ANGELI v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
ANGELI v. ITALY (CtEDO, 2000)
SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 33965/96 de Valerio ANGELI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune) care a stat la 3 februarie 2000 în calitate de Cameră compusă din C.L. Rozakis, Președintele B. Conforti, P. Lorenzen, dna M. Tsatsa-Nikolovska, A.B. Baka, E. Levits, A. Kovler, judecători și E. Fribergh, grefierul secțiunii având în vedere art. 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale; având în vedere cererea introdusă la 2 mai 1996 de Valerio Angeli împotriva Italiei și înregistrată la 26 noiembrie 1996 în dosarul nr. 33965/96; având în vedere raportul prevăzut la art. 49 din Regulamentul Curții; hotărând; hotărîți după cum urmează: FACTE Circumstanțe particulare ale cazului Reclamantul este un național italian, născut în 1966 și trăiește în Florența. Faptele cazului, astfel cum a fost depus de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Florența, pe care l-a lăsat să o facă V.T. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 29 aprilie 1992, reclamantul și-a comunicat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Florenței. Prin decizia din 8 februarie 1993, care a fost făcută executivă la 19 martie 1993, magistratul Florenței a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 8 februarie 1994. La 21 mai 1994, reclamantul a făcut o declarație legală de a solicita urgent cazare pentru el însuși. La 9 martie 1995, iar din nou la 25 octombrie 1995, 13 martie 1996 și 13 iulie 1996, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 23 iulie 1996, l-a informat pe chiriaș că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 6 septembrie 1996. La 6 septembrie 1996, 15 ianuarie 1997 și 13 mai 1997, judecătorul a încercat să recupereze posesia apartamentului. Fiecare încercare s-a dovedit că nu a reușit, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 4 decembrie 1997, chiriașul a anulat sediul. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în Hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia din 28 iulie 1999, care va fi publicată în rapoartele oficiale ale Curții, §§ 18-35. COMPLAINTĂ Reclamantul se plânge de incapacitatea sa prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului său. Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge că imposibilitatea de a recupera posesia apartamentului său a încălcat drepturile sale în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, în conformitate cu care: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau sancțiuni.” Curtea consideră că interferența se plânge de în sensul articolului 1 al doilea paragraf și a urmărit un obiectiv legitim în dobânda generală, astfel cum prevede această dispoziție (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi, citată mai sus, § 46 și 48, și Hotărârea Scollo c. Italia din 28 septembrie 1995, Serie A n° 315-C, p. 26, §§ 30-31) Curtea reamintește că o interferență trebuie să fie un „echilibru echitabil” între cerințele interesului general și cerințele de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanei fizice. Preocuparea de a obține acest echilibru se reflectă în structura articolului 1 în ansamblul său și, prin urmare, în al doilea paragraf. Trebuie să existe o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele utilizate și obiectivul urmărit. care stabilește dacă această cerință este îndeplinită, Curtea recunoaște că statul beneficiază de o marjă largă de apreciere, atât în ceea ce privește alegerea mijloacelor de aplicare, cât și pentru a stabili dacă consecințele executării sunt justificate în interesul general în scopul atingerii obiectului legii în cauză. În domenii cum ar fi locuința, care joacă un rol central în politica de bunăstare și economică a societăților moderne , Curtea va respecta hotărârea legislativă cu privire la ceea ce este în interesul general, cu excepția cazului în care această hotărâre este în mod evident fără fundații rezonabile (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus § 49). Curtea consideră că, în principiu, sistemul italian de uimire a executării hotărârilor judecătorești nu este în sine deschis criticilor, având în vedere în special marja de apreciere permisă în temeiul articolului 1 al doilea paragraf. Cu toate acestea, un astfel de sistem are riscul de a impune proprietăților o sarcină excesivă în ceea ce privește capacitatea lor de a elimina proprietățile lor și trebuie, în consecință, să furnizeze anumite garanții procedurale pentru a se asigura că funcționarea sistemului și impactul acestuia asupra drepturilor de proprietate a proprietăților proprietăților nu sunt nici arbitrare, nici neprevăzubile (a se vedea mutatis mutandis) , Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, § 54. Prin urmare, Curtea trebuie să se asigure dacă, în caz instantanat, a fost menținut un echilibru între interesele relevante (a se vedea Hotărârea Scollo c. Italia citată mai sus, § 37). Curtea observă că reclamantul a solicitat executarea ordinului de posesie la 23 iulie 1996. Înainte de această dată, imposibilitatea sa de a reuși apartamentului a fost cauzată de refuzul chiriașului de a-l elimina: comportamentul chiriașului nu se implică în sine Comisia constată că, în conformitate cu dispozițiile aplicabile, reclamantul a avut dreptul de a beneficia de asistență de poliție cu prioritate, dar nu imediat. Curtea nu constată că restricția privind utilizarea apartamentului său, care a durat aproximativ 15 luni, i-a impus o sarcină individuală și excesivă, în contradicție cu cerințele articolului 1 al doilea paragraf din Protocolul nr. 1 (a se vedea, un contrario, hotărârea Scollo, menționată mai sus, § 40). În aceste circumstanțe, Curtea concluzionează că această plângere este evident nefondată în sensul articolului 35 §§ § 3 și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 4 din Convenție. „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de către un ... tribunal.” Curtea consideră că această plângere ar trebui examinată în legătură cu dreptul mai general la o instanță (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, § 61). Dreptul la o instanță, astfel cum este garantat de art. 6 protejează, de asemenea, punerea în aplicare a deciziilor judiciare finale și obligatorii, care, în statele care acceptă statul de drept, nu pot rămâne inoperative în detrimentul unei părți (a se vedea, mutatis mutandis , Hotărârea Hornsby c. Grecia din 19 martie 1997, Raportul hotărârilor și deciziilor 1997-II, p. 510, § 40). În consecință, executarea unei decizii judiciare nu poate fi întârziată în mod incorect. Cu toate acestea, o suspendare a unei decizii judiciare pentru o perioadă strict necesară pentru a permite găsirea unei soluții satisfăcătoare la problemele de ordine publică poate fi justificată în circumstanțe excepționale (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, § 69). În cazul în cauză, Curtea observă că, după expirarea termenului limită pentru ca chiriașul să abandoneze apartamentul, reclamantul a așteptat un an și o lună înainte de a deține notificarea locatarului care îl cere să abandoneze sediul, adică înainte de a solicita executarea ordinului de posesie. Expulsiunea a fost apoi întârziată timp de aproximativ 15 luni. Având în vedere problemele de ordine publice pe care Italia a recunoscut-o în domeniul locuințelor, Curtea nu consideră că această întârziere a fost atât de mult timp cât a privat ordinul de posesie eliberat de magistratul Florenței la 8 februarie 1993 de toate efectele utile sau de subminarea substanței sale (a se vedea un contrarior) Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, § 73. În plus, Curtea consideră, ținând cont, având în vedere dificultățile practice ridicate de executarea unui număr foarte mare de expulziții, că durata procedurii în cauză nu a fost rațională (a se vedea, contrario , hotărârea Scollo citată mai sus, § 44 în amendă Rezultă că această plângere este, de asemenea, evident nefondată în sensul articolului 35 §§ 3 și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibibilă Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului