Angeli împotriva Italiei

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 33965/96 de Valerio ANGELI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune) care a stat la 3 februarie 2000 în calitate de Cameră compusă din C.L. Rozakis, Președintele B. Conforti, P. Lorenzen, dna M. Tsatsa-Nikolovska, A.B. Baka, E. Levits, A. Kovler, judecători și E. Fribergh, grefierul secțiunii având în vedere art. 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale; având în vedere cererea introdusă la 2 mai 1996 de Valerio Angeli împotriva Italiei și înregistrată la 26 noiembrie 1996 în dosarul nr. 33965/96; având în vedere raportul prevăzut la art. 49 din Regulamentul Curții; hotărând; hotărîți după cum urmează: FACTE Circumstanțe particulare ale cazului Reclamantul este un național italian, născut în 1966 și trăiește în Florența.

Faptele cazului, astfel cum a fost depus de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Florența, pe care l-a lăsat să o facă V.T. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 29 aprilie 1992, reclamantul și-a comunicat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Florenței. Prin decizia din 8 februarie 1993, care a fost făcută executivă la 19 martie 1993, magistratul Florenței a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 8 februarie 1994. La 21 mai 1994, reclamantul a făcut o declarație legală de a solicita urgent cazare pentru el însuși. La 9 martie 1995, iar din nou la 25 octombrie 1995, 13 martie 1996 și 13 iulie 1996, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul.

La 23 iulie 1996, l-a informat pe chiriaș că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 6 septembrie 1996. La 6 septembrie 1996, 15 ianuarie 1997 și 13 mai 1997, judecătorul a încercat să recupereze posesia apartamentului. Fiecare încercare s-a dovedit că nu a reușit, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 4 decembrie 1997, chiriașul a anulat sediul. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în Hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia din 28 iulie 1999, care va fi publicată în rapoartele oficiale ale Curții, §§ 18-35. COMPLAINTĂ Reclamantul se plânge de incapacitatea sa prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului său.

Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge că imposibilitatea de a recupera posesia apartamentului său a încălcat drepturile sale în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, în conformitate cu care: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.

Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau sancțiuni.” Curtea consideră că interferența se plânge de în sensul articolului 1 al doilea paragraf și a urmărit un obiectiv legitim în dobânda generală, astfel cum prevede această dispoziție (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi, citată mai sus, § 46 și 48, și Hotărârea Scollo c. Italia din 28 septembrie 1995, Serie A n° 315-C, p. 26, §§ 30-31) Curtea reamintește că o interferență trebuie să fie un „echilibru echitabil” între cerințele interesului general și cerințele de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanei fizice.

Preocuparea de a obține acest echilibru se reflectă în structura articolului 1 în ansamblul său și, prin urmare, în al doilea paragraf. Trebuie să existe o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele utilizate și obiectivul urmărit. care stabilește dacă această cerință este îndeplinită, Curtea recunoaște că statul beneficiază de o marjă largă de apreciere, atât în ceea ce privește alegerea mijloacelor de aplicare, cât și pentru a stabili dacă consecințele executării sunt justificate în interesul general în scopul atingerii obiectului legii în cauză.

În domenii cum ar fi locuința, care joacă un rol central în politica de bunăstare și economică a societăților moderne , Curtea va respecta hotărârea legislativă cu privire la ceea ce este în interesul general, cu excepția cazului în care această hotărâre este în mod evident fără fundații rezonabile (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus § 49). Curtea consideră că, în principiu, sistemul italian de uimire a executării hotărârilor judecătorești nu este în sine deschis criticilor, având în vedere în special marja de apreciere permisă în temeiul articolului 1 al doilea paragraf.

Cu toate acestea, un astfel de sistem are riscul de a impune proprietăților o sarcină excesivă în ceea ce privește capacitatea lor de a elimina proprietățile lor și trebuie, în consecință, să furnizeze anumite garanții procedurale pentru a se asigura că funcționarea sistemului și impactul acestuia asupra drepturilor de proprietate a proprietăților proprietăților nu sunt nici arbitrare, nici neprevăzubile (a se vedea mutatis mutandis) , Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, § 54. Prin urmare, Curtea trebuie să se asigure dacă, în caz instantanat, a fost menținut un echilibru între interesele relevante (a se vedea Hotărârea Scollo c. Italia citată mai sus, § 37). Curtea observă că reclamantul a solicitat executarea ordinului de posesie la 23 iulie 1996. Înainte de această dată, imposibilitatea sa de a reuși apartamentului a fost cauzată de refuzul chiriașului de a-l elimina: comportamentul chiriașului nu se implică în sine Comisia constată că, în conformitate cu dispozițiile aplicabile, reclamantul a avut dreptul de a beneficia de asistență de poliție cu prioritate, dar nu imediat.

Curtea nu constată că restricția privind utilizarea apartamentului său, care a durat aproximativ 15 luni, i-a impus o sarcină individuală și excesivă, în contradicție cu cerințele articolului 1 al doilea paragraf din Protocolul nr. 1 (a se vedea, un contrario, hotărârea Scollo, menționată mai sus, § 40). În aceste circumstanțe, Curtea concluzionează că această plângere este evident nefondată în sensul articolului 35 §§ § 3 și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 4 din Convenție.

„În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de către un ... tribunal.” Curtea consideră că această plângere ar trebui examinată în legătură cu dreptul mai general la o instanță (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, § 61). Dreptul la o instanță, astfel cum este garantat de art. 6 protejează, de asemenea, punerea în aplicare a deciziilor judiciare finale și obligatorii, care, în statele care acceptă statul de drept, nu pot rămâne inoperative în detrimentul unei părți (a se vedea, mutatis mutandis , Hotărârea Hornsby c. Grecia din 19 martie 1997, Raportul hotărârilor și deciziilor 1997-II, p. 510, § 40). În consecință, executarea unei decizii judiciare nu poate fi întârziată în mod incorect.

Cu toate acestea, o suspendare a unei decizii judiciare pentru o perioadă strict necesară pentru a permite găsirea unei soluții satisfăcătoare la problemele de ordine publică poate fi justificată în circumstanțe excepționale (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, § 69). În cazul în cauză, Curtea observă că, după expirarea termenului limită pentru ca chiriașul să abandoneze apartamentul, reclamantul a așteptat un an și o lună înainte de a deține notificarea locatarului care îl cere să abandoneze sediul, adică înainte de a solicita executarea ordinului de posesie. Expulsiunea a fost apoi întârziată timp de aproximativ 15 luni.

Având în vedere problemele de ordine publice pe care Italia a recunoscut-o în domeniul locuințelor, Curtea nu consideră că această întârziere a fost atât de mult timp cât a privat ordinul de posesie eliberat de magistratul Florenței la 8 februarie 1993 de toate efectele utile sau de subminarea substanței sale (a se vedea un contrarior) Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, § 73. În plus, Curtea consideră, ținând cont, având în vedere dificultățile practice ridicate de executarea unui număr foarte mare de expulziții, că durata procedurii în cauză nu a fost rațională (a se vedea, contrario , hotărârea Scollo citată mai sus, § 44 în amendă Rezultă că această plângere este, de asemenea, evident nefondată în sensul articolului 35 §§ 3 și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibibilă Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 33965/96 by Valerio ANGELI against Italy The European Court of Human Rights (Second Section) sitting on 3 February 2000 as a Chamber composed of Mr C.L. Rozakis, President , Mr B. Conforti, Mr P. Lorenzen, Mrs M. Tsatsa-Nikolovska, Mr A.B. Baka, Mr E. Levits, Mr A. Kovler, judges , and Mr E. Fribergh, Section Registrar ; Having regard to Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms; Having regard to the application introduced on 2 May 1996 by Valerio Angeli against Italy and registered on 26 November 1996 under file no. 33965/96; Having regard to the report provided for in Rule 49 of the Rules of Court; Having deliberated; Decides as follows: THE FACTS A. Particular circumstances of the case The applicant is an Italian national, born in 1966 and living in Florence.

The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows. The applicant is the owner of an apartment in Florence, which he had let to V.T. In a writ served on the tenant on 29 April 1992 the applicant communicated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Florence Magistrate. By a decision of 8 February 1993, which was made enforceable on 19 March 1993, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises must be vacated by 8 February 1994. On 21 May 1994, the applicant made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for himself. On 9 March 1995, and again on 25 October 1995, 13 March 1996 and 13 July 1996, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 23 July 1996, he served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 6 September 1996. On 6 September 1996, 15 January 1997 and 13 May 1997, the bailiff made attempts to recover possession of the apartment. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession. On 4 December 1997, the tenant vacated the premises. B. Relevant domestic law The relevant domestic law is described in the Immobiliare Saffi v. Italy judgment of 28 July 1999, to be published in the Court’s official reports, §§ 18-35. COMPLAINTS 1. The applicant complains about his prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of his apartment.

2. The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings. THE LAW 1. The applicant complains that the impossibility for him to recover possession of his apartment infringed his rights under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, according to which: “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.” The Court considers that the interference complained of amounted to control of the use of property within the meaning of the second paragraph of Article 1, and pursued a legitimate aim in the general interest, as required by that provision (see the Immobiliare Saffi judgment, cited above, §§ 46 and 48, and the Scollo v. Italy judgment of 28 September 1995, Series A n° 315-C, p. 26, §§ 30-31) . The Court recalls that an interference must strike a “fair balance” between the demands of the general interest and the requirements of the protection of the individual's fundamental rights.

The concern to achieve this balance is reflected in the structure of Article 1 as a whole, and therefore also in its second paragraph. There must be a reasonable relationship of proportionality between the means employed and the aim pursued. In determining whether this requirement is met, the Court recognises that the State enjoys a wide margin of appreciation with regard both to choosing the means of enforcement and to ascertaining whether the consequences of enforcement are justified in the general interest for the purpose of achieving the object of the law in question.

In spheres such as housing, which plays a central role in the welfare and economic policies of modern societies , the Court will respect the legislature's judgment as to what is in the general interest unless that judgment is manifestly without reasonable foundation (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, § 49). The Court considers that, in principle, the Italian system of staggering of the enforcement of court orders is not in itself open to criticism, having regard in particular to the margin of appreciation permitted under the second paragraph of Article 1. However, such a system carries with it the risk of imposing on landlords an excessive burden in terms of their ability to dispose of their property and must accordingly provide certain procedural safeguards so as to ensure that the operation of the system and its impact on a landlord’s property rights are neither arbitrary nor unforeseeable (see, mutatis mutandis , the Immobiliare Saffi judgment cited above, § 54). The Court must thus ascertain whether, in the instant case, a balance was maintained between the relevant interests (see the Scollo v. Italy judgment cited above, § 37). The Court observes that the applicant sought the enforcement of the order for possession on 23 July 1996. Prior to that date,

his impossibility of repossessing the apartment was due to the tenant’s refusal to vacate it: the tenant’s behaviour does not engage per se the responsibility of the State. The applicant subsequently had to wait approximately fifteen months before he could repossess the apartment. The Court notes that, under the applicable provisions, the applicant was entitled to be granted police assistance with priority, but not immediately. The Court does not find that the restriction on the applicant’s use of his flat, which restriction lasted approximately fifteen months, imposed on him an individual and excessive burden, contrary to the requirements of the second paragraph of Article 1 of Protocol No. 1 (see, a contrario, the Scollo judgment, cited above, § 40). In these circumstances, the Court concludes that this complaint is manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 §§ 3 and must be rejected pursuant to Article 35 § 4 of the Convention.

2. The applicant further complains that the length of the enforcement proceedings was excessive and in breach of Article 6 § 1 of the Convention, whose pertinent part reads as follows: “In the determination of his civil rights and obligations … everyone is entitled to a … hearing within a reasonable time by a … tribunal.” The Court considers that this complaint should be examined in connection with the more general right to a court (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, § 61). The right to a court as guaranteed by Article 6 also protects the implementation of final, binding judicial decisions, which, in States that accept the rule of law, cannot remain inoperative to the detriment of one party (see, mutatis mutandis , the Hornsby v. Greece judgment of 19 March 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-II, p. 510, § 40). Accordingly, the execution of a judicial decision cannot be unduly delayed.

However, a stay of execution of a judicial decision for such period as is strictly necessary to enable a satisfactory solution to be found to public-order problems may be justified in exceptional circumstances (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, § 69). In the present case, the Court observes that after the expiry of the deadline for the tenant to vacate the apartment, the applicant waited one year and one month before serving notice on the tenant requiring him to vacate the premises, i.e. before seeking enforcement of the order for possession. The eviction was then delayed for approximately fifteen months.

Having in mind the public order problems which Italy admittedly has had to face in the field of housing, the Court does not consider that this delay was so long as to deprive the order for possession issued by the Florence Magistrate on 8 February 1993 of all useful effect or of undermining its substance (see, a contrario , the Immobiliare Saffi judgment cited above, § 73). Further, the Court considers, bearing in mind the practical difficulties raised by the enforcement of a very large number of evictions, that the length of the proceedings at issue was not unreasonably long (see , a contrario , the Scollo judgment cited above, § 44 in fine ). It follows that this complaint is also manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 §§ 3 and must be rejected pursuant to Article 35 § 4 of the Convention.

For these reasons, the Court, unanimously,

DECLARES THE APPLICATION INADMISSIBLE

. Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President