Slimane-Kaïd împotriva Franței (nr. 1)

La originea cauzei se află o cerere împotriva Republicii Franceze și care a fost depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) de către un cetățean francez, domnul Mohamed Slimane-Kaïd (reclamantul), la 10 noiembrie 1994, în temeiul fost articolului 25 din Convenția de protejare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale (Convenția). Cererea a fost înregistrată la 8 decembrie 1995 sub numărul de dosar 29507/95.

Reclamantul se plânge de durata procedurii încheiate prin hotărârea Curții de Casație din 12 iunie 1995 și invocă art. 6 § 1 din Convenție. Adaugă că, la cele două ședințe ale curții de apel a Parisului, dezbaterile nu s-au purtat în fața aceloași magistrați și deduce din aceasta că nu a fost judecat de un tribunal independent și imparțial în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. Susține în plus că hotărârea curții de apel a Parisului nu face menționare de raportul președintelui și de concluziile avocatului general și se bazează pe probe care nu i-au fost prezentate și deduce din aceasta o încălcare a articolului 6 §§ 3 b) și d) din Convenție. Se plânge de asemenea de faptul că hotărârea curții de apel a Parisului nu face menționare a observațiilor sale în apărare, a pledoariilor avocaților, a concluziilor sindicalului uneia din societățile în cauză, a observațiilor avocatului general, a anumitor documente, întemeiări și declarații ale părților și a probelor produse la dezbateri, face abstracție de anumite precizări, nu răspunde la anumite argumente, în sfarsit refuză să suspende pronunțarea. Adaugă că hotărârea curții de apel a Parisului menționează fapte și documente care nu există și că curtea nu a verificat documentele justificative produse de el. Din aceste motive, consideră că nu a fost judecat în respectarea contradictoriului și echității armelor în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. Consideră încă că curtea de apel a Parisului a dispus de bunurile și interesele sale personale condamnându-l nejustificat la plata daunelor-interese, în necunoaștere a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Denunță de asemenea o încălcare a articolului 13 din Convenție în defavoarea sindicaliștilor desemnați pentru lichidarea judiciară a societăților în cauză puisque aceștia nu pot introduce cale de atac în casație pentru a-și apăra drepturile împotriva hotărârii curții de apel a Parisului. Se declară apoi victimă a unei încălcări a articolului 6 § 1 rezultând din faptul că Curtea de Casație a judecat inadmisibilă o cale de atac în casație pe care o confirmase în scris la 18 mai 1994. În plus, se plânge de faptul că Curtea de Casație nu i-a comunicat nici lui, nici avocatului său raportul consilierului raportor și concluziile avocatului general, ceea ce a avut ca rezultat să-l împiedice să replice. Considerând că principiul contradictoriului și cel al echității armelor nu au fost respectate, invocă art. 6 §§ 1 și 3 b) și d) din Convenție. Într-o scrisoare datată 15 noiembrie 1996, precizează că avocatul general a asistat la deliberare în Curtea de Casație, ceea ce ar fi agravat încălcarea invocată. Susține în plus că Curtea de Casație a făcut o interpretare falsă a termenilor hotărârii curții de apel a Parisului și s-a abținut de la a răspunde la totalitatea mijloacelor sale în casație. Din aceasta deduce că nu a fost judecat de un tribunal independent și imparțial în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. Susține în sfarsit că Curtea de Casație a încălcat dreptul la respectarea bunurilor sale și ale uneia din societățile în cauză, pe de o parte, din motiv al motivării hotărârii sale din 12 iunie 1995 și al procedurii înaintea ei și, pe de altă parte, din motiv al faptului că a confirmat hotărârea curții de apel a Parisului din 17 mai 1994. Invocă o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Printr-o hotărâre parțială din 26 februarie 1997, Comisia (camera a doua) a hotărât să prezinte cererea cunoștinței guvernului francez (Guvernul) privind leziunea trasă din echitatea procedurii înaintea Curții de Casație care a culminat cu hotărârea din 12 iunie 1995, și referitoare la absența comunicării reclamantului sau avocatului acestuia a concluziilor avocatului general și raportului consilierului raportor, și l-a invitat să prezinte în scris observații cu privire la admisibilitate și fondatele leziunii; a declarat cererea inadmisibilă pentru rest. Guvernul și-a prezentat observațiile la 17 iulie 1997, după prorogarea termenului care i se alocases; reclamantul a răspuns la 26 septembrie 1997.

Ca urmare a intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la 1 noiembrie 1998, și în conformitate cu art. 5 § 2 al acestuia, cauza este examinată de Curte în conformitate cu dispozițiile Protocolului.

În conformitate cu art. 52 § 1 din Regulamentul Curții (Regulamentul), președintele Curții, domnul L. Wildhaber, a atribuit cauza secției a treia. Completul constituit în cadrul acestei secții cuprindea din plin pe domnul J.-P. Costa, judecător ales în calitate de judge al Franței (articolele 27 § 2 din Convenție și 26 § 1 a) din Regulament), și Sir Nicolas Bratza, președintele secției (art. 26 § 1 a) din Regulament). Ceilalți judecători desemnați de acesta pentru a completa completul erau domnul P. Kūris, Dna F. Tulkens, domnul K. Jungwiert, Dna H.S. Greve și domnul K. Traja (art. 26 § 1 b) din Regulament).

Pe 30 martie 1999, completul a declarat cererea admisibilă privind leziunea trasă din echitatea procedurii înaintea Curții de Casație care a culminat cu hotărârea din 12 iunie 1995 și referitoare la absența comunicării reclamantului sau avocatului acestuia a concluziilor avocatului general și raportului consilierului raportor. A invitat părțile să-i prezinte, într-un termen expirat la 7 iunie 1999, oferte de probe și observații suplimentare precum și, dacă se cuvine, propuneri ale acestora pentru reglementare amiabilă, și le-a comunicat că aveau posibilitatea de a solicita o ședință; a mai invitat reclamantul să-i prezinte, în același termen, cererile sale în temeiul articolului 41 din Convenție. La 2 iunie 1999, observații ale avocatului reclamantului însoțite de o propunere de reglementare amiabilă au sosit la greafă. La 10 august 1999, Guvernul a făcut o contrapropoziție, pe care reclamantul a respinge-o la 24 august 1999. Acesta din urmă solicita în plus ținerea ședinței prevăzute în art. 59 § 2 din Regulamentul Curții; Curtea a respins această cerere la 26 octombrie 1999. IN FAPT

Reclamantul s-a născut în 1941 și locuiește în Elancourt. A depus șase alte cereri înaintea Comisiei: cererea nr. 23043/93, care a făcut obiectul unei hotărâri a Curții din 31 martie 1998 (hotărârea Reinhardt și Slimane-Kaïd împotriva Franței, Recueil al hotărârilor și deciziilor 1998-II, p. 640), cererea nr. 27019/95, care a făcut obiectul, în aplicarea fost articolului 31 din Convenție, a unui raport al Comisiei din 1 decembrie 1998, cereri nr. 28073/95 și 35684/97, care au fost declarate inadmisibile de Comisie respectiv la 7 aprilie 1997 și 20 mai 1998, și cereri nr. 35209/95 și 45130/98 care sunt în prezent în suspensie înaintea Curții. A. Geneza cauzei

Reclamantul era președinte-director general al societăților anonime (SA) PROVEX și SERVEC care se consacrau în particular, prima, achiziției de echipamente pentru exportarea acestora și, a doua, caroseriei industriale. La 26 ianuarie 1982, a mai creat cu Dna Reinhardt o societate cu răspundere limitată (Sarl) denumită URKA al cărei sediu social era situat la domiciliul personal al acesteia din urmă și a cărei activitate principală era chiria și vânzarea oricărui echipament, în Franța sau în străinătate; la 1 iulie 1982, a succedat Dnei Reinhardt în funcțiile de manager.

Două protocoale de acord comercial prevedeau pe de o parte vânzarea de către societatea IVECO a vehiculelor rutiere industriale la SA PROVEX și, pe de altă parte, depozitarea carosetat a "șasiu-cabinelor" în numele primei la carocerul desemnat, fie de secunda, fie de SA SERVEC. A fost prevăzut că la expirarea depozitării și după plată, societatea IVECO va restitui cocontractanților săi foile minelor vehiculelor în cauză precum și certificatele de vânzare aferente acestora. La 28 aprilie 1984, 287 vehicule din proprietatea IVECO au fost depozitate în localurile SA SERVEC. Expirarea depozitării acestora a fost fixată la 5 iunie, 5 iulie, 5 august și 5 septembrie 1984; la aceste date, SA PROVEX și SERVEC trebuiau să-și manifeste intenția de a achiziționa vehiculele menționate și de a se face a fi restituite foile minelor fiecăruia, și certificatele de vânzare specifice societății IVECO. La cererea acesteia din urmă, o înscrisoare judecătorească a fost redactată în localurile SA SERVEC la 11 mai 1984. O expertiză judiciară a avut loc la 25 iulie 1984 și o sechestru conservator a fost efectuată la 28 august 1984. Din aceasta reiese că 155 din vehicule lipseau la prima din aceste date, 198 la a doua și 211 la a treia. Societatea IVECO nu a obținut restituirea decât a 43 vehicule; celelalte au fost înmatriculate și vândute. La 27 iulie 1984, responsabilul societății IVECO a comunicat serviciului regional de poliție judiciară (SRPJ) din Versailles anumite din aceste fapte. O anchetă a fost condusă de inspectorul principal Renaud care, în raportul său din 24 septembrie 1984, a constatat că foile minelor și certificatele de vânzare remise de SA PROVEX prefecturii în vederea înmatriculării a 116 vehicule IVECO erau falsuri, a făcut stare de "posibile infracțiuni împotriva legislației privind societățile comerciale și falimentele comise în sânul SA SERVEC/PROVEX" și a conchis la necesitatea deschiderii unei informații. B. Informația

La 25 septembrie 1984, un rechizitoriu introductiv a fost emis de procurorul Republicii Chartres împotriva unei persoane nedenumate pentru abuz de încredere și eliberare de documente administrative cu ajutorul falselor informații, certificate și atestări. Reclamantul a fost pus sub acuzare din aceste capete la 4 octombrie 1984. Societatea IVECO, care s-a constituit parte civilă la 9 octombrie 1984, a fost audiat la 12 octombrie 1984.

Bănuit că a falsificat foile minelor și certificatele de vânzare litigioase, reclamantul a fost pus sub acuzare, la 9 noiembrie 1984, pentru fals în acte private, comerciale sau bancare.

La 14 decembrie 1984, reclamantul a fost pus sub acuzare pentru abuz de bunuri sociale, delicte asimilate falimentului simplu (nedeclarare la Stat a încetării plăților în termenul legal) și fraudulos (devierea unei părți din activul social), prezentare și publicare de bilanțuri inexacte și înșelăciune.

La 17 iulie 1986, societatea VPL a depus o plângere împotriva lui X cu constituire de parte civilă, pentru abuz de încredere și fals în acte comerciale. Un rechizitoriu introductiv a fost emis la 29 septembrie 1986 și, la 25 mai 1988, reclamantul a fost pus sub acuzare din aceste capete. C. Sentința 1. Înaintea tribunalului penal al Chartres

Printr-o sentință din 14 noiembrie 1990, tribunalul penal al Chartres a declarat reclamantul vinovat de abuz de încredere, de fals în acte private, comerciale sau bancare, de înșelăciune în prejudiciul societății IVECO, de prezentare și publicare de bilanțuri inexacte și de abuz de bunuri sociale, și l-a condamnat la cinci ani de închisoare din care trei cu suspendare simplă precum și la interzicerea de a exercita o profesie comercială pentru zece ani; tribunalul declara de asemenea societatea IVECO inadmisibilă în constituirea sa de parte civilă din motiv al punerii în redresare judiciară personală a reclamantului. 2) Înaintea curții de apel a Versailles

Sesizată de reclamant și de societatea IVECO, curtea de apel a Versailles, printr-o hotărâre din 2 aprilie 1992, a luat în considerare interesul prin relaxare din capul de abuz de bunuri sociale și a confirmat declarația de vinovăție pe celelalt capete și pedeapsa pronunțată, precum și inadmisibilitatea constituirii de parte civilă a societății menționate. 3) Înaintea Curții de Casație

Sesizată de reclamant precum și de societatea IVECO, camera penală a Curții de Casație, printr-o hotărâre din 15 martie 1993, a anulat și rupt hotărârea curții de apel a Versailles în acele dispozițiuni civile referitoare la reclamant și societatea menționată, toate celelalte dispozițiuni fiind expres menținute; în limitele anulării pronunțate, a trimis cauza și părțile înaintea curții de apel a Parisului. 4) Înaintea jurisdicției de trimisiune apoi Curții de Casație

Printr-o hotărâre din 17 mai 1994, curtea de apel a Parisului a declarat constituirea de parte civilă a societății IVECO admisibilă, a fixat la 20 710 000 franci creanta acestei societăți împotriva reclamantului și a pus în afară de cauză SA SERVEX și PROVEX căutate de partea civilă ca responsabile civilmente.

Printr-o hotărâre din 12 iunie 1995, camera penală a Curții de Casație a respins căile de atac în casație formulate de reclamant și de sindicalul SA SERVEX. IN DREPT

Curtea constată că procedura înaintea camerei penale a Curții de Casație era privativă în exclusivitate pentru acțiunea civilă și nu pentru acuzația din care reclamantul fusese făcut supus. Acesta din urmă nu poate deci în prezent să se prevaleze de dispozițiile articolelor 6 §§ 3 b) și 3 d). Rezultă din aceasta că leziunea menționată va fi examinată sub unghiul singurul articolului 6 § 1, care este redactat cum urmează: Toată persoană are dreptul la ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de un tribunal (...) care va hotărî (...) cu privire la contestațiile asupra drepturilor și obligațiilor sale de natură civilă (...)

Guvernul nu contestă că raportul consilierului raportor și proiectul acestuia de hotărâre nu sunt comunicate părților. Subliniază totuși, pe de o parte, că avizul conținut în raportul menționat este în mod legitim acoperit de secretul deliberării și, pe de altă parte, că o practică dorește ca avocații părților să fie informați din aceasta printr-o menționare la rol difuzată Baroului avocaților consilierilor cu o săptămână înainte de ședință; în vederea acestei menționări, ar putea aprecia oportunitatea de a depune o notă suplimentară sau de a pleda cauza. Cât privește concluziile avocatului general, destinate să fie prezentate verbal, nu ar fi în mod necesar redactate și nu ar putea deci fi comunicate părților. În orice caz, avocatul reclamantului avea posibilitatea de a lua parte la ședință și, conform uzanțelor, de a replica concluziile litigioase, fie verbal, fie printr-o notă în deliberare. În sfarsit, avocatul general nefiind "parte" în proces și rapoartele și concluziile în cauză neavând mai mult fost comunicate adversarului reclamantului – societatea IVECO – principiul echității armelor nu ar fi fost încălcat. Pe scurt, leziunea ar fi lipsă de temei.

Reclamantul replică că ministerul public lângă Curtea de Casație este "parte" la procedură și că în consecință, a existat rupere a echității armelor din motiv că raportul consilierului raportor și proiectul acestuia de hotărâre au fost comunicate avocatului general; circumstanța că concluziile acestuia din urmă nu i-au fost de asemenea furnizate și că nu a putut replica ar confirma această concluzie. Susține în plus că practicile din care se prevalează Guvernul nu existau la época faptelor litigioase și că în orice caz, ele nu ar avea nici o "valoare legală".

Curtea constată mai întâi că cauza se referă la o procedură penală cu constituire de parte civilă urmărită de o societate împotriva reclamantului. Jurisdicția de apel l-a condamnat pe acesta din urmă pentru diverse infracțiuni și a declarat constituirea de parte civilă inadmisibilă; reclamantul precum și partea civilă s-au pourvăzut în casație. Printr-o hotărâre din 15 martie 1993, camera penală a Curții de Casație a anulat și rupt hotărârea curții de apel a Versailles în acele dispozițiuni civile și, în limitele acestei anulări, a trimis cauza și părțile înaintea curții de apel a Parisului. Printr-o hotărâre din 17 mai 1994, curtea de apel a declarat constituirea de parte civilă admisibilă și a fixat la 20 710 000 franci creanta acestei societăți împotriva reclamantului; printr-o hotărâre din 12 iunie 1995, camera penală a Curții de Casație a respins căile de atac în casație formulate împotriva acestei ultime decizii. Curtea observă de asemenea că reclamantul sesizase organele Convenției cu o leziune similară celei prezentate în prezent Curții și referitoare la nerespectarea articolului 6 § 1 în cadrul procedurii înaintea camerei penale a Curții de Casație care a culminat cu hotărârea din 15 martie 1993: susținea că principiul contradictoriului a fost încălcat din motiv că nici lui însuși, nici consilului acestuia nu i s-a comunicat înainte de ședință raportul consilierului raportor în timp ce acest document fusese furnizat avocatului general, precum și din motiv al imposibilității de a replica concluziile acestuia din urmă. Printr-o hotărâre din 31 martie 1998 (Reinhardt și Slimane-Kaïd împotriva Franței, Recueil al hotărârilor și deciziilor 1998-II, pp. 665-666), Curtea a conchis la o încălcare a articolului 6 § 1, pe baza următoarelor temeiuri: 104. Curtea dorește să investigheze dacă, considerată în ansamblu, procedura înaintea camerei penale a Curții de Casație revești în acest caz un caracter "echitabil" în sensul articolului 6 § 1. 105. Nu este contestat că cu mult înainte de ședință, avocatul general primise comunicare a raportului consilierului raportor și a proiectului de hotărâre pregătit de acesta. Guvernul însuși îl indică, raportul menționat se compune din două aspecte: prima conține o expunere a faptelor, procedurii și mijloacelor de casație, și a doua, o analiză juridică a cauzei și un aviz cu privire la meritul pourvoisului. Aceste documente nu au fost transmise reclamanților sau consililor lor. Astazi, o menționare la rol difuzată ordinului avocaților consilierilor o săptămână înainte de ședință informează avocații părților asupra sensului avizului în cauză (inadmisibilitate a pourvoisului, respingere, sau anulare totală sau parțială; §73 mai sus). Avocații Dnei Reinhardt și ai domnului Slimane-Kaïd ar fi putut pleda cauza dacă ar fi manifestat voința de a o face; la ședință, ar fi avut cuvântul după consilierul raportor, ceea ce le-ar fi permis să audă primul aspect al raportului litigios și să-l comenteze. Aspectul al doilea al acestuia precum și proiectul de hotărâre – în mod legitim acoperite de secretul deliberării – rămâneau în orice caz confidențiale în privința lor; în cel mai bun caz, nu puteau cunoaște decât sensul avizului consilierului raportor câteva zile înainte de ședință. În schimb, este integralitatea raportului menționat precum și proiectul de hotărâre care au fost comunicate avocatului general. Or acesta din urmă nu este membru al formației de judecată. Are pentru misiune să vegheze la faptul că legea este corect aplicată atunci când este clară, și corect interpretată atunci când este ambiguă. El "sfătuiește" judecătorii cu privire la soluția de adoptat în fiecare caz și, cu autoritatea care îi este conferită de funcțiile sale, poate influența decizia lor într-un sens fie favorabil, fie contrar tezei reclamanților (§74 și 75 mai sus). Având în vedere importanța raportului consilierului raportor, în particular al celui de-al doilea aspect al acestuia, rolul avocatul general și consecințele rezultatului procedurii pentru Dna Reinhardt și domnul Slimane-Kaïd, dezechilibrul astfel creat, din lipsă a unei comunicări identice a raportului consilierilor reclamanților, nu se acordă cu cerințele procesului echitabil. 106. Absența comunicării concluziilor avocatului general reclamanților este egal pasibilă de suspiciune. Astazi, este adevărat, avocatul general informează înainte de ziua ședinței consilii părților asupra sensului propriilor concluzii și, atunci când, la cererea acestor consilii, cauza este plědată, aceștia din urmă au posibilitatea de a replica concluziile în cauză verbal sau printr-o notă în deliberare (§79 mai sus). Ținând cont de faptul că numai chestiuni de pur drept sunt discutate înaintea Curții de Casație și că părțile sunt reprezentate de avocați foarte specializați, o asemenea practică este de natură să ofere acestora posibilitatea de a lua cunoștință de concluziile litigioase și de a le comenta în condiții satisfăcătoare. Nu este totuși dovedit că ar fi existat la epoca faptelor cauzei. 107. În consecință, având în vedere circumstanțele sus descrise, a existat o încălcare a articolului 6 § 1.

Reclamantul invocă în prezent o nerespectare a articolului 6 § 1 în cadrul procedurii înaintea camerei penale a Curții de Casație care a culminat cu hotărârea din 12 iunie 1995, rezultând din faptul că nici el, nici consilul acestuia nu au primit comunicare înainte de ședință a raportului consilierului raportor în timp ce acest document precum și proiectul de hotărâre au fost furnizate avocatului general.

Considerând că nimic nu indică că procedura înaintea camerei penale a Curții de Casație a evoluat notabil între martie 1993 și iunie 1995 – Curtea observă în particular că Guvernul nu susține o asemenea teză – Curtea nu vede nici o rație de a ajunge la o concluzie distinctă de cea a hotărârii Reinhardt și Slimane-Kaïd precitată. În aceste condiții, Curtea consideră că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

Domnul Slimane-Kaïd solicită rambursarea sumei pe care a fost condamnat să o plătească părții civile (20 710 000 franci; "FRF") și pretinde mai mult de 40 000 000 FRF pentru daună materială (pierderi de salarii și sume corespunzând unei eventuale majorări a acestora, pierdere de dividende pe trei societăți, pierdere a capitalului pe care-l deținea pe patru societăți și pierdere a contului curent al uneia din aceste societăți). Solicită de asemenea 6 000 000 FRF pentru daună morală.

Guvernul nu se pronunță.

Curtea nu ar putea specul cu privire la concluzia la care ar fi ajuns camera penală a Curții de Casație în cazul în care art. 6 § 1 nu ar fi fost încălcat. De asemenea, nici o legătură de cauzalitate nu se găsește stabilită între încălcarea acestei dispozițiuni și diverșii factori ai daunei materiale invocate. Se cuvenește deci să se respingă pretențiile formulate la acest subiect. Cât privește leziunea morală, Curtea o consideră suficient reparată de constatarea încălcării articolului 6 § 1 la care ajunge. B. Taxe și cheltuieli

Interesatul solicita plata a 80 000 FRF pentru taxele și cheltuielile sale înaintea organelor Convenției precum și rambursarea cheltuielilor referitoare la procedurile interne.

Guvernul nu se pronunță.

Atunci când Curtea constată o încălcare a Convenției, ea acordă reclamantului plata taxelor și cheltuielilor pe care le-a angajat înaintea jurisdicțiilor naționale numai în măsura în care au fost angajate pentru a preveni sau face corectar de acestea încălcarea (vezi, în particular, hotărârile Hertel împotriva Elveției din 25 august 1998, Recueil 1998-VI, p. 2334, § 63 și Arvois împotriva Franței, din 23 noiembrie 1999, § 21). Aceasta nu este în mod evident cazul în speță; această parte a plângerilor reclamantului trebuie deci să fie respinsă. Curtea consideră pe de altă parte că reclamantul a angajat în mod necesar anumite taxe pentru reprezentarea sa înaintea Comisiei apoi Curții; consideră rezonabil de a-i acorda 20 000 FRF la acest titlu. C. Dobânzi moratorii

Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Franța la data adoptării prezentei hotărâri este de 3,47% pe an. Din aceste motive, Curtea, Cu unanimitate, 1. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 2. Declară că prezenta hotărâre constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă cât privește leziunea morală; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 20 000 (douăzeci de mii) franci francezi pentru taxe și cheltuieli; b) că această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă de 3,47% pe an de la expirarea termenului menționat și până la versare; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 25 ianuarie 2000, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. N. Bratza Președinte S. Dollé Grefieră Notă a grefei 1. Hotărârea Comisiei este disponibilă la greafă. Notă a grefei 1. Intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République française et dont un ressortissant français, M. Mohamed Slimane-Kaïd (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 10 novembre 1994, en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 8 décembre 1995 sous le numéro de dossier 29507/95.

Le requérant se plaint de la durée de la procédure terminée par l'arrêt de la Cour de cassation du 12 juin 1995 et invoque l'article 6 § 1 de la Convention. Il ajoute que, lors des deux audiences devant la cour d'appel de Paris, les débats ne se sont pas poursuivis devant les mêmes magistrats et en déduit qu'il n'a pas été jugé par un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1 de la Convention. Il soutient par ailleurs que l'arrêt de la cour d'appel de Paris ne fait pas état du rapport du président et des observations de l'avocat général et se fonde sur des éléments de preuve qui ne lui ont pas été présentés et en déduit une violation de l’article 6 § 3 b) et d) de la Convention. Il se plaint aussi de ce que l'arrêt de la cour d'appel de Paris ne fait pas état de ses observations en défense, des plaidoiries des avocats, des conclusions du syndic de l’une des sociétés en cause, des observations de l'avocat général, de certains documents, justificatifs et déclarations des parties et d'éléments de preuve produits aux débats, « fait abstraction » de certaines précisions, ne répond pas à certains arguments, enfin refuse de surseoir à statuer. Il ajoute que l'arrêt de la cour d'appel de Paris mentionne des faits et des documents qui n'existent pas et que ladite cour n'a pas vérifié les pièces justificatives produites par lui. Pour ces raisons, il estime qu'il n'a pas été jugé dans le respect du contradictoire et de l'égalité des armes au sens de l'article 6 § 1 de la Convention. Il estime encore que la cour d’appel de Paris a disposé de ses « biens et intérêts personnels » en le condamnant indûment au versement de dommages-intérêts, en méconnaissance de l’article 1 du Protocole n° 1 à la Convention. Il dénonce par ailleurs une violation de l’article 13 de la Convention au détriment des syndics au règlement judiciaire des sociétés en cause « puisque ceux-ci ne peuvent pas se pourvoir en cassation pour faire valoir leurs droits à l'encontre de l’arrêt » de la cour d'appel de Paris. Il se dit ensuite victime d’une violation de l’article 6 § 1 résultant du fait que la Cour de cassation a jugé irrecevable un pourvoi en cassation qu’il avait confirmé par écrit le 18 mai 1994. De plus, il se plaint de ce que la Cour de cassation n'a communiqué ni à lui ni à son conseil le rapport du conseiller rapporteur et les conclusions de l'avocat général ce qui a eu pour conséquence de l'empêcher d’y répliquer. Estimant que le principe du contradictoire et celui de l'égalité des armes n'ont pas été respectés, il invoque l’article 6 §§ 1 et 3 b) et d) de la Convention. Dans un mémoire daté du 15 novembre 1996, il précise que l'avocat général a assisté au délibéré de la Cour de cassation, ce qui aurait aggravé la violation invoquée. Il soutient en outre que la Cour de cassation a fait une interprétation fausse des termes de l'arrêt de la cour d’appel de Paris et s’est abstenue de répondre à la totalité de ses moyens en cassation. Il en déduit qu’il n'a pas été jugé par un tribunal indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. Il prétend enfin que la Cour de cassation a violé le droit au respect de ses biens et de ceux de l’une des sociétés en cause, d’une part, du fait de la motivation de son arrêt du 12 juin 1995 et de la procédure devant elle et, d’autre part, du fait qu’elle a confirmé l'arrêt de la cour d'appel de Paris du 17 mai 1994. Il invoque une violation de l’article 1 du Protocole n° 1 à la Convention.

Par une décision partielle du 26 février 1997, la Commission (deuxième chambre) a décidé de porter la requête à la connaissance du gouvernement français (« le Gouvernement ») quant au grief tiré de l’équité de la procédure devant la Cour de cassation ayant abouti à l’arrêt du 12 juin 1995, et relatif à l’absence de communication au requérant ou à son conseil des conclusions de l’avocat général et du rapport du conseiller rapporteur, et l’a invité à présenter par écrit des observations sur la recevabilité et le bien-fondé de ce grief ; elle a déclaré la requête irrecevable pour le surplus [1] . Le Gouvernement a présenté ses observations le 17 juillet 1997, après prorogation du délai qui lui était imparti ; le requérant y a répondu le 26 septembre 1997.

A la suite de l’entrée en vigueur du Protocole n° 11 le 1 er novembre 1998, et conformément à l’article 5 § 2 de celui-ci, l’affaire est examinée par la Cour conformément aux dispositions dudit Protocole.

Conformément à l’article 52 § 1 du règlement de la Cour (« le règlement ») [2] , le président de la Cour, M. L. Wildhaber, a attribué l’affaire à la troisième section. La chambre constituée au sein de ladite section comprenait de plein droit M. J. ‑ P. Costa, juge élu au titre de la France (articles 27 § 2 de la Convention et 26 § 1 a) du règlement), et Sir Nicolas Bratza, président de la section (article 26 § 1 a) du règlement). Les autres juges désignés par ce dernier pour compléter la chambre étaient M. P. Kūris, M me F. Tulkens, M. K. Jungwiert, M me H.S. Greve et M. K. Traja (article 26 § 1 b) du règlement).

Le 30 mars 1999, la chambre a déclaré la requête recevable quant au grief tiré de l’équité de la procédure devant la Cour de cassation ayant abouti à l’arrêt du 12 juin 1995 et relatif à l’absence de communication au requérant ou à son conseil des conclusions de l’avocat général et du rapport du conseiller rapporteur. Elle a invité les parties à lui soumettre, dans un délai échéant le 7 juin 1999, des offres de preuves et observations complémentaires ainsi que, le cas échéant, leurs propositions de règlement amiable, et les a informées qu’elles avaient la faculté de requérir une audience ; elle a en outre invité le requérant à lui soumettre, dans le même délai, ses demandes au titre de l’article 41 de la Convention. Le 2 juin 1999, des observations de l’avocat du requérant accompagnées d’une proposition de règlement amiable sont parvenues au greffe. Le 10 août 1999, le Gouvernement a fait une contre-proposition, que le requérant a rejetée le 24 août 1999. Ce dernier demandait par ailleurs la tenue de l’audience prévue à l’article 59 § 2 du règlement de la Cour ; la Cour a rejeté cette demande le 26 octobre 1999. EN FAIT

Le requérant est né en 1941 et réside à Elancourt. Il a déposé six autres requêtes devant la Commission : la requête n° 23043/93, qui a fait l'objet d’un arrêt de la Cour du 31 mars 1998 (arrêt Reinhardt et Slimane ‑ Kaïd c. France, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ II, p. 640), la requête n° 27019/95, qui a fait l'objet en application de l’ancien article 31 de la Convention, d'un rapport de la Commission du 1 er décembre 1998, les requêtes n os 28073/95 et 35684/97, qui ont été déclarées irrecevables par la Commission respectivement les 7 avril 1997 et 20 mai 1998, et les requêtes n os 35209/95 et 45130/98 qui sont actuellement pendantes devant la Cour. A. La genèse de l’affaire

Le requérant était président-directeur général des sociétés anonymes (SA) PROVEX et SERVEC qui se consacraient notamment, la première, à l’acquisition de matériel pour son exportation et, la seconde, à la carrosserie industrielle. Le 26 janvier 1982, il avait en outre créé avec M me Reinhardt une société à responsabilité limitée (Sàrl) dénommée URKA dont le siège social était situé au domicile personnel de cette dernière et dont l’activité principale était la location et la vente de tout matériel, en France ou à l’étranger ; le 1 er juillet 1982, il avait succédé à M me Reinhardt dans les fonctions de gérant.

Deux protocoles d’accord commercial prévoyaient d’une part la vente par la société IVECO de véhicules automobiles industriels à la SA PROVEX et, d’autre part, la mise en dépôt carrosserie de « châssis-cabines » au nom de la première chez le carrossier désigné, soit par la seconde, soit par la SA SERVEC. Il était prévu qu’à l’échéance du dépôt et après règlement, la société IVECO remettrait à ses cocontractantes les feuilles des mines des véhicules concernés ainsi que les certificats de vente y relatifs. Le 28 avril 1984, 287 véhicules de la société IVECO furent déposés dans les locaux de la SA SERVEC. L’échéance des dépôts de ceux-ci était fixée aux 5 juin, 5 juillet, 5 août et 5 septembre 1984 ; à ces dates, les SA PROVEX et SERVEC devaient manifester leur intention d’acquérir lesdits véhicules et se faire consécutivement remettre les feuilles des mines de chacun, et les certificats de vente spécifiques à la société IVECO. A la demande de cette dernière, un constat d’huissier fut dressé dans les locaux de la SA SERVEC le 11 mai 1984. Une expertise judiciaire eut lieu le 25 juillet 1984 et une saisie conservatoire fut effectuée le 28 août 1984. Il en ressort que 155 des véhicules faisaient défaut à la première de ces dates, 198 à la deuxième et 211 à la troisième. La société IVECO n’obtint la restitution que de 43 véhicules ; les autres avaient été immatriculés et vendus. Le 27 juillet 1984, le responsable de la société IVECO porta à la connaissance du service régional de police judiciaire (SRPJ) de Versailles certains de ces faits. Une enquête fut menée par l’inspecteur principal Renaud qui, dans son rapport du 24 septembre 1984, constata que les feuilles des mines et certificats de vente remis par la SA PROVEX à la préfecture aux fins d’immatriculation de 116 véhicules IVECO étaient des faux, fit état d’« éventuelles infractions à la législation sur les sociétés commerciales et les banqueroutes commises au sein des SA SERVEC/PROVEX » et conclut à la nécessité d’ouvrir une information. B. L’information

Le 25 septembre 1984, un réquisitoire introductif fut pris par le procureur de la République de Chartres contre personne non dénommée pour abus de confiance et délivrance de documents administratifs à l’aide de faux renseignements, certificats et attestations. Le requérant fut inculpé de ces chefs le 4 octobre 1984. La société IVECO, qui s’était constituée partie civile le 9 octobre 1984, fut entendue le 12 octobre 1984.

Suspecté d’avoir falsifié les feuilles de mines et certificats de vente litigieux, le requérant fut inculpé, le 9 novembre 1984, de faux en écritures privée, de commerce ou de banque.

Le 14 décembre 1984, le requérant fut inculpé d'abus de biens sociaux, délits assimilés à la banqueroute simple (non-déclaration à l’Etat de cessation de paiement dans le délai légal) et frauduleuse (détournement d’une partie de l’actif social), présentation et publication de bilans inexacts et escroquerie.

Le 17 juillet 1986, la société VPL déposa une plainte contre X avec constitution de partie civile, pour abus de confiance et faux en écritures de commerce. Un réquisitoire introductif fut pris le 29 septembre 1986 et, le 25 mai 1988, le requérant fut inculpé de ces chefs. C. Le jugement 1. Devant le tribunal correctionnel de Chartres

Par un jugement du 14 novembre 1990, le tribunal correctionnel de Chartres déclara le requérant coupable d'abus de confiance, de faux en écritures privée, de commerce ou de banque, d’escroquerie au préjudice de la société IVECO, de présentation et publication de bilans inexacts et d’abus de biens sociaux, et le condamna à cinq ans d'emprisonnement dont trois avec sursis simple ainsi qu’à l'interdiction d'exercer une profession commerciale pendant dix ans ; ledit tribunal déclara par ailleurs la société IVECO irrecevable en sa constitution de partie civile en raison de la mise en redressement judiciaire personnelle du requérant. 2) Devant la cour d’appel de Versailles

Saisie par le requérant et la société IVECO, la cour d’appel de Versailles, par un arrêt du 2 avril 1992, relaxa l’intéressé du chef d’abus de biens sociaux et confirma la déclaration de culpabilité sur les autres chefs de prévention et la peine prononcée, ainsi que l'irrecevabilité de la constitution de partie civile de ladite société. 3) Devant la Cour de cassation

Saisie par le requérant ainsi que par la société IVECO, la chambre criminelle de la Cour de cassation, par un arrêt du 15 mars 1993, cassa et annula l’arrêt de la cour d’appel de Versailles en ses seules dispositions civiles concernant le requérant et ladite société, toutes autres dispositions étant expressément maintenues ; dans les limites de la cassation ainsi prononcée, elle renvoya la cause et les parties devant la cour d’appel de Paris. 4) Devant la juridiction de renvoi puis la Cour de cassation

Par un arrêt du 17 mai 1994, la cour d'appel de Paris déclara la constitution de partie civile de la société IVECO recevable, fixa à 20 710 000 francs la créance de ladite société à l'encontre du requérant et mit hors de cause les SA SERVEX et PROVEX recherchées par la partie civile comme civilement responsables.

Par un arrêt du 12 juin 1995, la chambre criminelle de la Cour de cassation rejeta les pourvois formés par le requérant et le syndic de la SA SERVEX. en droit I.

La Cour constate que la procédure devant la chambre criminelle de la Cour de cassation avait exclusivement trait à l’action civile et non à l’accusation dont le requérant avait fait l’objet. Ce dernier ne peut donc présentement se prévaloir des dispositions de l’article 6 §§ 3 b) et 3 d). Il s’ensuit que le grief susmentionné sera examiné sous l’angle du seul article 6 § 1, lequel est rédigé comme il suit : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

Le Gouvernement ne conteste pas que le rapport du conseiller rapporteur et son projet d’arrêt ne sont pas communiqués aux parties. Il souligne toutefois, d’une part, que l’avis que contient ledit rapport est légitimement couvert par le secret du délibéré et, d’autre part, qu’une pratique voudrait que les avocats des parties soient informés de celui-ci par une mention au rôle diffusé à l’Ordre des avocats aux conseils une semaine avant l’audience ; au vu de cette mention, ils pourraient apprécier l’opportunité de déposer une note complémentaire ou de plaider l’affaire. Quant aux conclusions de l’avocat général, destinées à être présentées oralement, elles ne seraient pas nécessairement rédigées et ne pourraient donc être communiquées aux parties. En tout état de cause, l’avocat du requérant avait la faculté de prendre part à l’audience et, selon l’usage, de répliquer aux conclusions litigieuses, soit oralement, soit par une note en délibéré. Enfin, l’avocat général n’étant pas « partie » au procès et les rapport et conclusions en cause n’ayant pas davantage été communiqués à l’adversaire du requérant – la société IVECO – le principe de l’égalité des armes n’aurait pas été méconnu. Bref, le grief serait dénué de fondement.

Le requérant réplique que le ministère public près la Cour de cassation est « partie » à la procédure et qu’en conséquence, il y a eu rupture de l’égalité des armes du fait que le rapport du conseiller rapporteur et son projet d’arrêt ont été communiqués à l’avocat général ; la circonstance que les conclusions de ce dernier ne lui furent pas davantage fournies et qu’il ne put y répondre confirmerait cette conclusion. Il soutient en outre que les pratiques dont se prévaut le Gouvernement n’existaient pas à l’époque des faits litigieux et qu’en tout état de cause, elles n’auraient aucune « valeur légale ».

La Cour constate tout d’abord que l’affaire a trait à une procédure pénale avec constitution de partie civile diligentée par une société contre le requérant. La juridiction d’appel avait condamné ce dernier pour diverses infractions et déclaré la constitution de partie civile irrecevable ; le requérant ainsi que la partie civile s’étaient pourvus en cassation. Par un arrêt du 15 mars 1993, la chambre criminelle de la Cour de cassation avait cassé et annulé l’arrêt de la cour d’appel de Versailles en ses seules dispositions civiles et, dans les limites de cette cassation, avait renvoyé la cause et les parties devant la cour d'appel de Paris. Par un arrêt du 17 mai 1994, la cour d’appel avait déclaré la constitution de partie civile recevable et fixé à 20 710 000 francs la créance de ladite société à l'encontre du requérant ; par un arrêt du 12 juin 1995, la chambre criminelle de la Cour de cassation avait rejeté les pourvois formés contre cette dernière décision. La Cour note ensuite que le requérant avait saisi les organes de la Convention d’un grief similaire à celui présentement soumis à la Cour et relatif au défaut de respect de l’article 6 § 1 dans le cadre de la procédure devant la chambre criminelle de la Cour de cassation ayant abouti à l’arrêt du 15 mars 1993 : il soutenait que le principe du contradictoire avait été méconnu du fait que ni lui-même ni son conseil n’avaient reçu communication avant l’audience du rapport du conseiller rapporteur alors que ce document avait été fourni à l’avocat général, ainsi qu’en raison de l’impossibilité de répliquer aux conclusions de ce dernier. Par un arrêt du 31 mars 1998 (Reinhardt et Slimane ‑ Kaïd c. France, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ II, pp. 665-666), la Cour avait conclu à une violation de l’article 6 § 1, aux motifs suivants : « 104. La Cour entend rechercher si, considérée dans sa globalité, la procédure devant la chambre criminelle de la Cour de cassation revêtit en l’espèce un caractère « équitable » au sens de l’article 6 § 1. 105. Il n’est pas contesté que bien avant l’audience, l’avocat général reçut communication du rapport du conseiller rapporteur et du projet d’arrêt préparé par celui-ci. Le Gouvernement l’indique lui-même, ledit rapport se compose de deux volets : le premier contient un exposé des faits, de la procédure et des moyens de cassation, et le second, une analyse juridique de l’affaire et un avis sur le mérite du pourvoi. Ces documents ne furent pas transmis aux requérants ou à leurs conseils. De nos jours, une mention au rôle diffusé à l’ordre des avocats aux Conseils une semaine avant l’audience informe les avocats des parties du sens dudit avis (irrecevabilité du pourvoi, rejet, ou cassation totale ou partielle ; paragraphe 73 ci-dessus). Les avocats de M me Reinhardt et de M. Slimane ‑ Kaïd auraient pu plaider l’affaire s’ils en avaient manifesté la volonté ; à l’audience, ils auraient eu la parole après le conseiller rapporteur, ce qui leur eût permis d’entendre le premier volet du rapport litigieux et de le commenter. Le deuxième volet de celui-ci ainsi que le projet d’arrêt – légitimement couverts par le secret du délibéré – restaient en tout état de cause confidentiels à leur égard ; dans le meilleur des cas, ils ne purent ainsi connaître que le sens de l’avis du conseiller rapporteur quelques jours avant l’audience. En revanche, c’est l’intégralité dudit rapport ainsi que le projet d’arrêt qui furent communiqués à l’avocat général. Or celui-ci n’est pas membre de la formation de jugement. Il a pour mission de veiller à ce que la loi soit correctement appliquée lorsqu’elle est claire, et correctement interprétée lorsqu’elle est ambiguë. Il « conseille » les juges quant à la solution à adopter dans chaque espèce et, avec l’autorité que lui confèrent ses fonctions, peut influencer leur décision dans un sens soit favorable, soit contraire à la thèse des demandeurs (paragraphes 74 et 75 ci-dessus). Étant donné l’importance du rapport du conseiller rapporteur, principalement du second volet de celui-ci, le rôle de l’avocat général et les conséquences de l’issue de la procédure pour M me Reinhardt et M. Slimane ‑ Kaïd, le déséquilibre ainsi créé, faute d’une communication identique du rapport aux conseils des requérants, ne s’accorde pas avec les exigences du procès équitable. 106. L’absence de communication des conclusions de l’avocat général aux requérants est pareillement sujette à caution. De nos jours, certes, l’avocat général informe avant le jour de l’audience les conseils des parties du sens de ses propres conclusions et, lorsque, à la demande desdits conseils, l’affaire est plaidée, ces derniers ont la possibilité de répliquer aux conclusions en question oralement ou par une note en délibéré (paragraphe 79 ci-dessus). Eu égard au fait que seules des questions de pur droit sont discutées devant la Cour de cassation et que les parties y sont représentées par des avocats hautement spécialisés, une telle pratique est de nature à offrir à celles-ci la possibilité de prendre connaissance des conclusions litigieuses et de les commenter dans des conditions satisfaisantes. Il n’est toutefois pas avéré qu’elle existât à l’époque des faits de la cause. 107. Partant, eu égard aux circonstances susdécrites, il y a eu violation de l’article 6 § 1 ».

Le requérant allègue présentement une méconnaissance de l’article 6 § 1 dans le cadre de la procédure devant la chambre criminelle de la Cour de cassation ayant abouti à l’arrêt du 12 juin 1995, résultant du fait que ni lui ni son conseil ne reçurent communication avant l’audience du rapport du conseiller rapporteur alors que ce document ainsi que le projet d’arrêt avaient été fournis à l’avocat général.

Considérant que rien n’indique que la procédure devant la chambre criminelle de la Cour de cassation a notablement évolué entre mars 1993 et juin 1995 – la Cour note en particulier que le Gouvernement ne soutient pas une pareille thèse –, la Cour ne voit pas de raison de parvenir à une conclusion distincte de celle de l’arrêt Reinhardt et Slimane ‑ Kaïd précité. Dans ces conditions, la Cour considère qu’il y eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II. sur l’application de l’article 41 de la Convention

Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommages

M. Slimane ‑ Kaïd demande le remboursement de la somme qu’il a été condamné à payer à la partie civile (20 710 000 francs ; « FRF ») et réclame plus de 40 000 000 FRF pour dommage matériel (pertes de salaires et des sommes correspondant à leur éventuelle augmentation, perte de dividendes sur trois sociétés, perte du capital qu’il détenait sur quatre sociétés et perte du compte courant de l’une de ces sociétés). Il sollicite par ailleurs 6 000 000 FRF pour dommage moral.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

La Cour ne saurait spéculer sur la conclusion à laquelle la chambre criminelle de la Cour de cassation aurait abouti dans le cas où l’article 6 § 1 n’aurait pas été méconnu. En outre, aucun lien de causalité ne se trouve établi entre la violation de cette disposition et les divers éléments du préjudice matériel allégué. Il échet donc d’écarter les prétentions formulées à ce sujet. Quant au tort moral, la Cour l’estime suffisamment réparé par le constat de violation de l’article 6 § 1 auquel elle parvient. B. Frais et dépens

L’intéressé sollicitait le payement de 80 000 FRF pour ses frais et dépens devant les organes de la Convention ainsi que le remboursement des frais relatifs aux procédures internes.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Lorsque la Cour constate une violation de la Convention, elle n’accorde au requérant le paiement des frais et dépens qu’il a exposés devant les juridictions nationales que dans la mesure où ils ont été engagés pour prévenir ou faire corriger par celles-ci ladite violation (voir, notamment, les arrêts Hertel c. Suisse du 25 août 1998, Recueil 1998-VI, p. 2334, § 63 et Arvois c. France, du 23 novembre 1999, § 21). Tel n’est à l’évidence pas le cas en l’espèce ; cette partie des doléances du requérant doit donc être rejetée. La Cour estime par contre que le requérant a nécessairement encouru certains frais pour sa représentation devant la Commission puis la Cour ; elle juge raisonnable de lui octroyer 20 000 FRF à ce titre. C. Intérêts moratoires

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d’intérêt légal applicable en France à la date d’adoption du présent arrêt est de 3,47 % l’an. Par ces motifs, la Cour, À l’unanimitÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante quant au préjudice moral ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 20 000 (vingt mille) francs français pour frais et dépens ; b) que ce montant sera à majorer d’un intérêt simple de 3,47 % l’an à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 janvier 2000, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . N. Bratza Président S. Dollé Greffière Note du greffe 1. La décision de la Commission est disponible au greffe. Note du greffe 1. Entré en vigueur le 1 er novembre 1998.