AFFAIRE SLIMANE-KAÏD C. FRANCE (N° 1)
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'Art. 6-1;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
AFFAIRE SLIMANE-KAÏD C. FRANCE (N° 1) (CtEDO, 2000)
SECȚIA A TREIA
CAUZA SLIMANE-KAÏD împotriva FRANȚEI
(Cererea nr. 29507/95)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
25 IANUARIE 2000
DEFINITIVĂ
17/05/2000
În cauza Slimane-Kaïd împotriva Franței,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a treia), funcționând într-un complet compus din:
Sir Nicolas Bratza, președinte,
D. J.-P. Costa,
D. P. Kūris,
Dna F. Tulkens,
D. K. Jungwiert,
Dna H.S. Greve,
D. K. Traja,
judecători,
și din Dna S. Dollé, grefieră de secție,
După deliberarea în camera de consiliu pe 11 ianuarie 2000,
Pronunță hotărârea prezentă, adoptată la această dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află o cerere împotriva Republicii Franceze și care a fost depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) de către un cetățean francez, domnul Mohamed Slimane-Kaïd (reclamantul), la 10 noiembrie 1994, în temeiul fost articolului 25 din Convenția de protejare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale (Convenția). Cererea a fost înregistrată la 8 decembrie 1995 sub numărul de dosar 29507/95.
Reclamantul se plânge de durata procedurii încheiate prin hotărârea Curții de Casație din 12 iunie 1995 și invocă art. 6 § 1 din Convenție. Adaugă că, la cele două ședințe ale curții de apel a Parisului, dezbaterile nu s-au purtat în fața aceloași magistrați și deduce din aceasta că nu a fost judecat de un tribunal independent și imparțial în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. Susține în plus că hotărârea curții de apel a Parisului nu face menționare de raportul președintelui și de concluziile avocatului general și se bazează pe probe care nu i-au fost prezentate și deduce din aceasta o încălcare a articolului 6 §§ 3 b) și d) din Convenție.
Se plânge de asemenea de faptul că hotărârea curții de apel a Parisului nu face menționare a observațiilor sale în apărare, a pledoariilor avocaților, a concluziilor sindicalului uneia din societățile în cauză, a observațiilor avocatului general, a anumitor documente, întemeiări și declarații ale părților și a probelor produse la dezbateri, face abstracție de anumite precizări, nu răspunde la anumite argumente, în sfarsit refuză să suspende pronunțarea. Adaugă că hotărârea curții de apel a Parisului menționează fapte și documente care nu există și că curtea nu a verificat documentele justificative produse de el. Din aceste motive, consideră că nu a fost judecat în respectarea contradictoriului și echității armelor în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.
Consideră încă că curtea de apel a Parisului a dispus de bunurile și interesele sale personale condamnându-l nejustificat la plata daunelor-interese, în necunoaștere a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Denunță de asemenea o încălcare a articolului 13 din Convenție în defavoarea sindicaliștilor desemnați pentru lichidarea judiciară a societăților în cauză puisque aceștia nu pot introduce cale de atac în casație pentru a-și apăra drepturile împotriva hotărârii curții de apel a Parisului. Se declară apoi victimă a unei încălcări a articolului 6 § 1 rezultând din faptul că Curtea de Casație a judecat inadmisibilă o cale de atac în casație pe care o confirmase în scris la 18 mai 1994.
În plus, se plânge de faptul că Curtea de Casație nu i-a comunicat nici lui, nici avocatului său raportul consilierului raportor și concluziile avocatului general, ceea ce a avut ca rezultat să-l împiedice să replice. Considerând că principiul contradictoriului și cel al echității armelor nu au fost respectate, invocă art. 6 §§ 1 și 3 b) și d) din Convenție. Într-o scrisoare datată 15 noiembrie 1996, precizează că avocatul general a asistat la deliberare în Curtea de Casație, ceea ce ar fi agravat încălcarea invocată.
Susține în plus că Curtea de Casație a făcut o interpretare falsă a termenilor hotărârii curții de apel a Parisului și s-a abținut de la a răspunde la totalitatea mijloacelor sale în casație. Din aceasta deduce că nu a fost judecat de un tribunal independent și imparțial în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.
Susține în sfarsit că Curtea de Casație a încălcat dreptul la respectarea bunurilor sale și ale uneia din societățile în cauză, pe de o parte, din motiv al motivării hotărârii sale din 12 iunie 1995 și al procedurii înaintea ei și, pe de altă parte, din motiv al faptului că a confirmat hotărârea curții de apel a Parisului din 17 mai 1994. Invocă o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Printr-o hotărâre parțială din 26 februarie 1997, Comisia (camera a doua) a hotărât să prezinte cererea cunoștinței guvernului francez (Guvernul) privind leziunea trasă din echitatea procedurii înaintea Curții de Casație care a culminat cu hotărârea din 12 iunie 1995, și referitoare la absența comunicării reclamantului sau avocatului acestuia a concluziilor avocatului general și raportului consilierului raportor, și l-a invitat să prezinte în scris observații cu privire la admisibilitate și fondatele leziunii; a declarat cererea inadmisibilă pentru rest.
Guvernul și-a prezentat observațiile la 17 iulie 1997, după prorogarea termenului care i se alocases; reclamantul a răspuns la 26 septembrie 1997.
Ca urmare a intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la 1 noiembrie 1998, și în conformitate cu art. 5 § 2 al acestuia, cauza este examinată de Curte în conformitate cu dispozițiile Protocolului.
În conformitate cu art. 52 § 1 din Regulamentul Curții (Regulamentul), președintele Curții, domnul L. Wildhaber, a atribuit cauza secției a treia. Completul constituit în cadrul acestei secții cuprindea din plin pe domnul J.-P. Costa, judecător ales în calitate de judge al Franței (articolele 27 § 2 din Convenție și 26 § 1 a) din Regulament), și Sir Nicolas Bratza, președintele secției (art. 26 § 1 a) din Regulament). Ceilalți judecători desemnați de acesta pentru a completa completul erau domnul P. Kūris, Dna F. Tulkens, domnul K. Jungwiert, Dna H.S. Greve și domnul K. Traja (art. 26 § 1 b) din Regulament).
Pe 30 martie 1999, completul a declarat cererea admisibilă privind leziunea trasă din echitatea procedurii înaintea Curții de Casație care a culminat cu hotărârea din 12 iunie 1995 și referitoare la absența comunicării reclamantului sau avocatului acestuia a concluziilor avocatului general și raportului consilierului raportor. A invitat părțile să-i prezinte, într-un termen expirat la 7 iunie 1999, oferte de probe și observații suplimentare precum și, dacă se cuvine, propuneri ale acestora pentru reglementare amiabilă, și le-a comunicat că aveau posibilitatea de a solicita o ședință; a mai invitat reclamantul să-i prezinte, în același termen, cererile sale în temeiul articolului 41 din Convenție.
La 2 iunie 1999, observații ale avocatului reclamantului însoțite de o propunere de reglementare amiabilă au sosit la greafă. La 10 august 1999, Guvernul a făcut o contrapropoziție, pe care reclamantul a respinge-o la 24 august 1999. Acesta din urmă solicita în plus ținerea ședinței prevăzute în art. 59 § 2 din Regulamentul Curții; Curtea a respins această cerere la 26 octombrie 1999.
IN FAPT
Reclamantul s-a născut în 1941 și locuiește în Elancourt. A depus șase alte cereri înaintea Comisiei: cererea nr. 23043/93, care a făcut obiectul unei hotărâri a Curții din 31 martie 1998 (hotărârea Reinhardt și Slimane-Kaïd împotriva Franței, Recueil al hotărârilor și deciziilor 1998-II, p. 640), cererea nr. 27019/95, care a făcut obiectul, în aplicarea fost articolului 31 din Convenție, a unui raport al Comisiei din 1 decembrie 1998, cereri nr. 28073/95 și 35684/97, care au fost declarate inadmisibile de Comisie respectiv la 7 aprilie 1997 și 20 mai 1998, și cereri nr. 35209/95 și 45130/98 care sunt în prezent în suspensie înaintea Curții.
A. Geneza cauzei
Reclamantul era președinte-director general al societăților anonime (SA) PROVEX și SERVEC care se consacrau în particular, prima, achiziției de echipamente pentru exportarea acestora și, a doua, caroseriei industriale. La 26 ianuarie 1982, a mai creat cu Dna Reinhardt o societate cu răspundere limitată (Sarl) denumită URKA al cărei sediu social era situat la domiciliul personal al acesteia din urmă și a cărei activitate principală era chiria și vânzarea oricărui echipament, în Franța sau în străinătate; la 1 iulie 1982, a succedat Dnei Reinhardt în funcțiile de manager.
Două protocoale de acord comercial prevedeau pe de o parte vânzarea de către societatea IVECO a vehiculelor rutiere industriale la SA PROVEX și, pe de altă parte, depozitarea carosetat a "șasiu-cabinelor" în numele primei la carocerul desemnat, fie de secunda, fie de SA SERVEC. A fost prevăzut că la expirarea depozitării și după plată, societatea IVECO va restitui cocontractanților săi foile minelor vehiculelor în cauză precum și certificatele de vânzare aferente acestora.
La 28 aprilie 1984, 287 vehicule din proprietatea IVECO au fost depozitate în localurile SA SERVEC. Expirarea depozitării acestora a fost fixată la 5 iunie, 5 iulie, 5 august și 5 septembrie 1984; la aceste date, SA PROVEX și SERVEC trebuiau să-și manifeste intenția de a achiziționa vehiculele menționate și de a se face a fi restituite foile minelor fiecăruia, și certificatele de vânzare specifice societății IVECO. La cererea acesteia din urmă, o înscrisoare judecătorească a fost redactată în localurile SA SERVEC la 11 mai 1984. O expertiză judiciară a avut loc la 25 iulie 1984 și o sechestru conservator a fost efectuată la 28 august 1984. Din aceasta reiese că 155 din vehicule lipseau la prima din aceste date, 198 la a doua și 211 la a treia. Societatea IVECO nu a obținut restituirea decât a 43 vehicule; celelalte au fost înmatriculate și vândute.
La 27 iulie 1984, responsabilul societății IVECO a comunicat serviciului regional de poliție judiciară (SRPJ) din Versailles anumite din aceste fapte. O anchetă a fost condusă de inspectorul principal Renaud care, în raportul său din 24 septembrie 1984, a constatat că foile minelor și certificatele de vânzare remise de SA PROVEX prefecturii în vederea înmatriculării a 116 vehicule IVECO erau falsuri, a făcut stare de "posibile infracțiuni împotriva legislației privind societățile comerciale și falimentele comise în sânul SA SERVEC/PROVEX" și a conchis la necesitatea deschiderii unei informații.
B. Informația
La 25 septembrie 1984, un rechizitoriu introductiv a fost emis de procurorul Republicii Chartres împotriva unei persoane nedenumate pentru abuz de încredere și eliberare de documente administrative cu ajutorul falselor informații, certificate și atestări. Reclamantul a fost pus sub acuzare din aceste capete la 4 octombrie 1984. Societatea IVECO, care s-a constituit parte civilă la 9 octombrie 1984, a fost audiat la 12 octombrie 1984.
Bănuit că a falsificat foile minelor și certificatele de vânzare litigioase, reclamantul a fost pus sub acuzare, la 9 noiembrie 1984, pentru fals în acte private, comerciale sau bancare.
La 14 decembrie 1984, reclamantul a fost pus sub acuzare pentru abuz de bunuri sociale, delicte asimilate falimentului simplu (nedeclarare la Stat a încetării plăților în termenul legal) și fraudulos (devierea unei părți din activul social), prezentare și publicare de bilanțuri inexacte și înșelăciune.
La 17 iulie 1986, societatea VPL a depus o plângere împotriva lui X cu constituire de parte civilă, pentru abuz de încredere și fals în acte comerciale. Un rechizitoriu introductiv a fost emis la 29 septembrie 1986 și, la 25 mai 1988, reclamantul a fost pus sub acuzare din aceste capete.
C. Sentința
Înaintea tribunalului penal al Chartres
Printr-o sentință din 14 noiembrie 1990, tribunalul penal al Chartres a declarat reclamantul vinovat de abuz de încredere, de fals în acte private, comerciale sau bancare, de înșelăciune în prejudiciul societății IVECO, de prezentare și publicare de bilanțuri inexacte și de abuz de bunuri sociale, și l-a condamnat la cinci ani de închisoare din care trei cu suspendare simplă precum și la interzicerea de a exercita o profesie comercială pentru zece ani; tribunalul declara de asemenea societatea IVECO inadmisibilă în constituirea sa de parte civilă din motiv al punerii în redresare judiciară personală a reclamantului.
2) Înaintea curții de apel a Versailles
Sesizată de reclamant și de societatea IVECO, curtea de apel a Versailles, printr-o hotărâre din 2 aprilie 1992, a luat în considerare interesul prin relaxare din capul de abuz de bunuri sociale și a confirmat declarația de vinovăție pe celelalt capete și pedeapsa pronunțată, precum și inadmisibilitatea constituirii de parte civilă a societății menționate.
3) Înaintea Curții de Casație
Sesizată de reclamant precum și de societatea IVECO, camera penală a Curții de Casație, printr-o hotărâre din 15 martie 1993, a anulat și rupt hotărârea curții de apel a Versailles în acele dispozițiuni civile referitoare la reclamant și societatea menționată, toate celelalte dispozițiuni fiind expres menținute; în limitele anulării pronunțate, a trimis cauza și părțile înaintea curții de apel a Parisului.
4) Înaintea jurisdicției de trimisiune apoi Curții de Casație
Printr-o hotărâre din 17 mai 1994, curtea de apel a Parisului a declarat constituirea de parte civilă a societății IVECO admisibilă, a fixat la 20 710 000 franci creanta acestei societăți împotriva reclamantului și a pus în afară de cauză SA SERVEX și PROVEX căutate de partea civilă ca responsabile civilmente.
Printr-o hotărâre din 12 iunie 1995, camera penală a Curții de Casație a respins căile de atac în casație formulate de reclamant și de sindicalul SA SERVEX.
IN DREPT
I. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE
Potrivit reclamantului, circumstanța că, înaintea camerei penale a Curții de Casație pronunțând asupra căilor de atac în casație formulate împotriva hotărârii curții de apel a Parisului din 17 mai 1994, raportul consilierului raportor și concluziile avocatului general nu au fost comunicate nici lui însuși, nici avocatului său și că, în consecință, nu a putut replica, se analizează în necunoaștere a principiului echității armelor și a dreptului la proces echitabil. Invocă articolele 6 §§ 1 și 3 b) și 3 d).
Curtea constată că procedura înaintea camerei penale a Curții de Casație era privativă în exclusivitate pentru acțiunea civilă și nu pentru acuzația din care reclamantul fusese făcut supus. Acesta din urmă nu poate deci în prezent să se prevaleze de dispozițiile articolelor 6 §§ 3 b) și 3 d). Rezultă din aceasta că leziunea menționată va fi examinată sub unghiul singurul articolului 6 § 1, care este redactat cum urmează:
Toată persoană are dreptul la ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de un tribunal (...) care va hotărî (...) cu privire la contestațiile asupra drepturilor și obligațiilor sale de natură civilă (...)
Guvernul nu contestă că raportul consilierului raportor și proiectul acestuia de hotărâre nu sunt comunicate părților. Subliniază totuși, pe de o parte, că avizul conținut în raportul menționat este în mod legitim acoperit de secretul deliberării și, pe de altă parte, că o practică dorește ca avocații părților să fie informați din aceasta printr-o menționare la rol difuzată Baroului avocaților consilierilor cu o săptămână înainte de ședință; în vederea acestei menționări, ar putea aprecia oportunitatea de a depune o notă suplimentară sau de a pleda cauza.
Cât privește concluziile avocatului general, destinate să fie prezentate verbal, nu ar fi în mod necesar redactate și nu ar putea deci fi comunicate părților. În orice caz, avocatul reclamantului avea posibilitatea de a lua parte la ședință și, conform uzanțelor, de a replica concluziile litigioase, fie verbal, fie printr-o notă în deliberare.
În sfarsit, avocatul general nefiind "parte" în proces și rapoartele și concluziile în cauză neavând mai mult fost comunicate adversarului reclamantului – societatea IVECO – principiul echității armelor nu ar fi fost încălcat. Pe scurt, leziunea ar fi lipsă de temei.
Reclamantul replică că ministerul public lângă Curtea de Casație este "parte" la procedură și că în consecință, a existat rupere a echității armelor din motiv că raportul consilierului raportor și proiectul acestuia de hotărâre au fost comunicate avocatului general; circumstanța că concluziile acestuia din urmă nu i-au fost de asemenea furnizate și că nu a putut replica ar confirma această concluzie. Susține în plus că practicile din care se prevalează Guvernul nu existau la época faptelor litigioase și că în orice caz, ele nu ar avea nici o "valoare legală".
Curtea constată mai întâi că cauza se referă la o procedură penală cu constituire de parte civilă urmărită de o societate împotriva reclamantului. Jurisdicția de apel l-a condamnat pe acesta din urmă pentru diverse infracțiuni și a declarat constituirea de parte civilă inadmisibilă; reclamantul precum și partea civilă s-au pourvăzut în casație. Printr-o hotărâre din 15 martie 1993, camera penală a Curții de Casație a anulat și rupt hotărârea curții de apel a Versailles în acele dispozițiuni civile și, în limitele acestei anulări, a trimis cauza și părțile înaintea curții de apel a Parisului. Printr-o hotărâre din 17 mai 1994, curtea de apel a declarat constituirea de parte civilă admisibilă și a fixat la 20 710 000 franci creanta acestei societăți împotriva reclamantului; printr-o hotărâre din 12 iunie 1995, camera penală a Curții de Casație a respins căile de atac în casație formulate împotriva acestei ultime decizii.
Curtea observă de asemenea că reclamantul sesizase organele Convenției cu o leziune similară celei prezentate în prezent Curții și referitoare la nerespectarea articolului 6 § 1 în cadrul procedurii înaintea camerei penale a Curții de Casație care a culminat cu hotărârea din 15 martie 1993: susținea că principiul contradictoriului a fost încălcat din motiv că nici lui însuși, nici consilului acestuia nu i s-a comunicat înainte de ședință raportul consilierului raportor în timp ce acest document fusese furnizat avocatului general, precum și din motiv al imposibilității de a replica concluziile acestuia din urmă. Printr-o hotărâre din 31 martie 1998 (Reinhardt și Slimane-Kaïd împotriva Franței, Recueil al hotărârilor și deciziilor 1998-II, pp. 665-666), Curtea a conchis la o încălcare a articolului 6 § 1, pe baza următoarelor temeiuri:
Curtea dorește să investigheze dacă, considerată în ansamblu, procedura înaintea camerei penale a Curții de Casație revești în acest caz un caracter "echitabil" în sensul articolului 6 § 1.
Nu este contestat că cu mult înainte de ședință, avocatul general primise comunicare a raportului consilierului raportor și a proiectului de hotărâre pregătit de acesta. Guvernul însuși îl indică, raportul menționat se compune din două aspecte: prima conține o expunere a faptelor, procedurii și mijloacelor de casație, și a doua, o analiză juridică a cauzei și un aviz cu privire la meritul pourvoisului.
Aceste documente nu au fost transmise reclamanților sau consililor lor. Astazi, o menționare la rol difuzată ordinului avocaților consilierilor o săptămână înainte de ședință informează avocații părților asupra sensului avizului în cauză (inadmisibilitate a pourvoisului, respingere, sau anulare totală sau parțială; §73 mai sus).
Avocații Dnei Reinhardt și ai domnului Slimane-Kaïd ar fi putut pleda cauza dacă ar fi manifestat voința de a o face; la ședință, ar fi avut cuvântul după consilierul raportor, ceea ce le-ar fi permis să audă primul aspect al raportului litigios și să-l comenteze. Aspectul al doilea al acestuia precum și proiectul de hotărâre – în mod legitim acoperite de secretul deliberării – rămâneau în orice caz confidențiale în privința lor; în cel mai bun caz, nu puteau cunoaște decât sensul avizului consilierului raportor câteva zile înainte de ședință.
În schimb, este integralitatea raportului menționat precum și proiectul de hotărâre care au fost comunicate avocatului general. Or acesta din urmă nu este membru al formației de judecată. Are pentru misiune să vegheze la faptul că legea este corect aplicată atunci când este clară, și corect interpretată atunci când este ambiguă. El "sfătuiește" judecătorii cu privire la soluția de adoptat în fiecare caz și, cu autoritatea care îi este conferită de funcțiile sale, poate influența decizia lor într-un sens fie favorabil, fie contrar tezei reclamanților (§74 și 75 mai sus).
Având în vedere importanța raportului consilierului raportor, în particular al celui de-al doilea aspect al acestuia, rolul avocatul general și consecințele rezultatului procedurii pentru Dna Reinhardt și domnul Slimane-Kaïd, dezechilibrul astfel creat, din lipsă a unei comunicări identice a raportului consilierilor reclamanților, nu se acordă cu cerințele procesului echitabil.
Absența comunicării concluziilor avocatului general reclamanților este egal pasibilă de suspiciune.
Astazi, este adevărat, avocatul general informează înainte de ziua ședinței consilii părților asupra sensului propriilor concluzii și, atunci când, la cererea acestor consilii, cauza este plědată, aceștia din urmă au posibilitatea de a replica concluziile în cauză verbal sau printr-o notă în deliberare (§79 mai sus). Ținând cont de faptul că numai chestiuni de pur drept sunt discutate înaintea Curții de Casație și că părțile sunt reprezentate de avocați foarte specializați, o asemenea practică este de natură să ofere acestora posibilitatea de a lua cunoștință de concluziile litigioase și de a le comenta în condiții satisfăcătoare. Nu este totuși dovedit că ar fi existat la epoca faptelor cauzei.
În consecință, având în vedere circumstanțele sus descrise, a existat o încălcare a articolului 6 § 1.
Reclamantul invocă în prezent o nerespectare a articolului 6 § 1 în cadrul procedurii înaintea camerei penale a Curții de Casație care a culminat cu hotărârea din 12 iunie 1995, rezultând din faptul că nici el, nici consilul acestuia nu au primit comunicare înainte de ședință a raportului consilierului raportor în timp ce acest document precum și proiectul de hotărâre au fost furnizate avocatului general.
Considerând că nimic nu indică că procedura înaintea camerei penale a Curții de Casație a evoluat notabil între martie 1993 și iunie 1995 – Curtea observă în particular că Guvernul nu susține o asemenea teză – Curtea nu vede nici o rație de a ajunge la o concluzie distinctă de cea a hotărârii Reinhardt și Slimane-Kaïd precitată. În aceste condiții, Curtea consideră că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.
II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
Potrivit articolului 41 din Convenție, "Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții contractante nu permite decât parțial ștergerea consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții prejudiciate, dacă se cuvine, o satisfacție echitabilă."
A. Daunele
Domnul Slimane-Kaïd solicită rambursarea sumei pe care a fost condamnat să o plătească părții civile (20 710 000 franci; "FRF") și pretinde mai mult de 40 000 000 FRF pentru daună materială (pierderi de salarii și sume corespunzând unei eventuale majorări a acestora, pierdere de dividende pe trei societăți, pierdere a capitalului pe care-l deținea pe patru societăți și pierdere a contului curent al uneia din aceste societăți). Solicită de asemenea 6 000 000 FRF pentru daună morală.
Guvernul nu se pronunță.
Curtea nu ar putea specul cu privire la concluzia la care ar fi ajuns camera penală a Curții de Casație în cazul în care art. 6 § 1 nu ar fi fost încălcat. De asemenea, nici o legătură de cauzalitate nu se găsește stabilită între încălcarea acestei dispozițiuni și diverșii factori ai daunei materiale invocate. Se cuvenește deci să se respingă pretențiile formulate la acest subiect.
Cât privește leziunea morală, Curtea o consideră suficient reparată de constatarea încălcării articolului 6 § 1 la care ajunge.
B. Taxe și cheltuieli
Interesatul solicita plata a 80 000 FRF pentru taxele și cheltuielile sale înaintea organelor Convenției precum și rambursarea cheltuielilor referitoare la procedurile interne.
Guvernul nu se pronunță.
Atunci când Curtea constată o încălcare a Convenției, ea acordă reclamantului plata taxelor și cheltuielilor pe care le-a angajat înaintea jurisdicțiilor naționale numai în măsura în care au fost angajate pentru a preveni sau face corectar de acestea încălcarea (vezi, în particular, hotărârile Hertel împotriva Elveției din 25 august 1998, Recueil 1998-VI, p. 2334, § 63 și Arvois împotriva Franței, din 23 noiembrie 1999, § 21). Aceasta nu este în mod evident cazul în speță; această parte a plângerilor reclamantului trebuie deci să fie respinsă.
Curtea consideră pe de altă parte că reclamantul a angajat în mod necesar anumite taxe pentru reprezentarea sa înaintea Comisiei apoi Curții; consideră rezonabil de a-i acorda 20 000 FRF la acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Franța la data adoptării prezentei hotărâri este de 3,47% pe an.
Din aceste motive, Curtea, Cu unanimitate,
Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție;
Declară că prezenta hotărâre constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă cât privește leziunea morală;
Declară
a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 20 000 (douăzeci de mii) franci francezi pentru taxe și cheltuieli;
b) că această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă de 3,47% pe an de la expirarea termenului menționat și până la versare;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 25 ianuarie 2000, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament.
N. Bratza
Președinte
S. Dollé
Grefieră
Notă a grefei
Hotărârea Comisiei este disponibilă la greafă.
Notă a grefei
Intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998.