SLIMANE-KAÏD contre la FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement irrecevable
SLIMANE-KAÏD contre la FRANCE (CtEDO, 2000)
SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 4513/98 prezentate de Mohamed SLIMANE-KAID împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 7 martie 2000 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza, președintele J.-P. Costa, F. Tulkens, W. Fuhrmann, K. Jungwiert, K. Traja, domnul Ugrekhelidze, judecători și S. Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 28 septembrie 1998 și înregistrată la 22 decembrie 1998, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, după ce a intenționat, face următoarea decizie în fapt Reclamantul este un resortisant francez născut în 1941 și rezident la Elancourt. El depunese alte șase cereri în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului: cererea nr. 23043/93, care a făcut obiectul unei hotărâri a Curții din 31 martie 1998 (hotărârea Reinhardt și Slimane Kaid c. Franța, Reinhardt și Slimane Kaid c. Franța, Recuperarea hotărârilor din 1998 II, p. 640), cererea nr. 27019/95, care a făcut obiectul unui raport al Comisiei din 1 decembrie 1998, cererile nr. 28075/95 și 35684/97, care au fost declarate inadmisibile de Comisie la 7 aprilie 1997 și, respectiv, 20 mai 1998, cererea nr. 29507/95 care a făcut obiectul unei hotărâri a Curții (a treia secțiune) la 25 ianuarie 2000 și cererea nr. 35209/95, pendinte în fața Curții. Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a depus două plângeri împotriva X. cu constituirea de părți civile în fața decanului judecătorilor de la Tribunalul de Mare Instanță din Chartres. Prima, din 9 octombrie 1989 a fost îndreptată împotriva președintelui director general al societății V. pentru fals în scris comercial și utilizare. A doua, din 21 noiembrie 1989, îl viza pe președintele-director general al societății I. al șefilor de falsuri și utilizarea de falsuri în scris private pentru fiecare instituție de dubla facturare, precum și pentru tentativă de înșelăciune și complicitate. Reclamantul a depus o plângere în numele său și în numele a două societăți ale căror fapte la momentul respectiv fusese președintele directorului general, iar societățile sale erau în strânsă legătură comercială cu societatea IVECO. În urma unei plângeri cu constituirea unei părți civile a societății IVECO, reclamantul a fost condamnat penal prin decizia definitivă din 15 martie 1993 pentru falsuri în scris private, de comerț sau de bancă, înșelătorie împotriva societății IVECO, prezentare și publicare de bilanțuri inexacte și de abuz de bunuri sociale. La 10 decembrie 1989, acesta și-a extins cererile și a invocat un prejudiciu important suferit din cauza acestor fapte; acesta a indicat că a pierdut conturile curente în aceste societăți și acțiunile sale în capitalul lor social. În plângerile sale din 1989, reclamantul susținea că documentele prezentate de societatea IVECO în dosarul penal inițial al condamnării sale și în dosarele civile la adresa acestei societăți erau false care au fost utilizate în mod nejustificat. El prezenta în fața judecătorului documente care atestă declarațiile sale. Prima plângere a făcut obiectul următoarelor acte de procedură: La 24 august 1990 s-a emis o ordonanță de refuz, care a fost anulată prin arestarea camerei de judecată a tribunalului din Versailles din 23 ianuarie 1991. La 22 iunie 1993, reclamantul a fost ascultat și solicitat o expertiză judiciară pentru a verifica realitatea faptelor reprobabile și pentru a evalua în consecință prejudiciul suferit de reclamant. 29 iulie 1993, a fost ordonată o expertiză contabilă de către instanța de judecată. Misiunea expertului este de a verifica exactitatea faptelor criticate și de a evalua prejudiciul suferit de reclamant. La 14 septembrie 1995, expertul și-a prezentat raportul. La 23 iulie 1996, s-a efectuat o confruntare între expert și solicitant. Cea de-a doua plângere a făcut obiectul următoarelor acte de procedură la 15 iunie 1993, o ordonanță de refuz din data de: informație pentru prescrierea acțiunii publice a fost pronunțată. Aceaceasta a fost infirmată prin hotărârea camerei de acuzare din 22 februarie 1994. La 24 martie 1994, reclamantul a fost ascultat cu privire la aceste fapte. La 22 mai 1996, instanța de judecată a audiat persoana vizată de plângere. Cele două proceduri au fost anexate prin ordonanța din 4 octombrie 1996. Prin ordonanța din 30 septembrie 1996, judecătorul judecător a emis o nouă expertiză pentru a verifica realitatea dublei facturări criticate de solicitant. Raportul a fost depus la 29 ianuarie 1998. Reclamantul a solicitat o confruntare cu expertul. Această măsură suplimentară a fost refuzată de către instanța de judecată, iar recursul împotriva acestui refuz a fost declarat inadmisibil de către președintele camerei de judecată. La 11 martie 1998, instanța de judecată a adoptat un aviz de încheiere a procedurii. La 13 martie 1998, reclamantul solicită o măsură suplimentară în temeiul articolului 82-1 din Codul de procedură penală. La data de 25 martie 1998, judecătorul judecător a dat în judecată un ordin de refuz al unei măsuri suplimentare. La data de 30 martie 1998, reclamantul a fost respins prin ordonanță din partea președintelui camerei de judecată a Tribunalului de apel din Versailles din 8 aprilie 1998 ca inadmisibil deoarece nu a fost motivat. La 16 aprilie 1998, dosarul a fost transmis procurorului pentru decontare. La 12 noiembrie 1998, judecătorul a dat în judecată un ordin de nejudiciare pentru încetarea acțiunii publice. Această ordonanță a fost anulată prin arestarea camerei de acuzare a instanței de judecată de la Versailles din 19 mai 1999. Instanța a considerat că investigațiile și cercetările necesare pentru a verifica dacă a fost utilizat înscrisurile false în termenul de prescriere a acțiunii publice nu au fost efectuate. Curtea a dispus, în consecință, o informație suplimentară pentru a permite desfășurarea tuturor audierilor și confruntărilor utile pentru manifestarea adevărului. Procedura este în curs de desfășurare. GRIFS Reclamantul se plânge de durata procedurii cu privire la aceste plângeri cu constituirea de părți civile. Acesta reproșează instanței judecătorești că nu a respectat termenele prevăzute în art. 175 din Codul de procedură penală și comportamentul procurorului republicii în apropierea tribunalului de mare instanță din Chartres, care ar fi condus la o prelungire a termenului de judecată. Pe langa unghiul aceluiasi articol, reclamantul se plange de o absenta a echitatii si a impartii a inculpatului in curs de desfășurare. El se plange de ceea ce este intotdeauna in curs de desfășurare, fara a fi existat recent acte de indoiala. in care el se plange pe deplin dupa Hotărârea din 22 februarie 1994, el nu a fost ascultat de judecator. El se plânge că plângerea sa a fost transmisă spre soluționare la 16 aprilie 1998 fără a fi fost audiată în prealabil de către judecător și consideră, de asemenea, că această transmitere pentru decontare este contrară ordonanței din 8 aprilie 1998. El invocă o negare a justiției. Reclamantul se plânge - din același unghi al aceluiași articol din convenție - al ordonanței de nerejudecare din 12 noiembrie 1998. Invocând art. 6, reclamantul critică hotărârea din 25 martie 1998 de refuz al unei măsuri suplimentare și faptul că cererea sa împotriva acestei ordonanțe a fost declarată inadmisibilă prin ordonanță din 8 aprilie 1998. El se plânge de faptul că ordonanța din 8 aprilie 1998 este arbitrară, de o poziție părtinitoare a președintelui camerei de judecată în detrimentul său și de o eroare de drept, deoarece motivarea de respingere pare în mod deliberat greșită. El se plânge de o încălcare a egalității armelor deoarece - în fața camerei de acuzare - avizul procurorului nu i-a fost comunicat și nu a putut răspunde la aceasta. El se plânge de faptul că președintele camerei de acuzare a pronunțat în mod arbitrar, deoarece nu a fost chemat în fața camerei de acuzare și de absența audienței publice. El se plânge că nu poate formula un recurs împotriva ordonanței din 8 aprilie 1998. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de o instanță independentă și imparțială stabilită prin lege, care va decide, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale civile (...) În acest sens, Curtea consideră că nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră că este necesar ca această parte a cererii să fie adusă la cunoștința guvernului pârât prin aplicarea articolului 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Recurentul se plânge de o lipsă de corectitudine și de in t e n ț i e n ț i e în conduita de la tribunal care a dus la c o n d i ț i e n ț i e din 12 noiembrie 1998. Curtea arată că procedura criticată se încheie prin c o n d i s p o zi ț i e din 12 noiembrie 1988 la care a apelat reclamantul. Or, apelul său a fost primit și ordonanță a fost anulată de către instana de apel. Aceasta a ordonat un supliment de deducie pentru a permite audierile și toate celelalte acte de informare care au fost necesare pentru manifestarea adevărului. Curtea este de acord că a fost în consecință soluționat împotriva obiecțiilor prezentate de reclamant prin epuizarea căilor de atac interne disponibile. Prin urmare, acesta nu mai poate să se mai susțină în sensul art. 34 din Convenția privind încălcarea art. 6 din Tratat cu privire la aceste obiecții. În consecință, aceasta trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Reclamantul critică ordonanța din 25 martie 1998 de refuz al unei măsuri complementare și de faptul că apelul său împotriva acestei ordonanțe a fost declarat inadmisibil prin ordonanța din 8 aprilie 1998. Curtea amintește că o procedură referitoare la o contestație privind drepturile cu caracter procedural nu se referă la drepturi și obligații cu caracter civil în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. În cazul de față, reclamantul se plânge de o procedură privind o cerere de confruntare cu un expert care, în sine, se analizează într-o măsură preliminară care nu afectează fondul cauzei. Respingerea împotriva reclamantului și, astfel, într-un obstacol procedural care nu depășește determinarea unui drept de natură civilă. Prin urmare, art. 6 nu se aplică procedurii de cerere din actul de procedură. Prin urmare, este necesar ca persoana respectivă să fie respinsă ca fiind incompatibilă cu materia rațională , în conformitate cu art. 35 alineatele (3) și (4) din Convenție prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, AJOURNE să examineze cu privire la durata procedurii de declarare a recluziunii IRRECEVENTE pentru surplus. S. Dolle N. Bratza Module Președinte