SECȚIUNEA I DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 3923/98 prezentate de Hüseyin KARAKUȘ, Münibe KARAKUȘ și Memduh KAYA împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care are sediul în februarie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președintele J. Casadevall, Gaukur Jörundsson, R. Türmen, C. Bîrsan, W. Thomassen, R. Maruste, judecători și domnul O grefier de secțiune Având în vedere art. 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor de la … În fața Curții, aceștia au fost reprezentați de dl Karakuș, dl Münibe Karakuș și soția sa, dl Karakuș, cetățeni turci, născuți în 1958, 1958 și, respectiv, 1960. Ayd.n Erdoćan, avocat în Baroul de Ankara. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează.
L În aceeași zi, au fost reținuți în incinta Direcției. La 24 mai 1995, la cererea Direcției, procurorul Republicii lângă Curtea a statului Ankara. Curtea a Uniunii Europene a autorizat prelungirea custodei de judecată a întreprinderilor până la 31 mai 1995. 30 mai 1995, reclamanții au fost aduși în fața instanței judecătorești a Curții de Securitate a statului, care a dispus detenția lor provizorie. (a) în fața Tribunalului din 3 august 1995, judecătorii din fond îl admiră pe reclamantul Kaya în beneficiul libertății provizorii. Prin hotărârea din 9 mai 1996, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a declarat dnii Karakuș și Kaya vinovați de faptele reproșate și i-a condamnat la sentințe de închisoare de 18 ani și, respectiv, 9 luni și, respectiv, 3 ani și 9 luni.
La 28 mai 1997, Curtea de Casație a confirmat hotărârea menționată în toate dispozițiile sale. 5 alin. (3) din Convenție, reclamanții denunță durata excesivă a custodiei lor de 9 zile care le-a fost impusă în cadrul procedurii în fața Curții de Securitate a Uniunii Europene. Reclamanții își declară, de asemenea, victime ale unei încălcări a art. 5 alin. (2) din Convenție, declarând că nici ei, nici familiile lor nu au fost informați cu privire la motivele arestării lor. Ei se plâng, de asemenea, că nu au dispus de un mijloc de recurs, în sensul articolului 5 alineatul (4) din Convenție, care le-ar fi permis să examineze legalitatea detenției și apoi prelungită de către procuror. Considerând că legea le conferă procurorilor, în ceea ce privește prelungirea măsurilor privative de libertate, reclamanții invocă în cele din urmă o încălcare a articolului 5 alineatul (5) din convenție.
Curtea a examinat obiecțiunile prezentate de reclamanți. Cu toate acestea, în statul în care se află dosarul în fața acesteia, Curtea consideră că nu este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea celor întemeiate pe art. 5 alineatul (3) și art. 4 din convenție și consideră că este necesar să le aducă la cunoștința guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. În ceea ce privește afirmația de încălcare a articolului 5 alineatul (2) și a articolului 5 din convenție, Curtea constată că reclamanții au fost informați cu privire la eventualele obstacole în calea admisibilității acestor plângeri. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască aceste afirmații, Curtea nu constată nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție.
În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul art. 35 alin. (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, AJURINE examinarea obiecțiunilor reclamanților, formulate pe teren la art. 5 3 și art. 4 din convenție și obținute din durata custodiei la vedere și din lipsa unei căi de atac pentru a controla legalitatea acestei măsuri; DECLARĂ RECURSAREA IRRECEVABILĂ pentru surplus. Michael O
de la requête n° 39223/98 présentée par Hüseyin KARAKUȘ, Münibe KARAKUȘ et Memduh KAYA contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 1 février 2000 en une chambre composée de M me E. Palm, présidente , M. J. Casadevall, M. Gaukur Jörundsson, M. R. Türmen, M. C. Bîrsan, M me W. Thomassen, M. R. Maruste, juges , et de M. M. O’Boyle, greffier de section ; Vu l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales ; Vu la requête introduite le 5 septembre 1995 par Hüseyin Karakuș, Münibe Karakuș et Memduh Kaya contre Turquie et enregistrée le 7 janvier 1998 sous le n° de dossier 39223/98 ; Vu le rapport prévu à l’article 49 du règlement de la Cour ; Après en avoir délibéré ; Rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, MM.
