur propriété et invoquaient l’article 1 du Protocole n° 1 à la Convention. Le 3 décembre 1997, la Commission (deuxième chambre) a décidé de porter le grief tiré de la durée de la procédure à la connaissance du gouvernement français (« le Gouvernement »), en l’invitant à présenter par écrit des observations sur la recevabilité et le bien-fondé de celui-ci ; elle a déclaré la requête irrecevable pour le surplus. Le Gouvernement a présenté ses observations le 6 mars 1998, et les requérants y ont répondu le 19 mars 1998.
A la suite de l’entrée en vigueur du Protocole n° 11 le 1 er novembre 1998, et conformément à l’article 5 § 2 de celui-ci, l’affaire est examinée par la Cour.
Conformément à l’article 52 § 1 du règlement de la Cour (« le règlement ») [1] , le président de la Cour, M. L. Wildhaber, a attribué l’affaire à la troisième section. La chambre constituée au sein de la section comprenait de plein droit M. J. ‑ P. Costa, juge élu au titre de la France (articles 27 § 2 de la Convention et 26 § 1 a) du règlement), et Sir Nicolas Bratza, président de la section (article 26 § 1 a) du règlement). Les autres juges désignés par ce dernier pour compléter la chambre étaient M. L. Loucaides, M. P. Kūris, M me F. Tulkens, M. K. Jungwiert, et M me H.S. Greve (article 26 § 1 b) du règlement).
Le 8 juin 1999, la chambre a déclaré la requête recevable quant au grief tiré de la durée de la procédure. [2] EN FAIT
Jusqu’en 1983, les requérants exploitèrent deux parcelles de terrain dont ils étaient propriétaires à Huberville. Cette année-là, le remembrement de plusieurs communes, ordonné à l’occasion de la création d'une déviation de la route nationale 13 (l’avis d'enquête du projet de remembrement étant daté du 4 novembre 1982), concerna également les terrains des requérants. Ils se virent attribuer d’autres terrains.
Après avoir statué sur les réclamations formulées lors de l’enquête précitée, la commission intercommunale de réorganisation foncière et de remembrement du département de la Manche, par une décision du 14 janvier 1983, publia les procès verbaux de ses séances ainsi que les plans et états mis à jour.
Les propositions de la commission intercommunale ne satisfaisant pas les requérants, ceux-ci formulèrent des réclamations devant la commission départementale d’aménagement foncier de la Manche (« la commission départementale ») en dénonçant notamment l’éloignement de la parcelle proposée de leur habitation et, dès lors, les difficultés conséquentes de son exploitation (la date de la saisine de ladite commission n’est pas connue). La prise de possession des terrains fut fixée au 15 février 1983.
Par décision du 16 mai 1983, la commission départementale maintint les dispositions du projet de remembrement élaborées par la commission intercommunale, estimant que les autres propositions avaient pour effet d'aggraver les conditions d'exploitation des voisins et de nuire au lotissement dans l'ensemble de ce secteur.
Le 17 novembre 1983, les requérants saisirent le tribunal administratif de Caen d'une demande en annulation de la décision de la commission départementale. Le préfet déposa ses observations les 17 mai 1984, 3 décembre 1985 et 21 avril 1986. Les requérants déposèrent leurs mémoires les 6 juin 1984 et 21 janvier 1986.
Par jugement du 16 février 1988, après audience du 2 février 1988, le tribunal administratif rejeta la demande au motif que « (...) les bâtiments dont disposent [le requérant] étaient affectés à l’époque de la décision attaquée à son logement personnel ainsi qu’à l’exercice de sa profession de tôlier et ne sauraient donc être en l’état du dossier regardés comme constituant un centre d’exploitation au sens de l’article 19 précité du code rural ». Le 3 mai 1988, les requérants se pourvurent devant le Conseil d’Etat en demandant l’annulation du jugement du tribunal.
Le 22 février 1995, le Conseil d’Etat fit droit à leur demande et annula le jugement du tribunal administratif ainsi que la décision de la commission départementale par un arrêt rédigé comme il suit : « (...) Considérant qu’il n’est pas contesté qu’à l’époque du remembrement intercommunal (...), M. et M me Blaisot exploitaient sous forme de vente d’herbe les parcelles C 49 et C 50 d’un seul tenant leur appartenant, à partir de leur maison d’habitation et de ses dépendances ; que, dans les circonstances de l’espèce et alors même que M. Blaisot y exerçait également la profession de tôlier, celles-ci qui comportent notamment une grange, un hangar et une étable doivent être regardées comme constituant le centre d’exploitation des parcelles susvisées ; qu’il n’est pas contesté qu’alors que les parcelles C 49 et C 50 étaient éloignées d’un kilomètre environ de ce centre d’exploitation, la parcelle attribuée à M. et M me Blaisot est distante de celui-ci de plus de 6 km ; que dès lors, M. et M me Blaisot sont fondés à soutenir que c’est à tort que, par le jugement attaqué, le tribunal administratif de Caen s’est fondé sur ce que leurs bâtiments ne constitueraient pas un centre d’exploitation pour rejeter leur demande ; »
Suite à ces annulations, les requérants furent convoqués devant la commission départementale d’aménagement foncier. La commission décida, le 22 février 1996, de procéder à une attribution différente des terres. Cette décision fut notifiée le 2 mai 1996. Les parcelles dont ils étaient propriétaires jusqu en 1983 leur furent restituées, à l’exception d'une seule (devenue la parcelle 35 A), une autre parcelle lui étant substituée en contrepartie.
Les requérants firent procéder à un constat d huissier le 14 mai 1996, afin de faire relever les difficultés d’accès à l’une des parcelles et les difficultés d'exploitation de la parcelle attribuée en contrepartie de la parcelle 35 A. Cette dernière serait en outre devenue constructible, ce qui n’est pas le cas de la parcelle qui leur fut attribuée. Dans la lettre que les requérants adressèrent au greffe le 29 juillet 1999, concernant leur demande de satisfaction équitable, les requérants informèrent la Cour de ce qu’ils avaient entamé une nouvelle procédure concernant cette parcelle récemment attribuée. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE
6 §
1 DE LA CONVENTION
15. Les requérants dénoncent la durée de la procédure devant les juridictions administratives et allèguent une violation de l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » A. Période à prendre en considération
La période à considérer a débuté au plus tard le 17 novembre 1983, lorsque les requérants saisirent le tribunal administratif de Caen d’un recours en annulation de la décision de la commission départementale d’aménagement foncier du 16 mai 1983 (paragraphe 10 ci-dessus et arrêt Caillot c. France du 4 juin 1999, (troisième section), § 21, non publié) et elle a pris fin le 2 mai 1996, par la notification de la dernière décision de cette commission (paragraphe 13 ci-dessus). Le délai dont il convient de contrôler le caractère raisonnable couvre l’ensemble de la procédure jusqu’à la décision qui vide la « contestation » (voir, parmi d’autres, l’arrêt Guillemin c. France du 21 février 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ I, p. 160, § 36). Elle a donc duré douze ans, cinq mois et quinze jours. B. Caractère raisonnable de la durée de la procédure
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts Richard c. France du 22 avril 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ II, p. 824, § 57, et Doustaly c. France du 23 avril 1998, Recueil 1998 ‑ II, p. 857, § 39).
Le Gouvernement souligne que, devant le tribunal administratif, les requérants ont produit des observations à deux reprises, ce qui a nécessairement contribué à allonger la durée de la procédure. Il constate que, devant le Conseil d’Etat, la procédure a duré près de sept ans et déclare s’en remettre à la sagesse de la Cour pour juger de l’existence d’une méconnaissance des exigences de l’article 6 § 1.
La Cour prend acte des déclarations du Gouvernement. Elle note que le tribunal administratif a mis quatre ans et demi pour statuer ; elle observe qu’un délai de deux ans s’est écoulé entre le dépôt du dernier mémoire et le prononcé du jugement alors qu’aucun acte d’instruction ne semble avoir eu lieu. Elle note enfin, et surtout, que le Conseil d’Etat a mis presque sept ans pour statuer. Il apparaît en conséquence à la Cour que la lenteur de la procédure résulte essentiellement du comportement des autorités et juridictions administratives. Partant, la cause des requérants n’a pas été entendue dans un délai raisonnable et il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II. sur l’application de l’article 41 de la Convention
Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommages
Les requérants réclament 440 346 francs français (FRF) pour préjudice matériel et 200 000 FRF pour dommage moral.
Le Gouvernement estime que le montant réclamé au titre du préjudice matériel est dépourvu de lien avec le délai de jugement notamment en ce que les requérants ne sauraient se plaindre de pertes d’exploitation dans la mesure où celles-ci résultent de leur choix délibéré de ne pas exploiter les parcelles litigieuses. Il déclare par ailleurs que la somme réclamée par les requérants au titre du préjudice moral doit être substantiellement réduite.
La Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation de l'article 6 § 1 de la Convention et un quelconque dommage matériel dont les requérants auraient à souffrir ; leurs prétentions n’auraient pu, le cas échéant, être examinées qu’en cas de constat de violation de l’article 1 du Protocole n° 1. Or, le grief tiré de la violation de cet article a été déclaré irrecevable par la Commission européenne des droits de l’homme dans sa décision du 3 décembre 1997 (paragraphe 2 ci-dessus). Partant, il échet de rejeter les prétentions des requérants à ce titre (voir, par exemple, les arrêts Nikolova c. Bulgarie du 25 mars 1999, à paraître dans le recueil officiel de la Cour, § 73, Demir et autres c. Turquie du 23 septembre 1998, Recueil 1998 ‑ VI, p. 2660, § 63 et Caillot c. France précité, § 29).
En revanche, La Cour juge que les requérants ont subi un tort moral certain du fait de la durée de la procédure litigieuse. Compte tenu des circonstances de la cause et statuant en équité comme le veut l’article 41, elle leur octroie 40 000 FRF à ce titre. B. Frais et dépens
Les intéressés réclament 108 548,20 FRF pour frais et dépens dont 66 364,82 FRF pour les besoins de la procédure interne et 36 180 FRF au titre de la procédure devant la Cour européenne, le reste relevant des frais d’expertise et d’huissier.
Le Gouvernement estime que seuls sont susceptibles d’être pris en considération les honoraires d’avocat exposés devant la Cour européenne, dont le montant apparaît excessif.
La Cour rappelle qu’au titre de l’article 41 de la Convention, elle ne rembourse les frais que pour autant qu’il soit établi qu’ils ont été réellement et nécessairement exposés et sont d’un montant raisonnable (arrêt Nikolova précité, § 79). Elle relève que les honoraires d’avocat réclamés se rapportent, d’une part à des frais exposés dans le courant de l’année 1986, d’autre part à la présentation du recours devant le Conseil d’Etat puis devant la commission départementale d’aménagement foncier de la Manche. La Cour estime que ces frais n’ont pas été « nécessairement » exposés au plan interne pour faire redresser la violation de la Convention qu’elle a constatée et qu’il n’y a donc pas lieu d’en ordonner le remboursement. Quant aux frais exposés pour les besoins de la représentation des requérants devant les organes de la Convention, la Cour rappelle que le seul grief retenu est celui de la durée de la procédure, les autres ayant été déclarés irrecevables par la Commission. Statuant en équité comme le veut l’article 41 de la Convention, elle octroie donc aux requérants la somme de 10 000 FRF pour frais et dépens. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d’intérêt légal applicable en France à la date d’adoption du présent arrêt est de 3,47 % l’an. Par ces motifs, la Cour , À l’unanimitÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif, conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 40 000 (quarante mille) francs français pour préjudice moral ; b) que l’Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois, 10 000 (dix mille) francs français pour frais et dépens ; c) que ces montants seront à majorer d’un intérêt simple de 3,47 % l’an à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 janvier 2000, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . S. Dollé N. Bratza Greffière Président Notes du greffe 1. Entré en vigueur le 1 er novembre 1998. 2. La décision de la chambre est disponible au greffe.