Slimane-Kaïd împotriva Franței

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 4513/98 prezentate de Mohamed SLIMANE-KAID împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 7 martie 2000 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza, președintele J.-P. Costa, F. Tulkens, W. Fuhrmann, K. Jungwiert, K. Traja, domnul Ugrekhelidze, judecători și S. Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 28 septembrie 1998 și înregistrată la 22 decembrie 1998, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, după ce a intenționat, face următoarea decizie în fapt Reclamantul este un resortisant francez născut în 1941 și rezident la Elancourt.

El depunese alte șase cereri în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului: cererea nr. 23043/93, care a făcut obiectul unei hotărâri a Curții din 31 martie 1998 (hotărârea Reinhardt și Slimane Kaid c. Franța, Reinhardt și Slimane Kaid c. Franța, Recuperarea hotărârilor din 1998 II, p. 640), cererea nr. 27019/95, care a făcut obiectul unui raport al Comisiei din 1 decembrie 1998, cererile nr. 28075/95 și 35684/97, care au fost declarate inadmisibile de Comisie la 7 aprilie 1997 și, respectiv, 20 mai 1998, cererea nr. 29507/95 care a făcut obiectul unei hotărâri a Curții (a treia secțiune) la 25 ianuarie 2000 și cererea nr. 35209/95, pendinte în fața Curții. Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamantul a depus două plângeri împotriva X. cu constituirea de părți civile în fața decanului judecătorilor de la Tribunalul de Mare Instanță din Chartres. Prima, din 9 octombrie 1989 a fost îndreptată împotriva președintelui director general al societății V. pentru fals în scris comercial și utilizare. A doua, din 21 noiembrie 1989, îl viza pe președintele-director general al societății I. al șefilor de falsuri și utilizarea de falsuri în scris private pentru fiecare instituție de dubla facturare, precum și pentru tentativă de înșelăciune și complicitate. Reclamantul a depus o plângere în numele său și în numele a două societăți ale căror fapte la momentul respectiv fusese președintele directorului general, iar societățile sale erau în strânsă legătură comercială cu societatea IVECO.

În urma unei plângeri cu constituirea unei părți civile a societății IVECO, reclamantul a fost condamnat penal prin decizia definitivă din 15 martie 1993 pentru falsuri în scris private, de comerț sau de bancă, înșelătorie împotriva societății IVECO, prezentare și publicare de bilanțuri inexacte și de abuz de bunuri sociale. La 10 decembrie 1989, acesta și-a extins cererile și a invocat un prejudiciu important suferit din cauza acestor fapte; acesta a indicat că a pierdut conturile curente în aceste societăți și acțiunile sale în capitalul lor social. În plângerile sale din 1989, reclamantul susținea că documentele prezentate de societatea IVECO în dosarul penal inițial al condamnării sale și în dosarele civile la adresa acestei societăți erau false care au fost utilizate în mod nejustificat.

El prezenta în fața judecătorului documente care atestă declarațiile sale. Prima plângere a făcut obiectul următoarelor acte de procedură: La 24 august 1990 s-a emis o ordonanță de refuz, care a fost anulată prin arestarea camerei de judecată a tribunalului din Versailles din 23 ianuarie 1991. La 22 iunie 1993, reclamantul a fost ascultat și solicitat o expertiză judiciară pentru a verifica realitatea faptelor reprobabile și pentru a evalua în consecință prejudiciul suferit de reclamant. 29 iulie 1993, a fost ordonată o expertiză contabilă de către instanța de judecată. Misiunea expertului este de a verifica exactitatea faptelor criticate și de a evalua prejudiciul suferit de reclamant. La 14 septembrie 1995, expertul și-a prezentat raportul.

La 23 iulie 1996, s-a efectuat o confruntare între expert și solicitant. Cea de-a doua plângere a făcut obiectul următoarelor acte de procedură la 15 iunie 1993, o ordonanță de refuz din data de: informație pentru prescrierea acțiunii publice a fost pronunțată. Aceaceasta a fost infirmată prin hotărârea camerei de acuzare din 22 februarie 1994. La 24 martie 1994, reclamantul a fost ascultat cu privire la aceste fapte. La 22 mai 1996, instanța de judecată a audiat persoana vizată de plângere. Cele două proceduri au fost anexate prin ordonanța din 4 octombrie 1996. Prin ordonanța din 30 septembrie 1996, judecătorul judecător a emis o nouă expertiză pentru a verifica realitatea dublei facturări criticate de solicitant.

Raportul a fost depus la 29 ianuarie 1998. Reclamantul a solicitat o confruntare cu expertul. Această măsură suplimentară a fost refuzată de către instanța de judecată, iar recursul împotriva acestui refuz a fost declarat inadmisibil de către președintele camerei de judecată. La 11 martie 1998, instanța de judecată a adoptat un aviz de încheiere a procedurii. La 13 martie 1998, reclamantul solicită o măsură suplimentară în temeiul articolului 82-1 din Codul de procedură penală. La data de 25 martie 1998, judecătorul judecător a dat în judecată un ordin de refuz al unei măsuri suplimentare. La data de 30 martie 1998, reclamantul a fost respins prin ordonanță din partea președintelui camerei de judecată a Tribunalului de apel din Versailles din 8 aprilie 1998 ca inadmisibil deoarece nu a fost motivat.

La 16 aprilie 1998, dosarul a fost transmis procurorului pentru decontare. La 12 noiembrie 1998, judecătorul a dat în judecată un ordin de nejudiciare pentru încetarea acțiunii publice. Această ordonanță a fost anulată prin arestarea camerei de acuzare a instanței de judecată de la Versailles din 19 mai 1999. Instanța a considerat că investigațiile și cercetările necesare pentru a verifica dacă a fost utilizat înscrisurile false în termenul de prescriere a acțiunii publice nu au fost efectuate. Curtea a dispus, în consecință, o informație suplimentară pentru a permite desfășurarea tuturor audierilor și confruntărilor utile pentru manifestarea adevărului. Procedura este în curs de desfășurare.

GRIFS Reclamantul se plânge de durata procedurii cu privire la aceste plângeri cu constituirea de părți civile. Acesta reproșează instanței judecătorești că nu a respectat termenele prevăzute în art. 175 din Codul de procedură penală și comportamentul procurorului republicii în apropierea tribunalului de mare instanță din Chartres, care ar fi condus la o prelungire a termenului de judecată. Pe langa unghiul aceluiasi articol, reclamantul se plange de o absenta a echitatii si a impartii a inculpatului in curs de desfășurare. El se plange de ceea ce este intotdeauna in curs de desfășurare, fara a fi existat recent acte de indoiala. in care el se plange pe deplin dupa Hotărârea din 22 februarie 1994, el nu a fost ascultat de judecator.

El se plânge că plângerea sa a fost transmisă spre soluționare la 16 aprilie 1998 fără a fi fost audiată în prealabil de către judecător și consideră, de asemenea, că această transmitere pentru decontare este contrară ordonanței din 8 aprilie 1998. El invocă o negare a justiției. Reclamantul se plânge - din același unghi al aceluiași articol din convenție - al ordonanței de nerejudecare din 12 noiembrie 1998. Invocând art. 6, reclamantul critică hotărârea din 25 martie 1998 de refuz al unei măsuri suplimentare și faptul că cererea sa împotriva acestei ordonanțe a fost declarată inadmisibilă prin ordonanță din 8 aprilie 1998. El se plânge de faptul că ordonanța din 8 aprilie 1998 este arbitrară, de o poziție părtinitoare a președintelui camerei de judecată în detrimentul său și de o eroare de drept, deoarece motivarea de respingere pare în mod deliberat greșită.

El se plânge de o încălcare a egalității armelor deoarece - în fața camerei de acuzare - avizul procurorului nu i-a fost comunicat și nu a putut răspunde la aceasta. El se plânge de faptul că președintele camerei de acuzare a pronunțat în mod arbitrar, deoarece nu a fost chemat în fața camerei de acuzare și de absența audienței publice. El se plânge că nu poate formula un recurs împotriva ordonanței din 8 aprilie 1998. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de o instanță independentă și imparțială stabilită prin lege, care va decide, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale civile (...) În acest sens, Curtea consideră că nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră că este necesar ca această parte a cererii să fie adusă la cunoștința guvernului pârât prin aplicarea articolului 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură.

Recurentul se plânge de o lipsă de corectitudine și de in t e n ț i e n ț i e în conduita de la tribunal care a dus la c o n d i ț i e n ț i e din 12 noiembrie 1998. Curtea arată că procedura criticată se încheie prin c o n d i s p o zi ț i e din 12 noiembrie 1988 la care a apelat reclamantul. Or, apelul său a fost primit și ordonanță a fost anulată de către instana de apel. Aceasta a ordonat un supliment de deducie pentru a permite audierile și toate celelalte acte de informare care au fost necesare pentru manifestarea adevărului. Curtea este de acord că a fost în consecință soluționat împotriva obiecțiilor prezentate de reclamant prin epuizarea căilor de atac interne disponibile. Prin urmare, acesta nu mai poate să se mai susțină în sensul art. 34 din Convenția privind încălcarea art. 6 din Tratat cu privire la aceste obiecții.

În consecință, aceasta trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Reclamantul critică ordonanța din 25 martie 1998 de refuz al unei măsuri complementare și de faptul că apelul său împotriva acestei ordonanțe a fost declarat inadmisibil prin ordonanța din 8 aprilie 1998. Curtea amintește că o procedură referitoare la o contestație privind drepturile cu caracter procedural nu se referă la drepturi și obligații cu caracter civil în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. În cazul de față, reclamantul se plânge de o procedură privind o cerere de confruntare cu un expert care, în sine, se analizează într-o măsură preliminară care nu afectează fondul cauzei.

Respingerea împotriva reclamantului și, astfel, într-un obstacol procedural care nu depășește determinarea unui drept de natură civilă. Prin urmare, art. 6 nu se aplică procedurii de cerere din actul de procedură. Prin urmare, este necesar ca persoana respectivă să fie respinsă ca fiind incompatibilă cu materia rațională , în conformitate cu art. 35 alineatele (3) și (4) din Convenție prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, AJOURNE să examineze cu privire la durata procedurii de declarare a recluziunii IRRECEVENTE pentru surplus. S. Dolle N. Bratza Module Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 45130/98 présentée par Mohamed SLIMANE-KAÏD contre France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 7 mars 2000 en une chambre composée de Sir Nicolas Bratza, président , M. J.-P. Costa, M me F. Tulkens, M. W. Fuhrmann, M. K. Jungwiert, M. K. Traja, M. M. Ugrekhelidze, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 28 septembre 1998 et enregistrée le 22 décembre 1998, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant français né en 1941 et résidant à Elancourt.

Il avait déposé six autres requêtes devant la Commission européenne des Droits de l’Homme : la requête n° 23043/93, qui a fait l'objet d’un arrêt de la Cour du 31 mars 1998 (arrêt Reinhardt et Slimane ‑ Kaïd c. France, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ II, p. 640), la requête n° 27019/95, qui a fait l'objet en application de l’ancien article 31 de la Convention, d'un rapport de la Commission du 1 er décembre 1998, les requêtes n os 28073/95 et 35684/97, qui ont été déclarées irrecevables par la Commission respectivement les 7 avril 1997 et 20 mai 1998, la requête 29507/95 qui a fait l’objet d’un arrêt de la Cour (troisième section) le 25 janvier 2000 et la requête n os 35209/95 qui est actuellement pendante devant la Cour.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. Le requérant déposa deux plaintes contre X. avec constitution de partie civile devant le doyen des juges d’instruction du tribunal de grande instance de Chartres. La première, du 9 octobre 1989, était dirigée contre le président-directeur général de la société V. pour faux en écriture de commerce et usage. La seconde, du 21 novembre 1989, visait le président-directeur général de la société I. des chefs de faux et usage de faux en écritures privées par établissement de double facturation ainsi que pour tentative d’escroquerie et complicité. Le requérant portait plainte en son nom et au nom de deux sociétés dont à l’époque des faits il avait été le président directeur général.

Ses sociétés étaient en relation commerciales étroites avec la société IVECO. Suite à une plainte avec constitution de partie civile de la société IVECO, le requérant avait été condamné pénalement par décision définitive du 15 mars 1993 pour de faux en écritures privées, de commerce ou de banque, d’escroquerie au préjudice de la société IVECO, de présentation et publication de bilans inexacts et d’abus de biens sociaux. Le 10 décembre 1989, il étaya ses demandes et allégua un préjudice important subi en raison de ces faits ; il indiquait avoir perdu les comptes courant dans ces sociétés et ses actions dans leur capital social. Dans ses plaintes de 1989, le requérant soutenait que des documents remis par la société IVECO dans le dossier pénal à l’origine de sa condamnation et dans des dossiers civils l’opposant à cette société étaient des faux dont il avait été fait indûment usage.

Il produisait devant le juge des documents attestant ses dires. La première plainte fit l’objet des actes de procédures suivants : Une ordonnance de refus d’informer fut rendue le 24 août 1990 puis annulée par arrêt de la chambre d’accusation de la cour d’appel de Versailles du 23 janvier 1991. Le 22 juin 1993, le requérant fut entendu et demanda une expertise judiciaire afin de vérifier la réalité des faits reprochés et d’évaluer en conséquence le préjudice subi par le requérant. Le 29 juillet 1993, une expertise comptable fut ordonné par le juge d’instruction. La mission de l’expert consistait à vérifier l’exactitude des faits critiqués et à « évaluer le préjudice subi » par le requérant. Le 14 septembre 1995, l’expert déposa son rapport.

Le 23 juillet 1996, une confrontation fut réalisée entre l’expert et le requérant. La seconde plainte fit l’objet des actes de procédure suivants : Le 15 juin 1993, une ordonnance de refus d’informer pour prescription de l’action publique fut rendue. Celle-ci fut infirmée par arrêt de la chambre d’accusation du 22 février 1994. Le 24 mars 1994, le requérant fut entendu sur ces faits. Le 22 mai 1996, le juge d’instruction auditionna la personne visée par la plainte. Les deux procédures furent jointes par ordonnance du 4 octobre 1996. Par ordonnance du 30 septembre 1996, le juge d’instruction ordonna une nouvelle expertise afin de vérifier la réalité de la double facturation critiquée par le requérant.

Le rapport fut déposé le 29 janvier 1998. Le requérant sollicita une confrontation avec l’expert. Cette mesure d’instruction complémentaire fut refusée par le juge d’instruction et l’appel contre ce refus fut déclaré irrecevable par le président de la chambre d’accusation. Le 11 mars 1998, le juge d’instruction pris un avis de clôture de l’instruction. Le 13 mars 1998, le requérant demande une mesure d’instruction complémentaire sur base de l’article 82-1 du Code de procédure pénale. Le 25 mars 1998, le juge d’instruction rendit une ordonnance de refus de mesure d’instruction complémentaire. L’appel interjeté le 30 mars 1998 par le requérant fut rejetée par ordonnance du président de la chambre d’accusation de la cour d’appel de Versailles du 8 avril 1998 comme étant irrecevable car non motivée.

Le 16 avril 1998, le dossier fut transmis au procureur pour règlement. Le 12 novembre 1998, le juge d’instruction rendit une ordonnance de non-lieu pour extinction de l’action publique. Cette ordonnance fut annulée par arrêt de la chambre d’accusation de la cour d’appel de Versailles du 19 mai 1999. La cour considéra que les investigations et recherches nécessaires pour vérifier s’il avait été fait usage des pièces arguées de faux dans le délai de prescription de l’action publique n’avaient pas été faites. La cour ordonna en conséquence un supplément d’information pour permettre de procéder à toutes les auditions et confrontations utiles à la manifestation de la vérité. La procédure est en cours d’instruction.

GRIEFS 1. Le requérant se plaint de la durée de la procédure sur ces plaintes avec constitution de partie civile. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention. Il reproche au juge d’instruction de ne pas avoir respecté les délais prévus à l’article 175 du Code de procédure pénale et du comportement du procureur de la République près le tribunal de grande instance de Chartres qui aurait entraîné un allongement du délai de l’instruction. Il invoque un déni de justice. 2. Sous l’angle du même article, le requérant se plaint d’une absence d’équité et d’impartialité de l’instruction en cours. Il se plaint de ce que l’instruction est toujours en cours sans qu’il y ait eu récemment des actes d’instruction.

Notamment il se plaint qu’après l’arrêt du 22 février 1994, il n’a pas été entendu par le juge d’instruction. Il se plaint de ce que sa plainte fut transmise pour règlement le 16 avril 1998 sans avoir été auditionné au préalable par le juge. Il estime également que cette transmission pour règlement est contraire à l’ordonnance du 8 avril 1998. Il invoque un déni de justice.

Le requérant se plaint - sous l’angle du même article de la Convention - de l’ordonnance de non-lieu du 12 novembre 1998. 3. Invoquant l’article 6, le requérant critique l’ordonnance du 25 mars 1998 de refus de mesure d’instruction complémentaire et de ce que son appel contre cette ordonnance a été déclaré irrecevable par ordonnance d’irrecevabilité du 8 avril 1998. Il se plaint de ce que l’ordonnance d’irrecevabilité du 8 avril 1998 est arbitraire, d’une position partisane du président de la chambre d’accusation à son détriment et d’une erreur de droit car la motivation de rejet lui apparaît volontairement fausse. Il se plaint d’une violation de l’égalité des armes car - devant la chambre d’accusation - l’avis du procureur ne lui a pas été communiqué et qu’il n’a pu y répliquer.

Il se plaint de ce que le président de la chambre d’accusation a statué arbitrairement car il n’a pas été convoqué devant la chambre d’accusation et de l’absence d’audience publique. Il se plaint de ne pas pouvoir former un pourvoi en cassation contre l’ordonnance du 8 avril 1998. EN DROIT 1. Le requérant se plaint de la durée de la procédure. Il invoque l’article 6 § 1 qui dispose : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » En l’état du dossier, la Cour estime ne pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du gouvernement défendeur par application de l’article 54 § 3 b) de son règlement.

2. Le requérant se plaint d’un manque d’équité et d’impartialité dans la conduite de l’instruction qui a abouti à l’ordonnance de non-lieu du 12 novembre 1998. La Cour relève que la procédure critiquée s’est achevée par l’ordonnance du 12 novembre 1988 dont le requérant a fait appel. Or son appel a été reçu et l’ordonnance a été annulée par la cour d’appel. Celle-ci a ordonné un supplément d’instruction pour permettre les auditions et tous les autres actes d’instruction jugés nécessaires à la manifestation de la vérité. La Cour est d’avis qu’il a ainsi été remédié aux griefs présentés par le requérant par l’épuisement des voies de recours internes disponibles. Celui-ci ne peut donc plus se prétendre « victime » au sens de l’article 34 de la Convention d’une violation de l’article 6 quant à ces griefs.

Il s’ensuit que le grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 3. Le requérant critique l’ordonnance du 25 mars 1998 de refus de mesure d’instruction complémentaire et de ce que son appel contre cette ordonnance a été déclaré irrecevable par ordonnance du 8 avril 1998. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention. La Cour rappelle qu’une procédure relative à une contestation portant sur des droits de caractère procédural ne porte pas sur des droits et obligations de caractère civil au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. En l’espèce, le requérant se plaint d’une procédure relative à une demande de confrontation avec un expert qui, en soi, s’analyse en une mesure préliminaire qui n’affecte pas le fond de l’affaire.

Le rejet opposé au requérant s’analyse ainsi en un obstacle procédural qui n’emporte pas détermination d’un droit de caractère civil. L’article 6 n’est donc pas applicable à la procédure de demande d’acte d’instruction. Il s’ensuit que le grief doit être rejeté comme étant incompatible ratione materiae , en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, AJOURNE l’examen du grief du requérant concernant la durée de la procédure ;

DÉCLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

pour le surplus. S. Dollé N. Bratza Greffière Président