Memduh Kaya, Hüseyin Karakuș et son épouse M me Münibe Karakuș sont des ressortissants turcs, nés en 1958, 1958 et 1960 respectivement. A l’époque des faits le premier requérant était restaurateur et résidait à Erfurt (Allemagne). Technicien, M. Karakuș habitait avec son épouse à Istanbul. Devant la Cour, ils sont représentés par M e Aydın Erdoğan, avocat au barreau d’Ankara. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la partie requérante, peuvent se résumer comme suit. 1. L’arrestation et la garde à vue Le 22 mai 1995, les policiers de la Direction de la sûreté d’Ankara (« la Direction ») perquisitionnèrent au domicile d’un certain K.K., où ils appréhendèrent les requérants, soupçonnés d’avoir des liens avec l’organisation illégale TKP-ML/TİKKO.
Le jour même, ils furent placés en garde à vue dans les locaux de la Direction. Le 24 mai 1995, à la demande de la Direction, le procureur de la République près la Cour de Sûreté de l’Etat d’Ankara («le procureur » – « la Cour de Sûreté de l’Etat ») autorisa la prolongation de la garde à vue des requérants jusqu’au 31 mai 1995. Le 30 mai 1995, les requérants furent traduits devant le juge assesseur de la Cour de sûreté de l'Etat, lequel ordonna leur détention provisoire. 2. L’action publique Le 30 juin 1995, le procureur mit les requérants en accusation devant la Cour de sûreté de l'État, du chef d’appartenance et d’assistance à une bande armée et requit l’application des articles 168 § 1 et 169 du code pénal.
A l’audience du 3 août 1995, les juges du fond admirent le requérant Kaya au bénéfice de la liberté provisoire. Par un arrêt du 9 mai 1996, la Cour de sûreté de l’Etat déclara MM. Karakuș et Kaya coupable des faits reprochés et les condamna à des peines d’emprisonnements respectivement de 18 ans et 9 mois, et 3 ans et 9 mois. Elle acquitta M me Karakuș. Le 28 mai 1997, la Cour de cassation confirma ledit jugement dans toutes ses dispositions. GRIEFS Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, les requérants dénoncent la durée excessive de leur garde à vue de 9 jours qui leur a été imposée dans la procédure devant la Cour de sûreté de l’Etat. Les requérants se disent également victimes d’une violation de l’article 5 § 2 de la Convention, affirmant que ni eux ni leurs familles n’ont été informés des raisons de leur arrestation.
Ils se plaignent également de n’avoir pas disposé d’un moyen de recours, au sens de l’article 5 § 4 de la Convention, qui eut pu leur permettre de faire examiner la légalité de la garde à vue ordonnée puis prolongée par le procureur. Critiquant l’ampleur du pouvoir que la loi confère aux procureurs, en matière de prolongation des mesures privatives de liberté, les requérants allèguent enfin une violation de l’article 5 § 5 de la Convention. EN DROIT La Cour a examiné les griefs présentés par les requérants. Cependant, en l’état du dossier devant elle, la Cour estime ne pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ceux tirés de l’article 5 §§ 3 et 4 de la Convention et juge nécessaire de les porter à la connaissance du gouvernement défendeur, en application de l’article 54 § 3 b) de son règlement.
Quant à l’allégation de violation de l’article 5 §§ 2 et 5 de la Convention, la Cour constate que les requérants ont été informés des obstacles éventuels à la recevabilité de ces doléances. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître de ces allégations, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, AJOURNE l’examen des griefs des requérants, formulés sur le terrain de l’article 5 §§ 3 et 4 de la Convention et tirés de la durée de la garde à vue et de l’absence d’une voie de recours pour faire contrôler la légalité de cette mesure ;
pour le surplus. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente