SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 49210/99 prezentate de Anastasy CHARALAMBOS împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor L'pei (secțiunea a treia), care are loc la februarie 2000 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza, președintele J.-P. Costa, L. Loucaides, P. Kūris, F. Tulkens, K. Jungwiert, H.S. Greve, judecători și de S. Dolle, graffière de secțiune Având în vedere art. 34 din Convenția privind apărarea drepturilor de la … Reclamantul este un resortisant francez, născut în 1940 și are reședința la Lyon. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost supus unor completări ale venitului pentru anii 1984- 1986. Aceste contribuții suplimentare au fost recuperate la 31 decembrie 1990. La 11 iulie 1991, reclamantul a formulat o plângere în fața directorului serviciilor fiscale, însoțită de o cerere de suspendare a plății.
Prin decizia din 2 aprilie 1992, directorul serviciilor fiscale a respins această plângere. Reclamantul susține că nu a primit nicio notificare cu privire la această decizie. La 13 ianuarie 1994, reclamantul a primit o notificare din partea unui terț deținător, pentru plata unor contribuții suplimentare la impozitul pe venit. La 20 mai 1994, reclamantul prezintă instanței administrative din Lyon o cerere de a se constata caracterul prematur al avizului către terțe părți deținătoare acordat la 13 ianuarie 1994. La 14 februarie 1995, instanța a respins această cerere. La 10 mai 1995, reclamantul a solicitat această decizie. El a susținut în special că nu a primit niciodată notificarea deciziei de respingere a reclamației sale și că semnătura pe declarația de primire depusă în primă instanță de trezorier - plătitor general nu era a sa.
El a afirmat că obstinarea tribunalelor care trebuiau susținute nu era justificată să se opună neprimirii culpei constituia o obstrucționare a dreptului la apărare, încălcând dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenție. Prin hotărârea din 19 februarie 1997, tribunalul administrativ din Lyon a respins cererea pe care a sesizat-o și l-a condamnat pe reclamant să plătească o amendă de 10 000 FRF pentru recurs abuziv. La 21 aprilie 1997, reclamantul sesizează Consiliul de Stat cu privire la o acțiune în anulare împotriva acestei hotărâri. La 17 iulie 1998, Consiliul de Stat a considerat că nici unul dintre mijloacele de produse nu a fost de natură să permită admiterea căii de atac. Această decizie a fost notificată reclamantului la 30 iulie 1998. GRIFS Fără a invoca dispozițiile Convenției, reclamantul se plângea de întârzierea introdusă de instanțele interne în examinarea cazului său.
De asemenea, se plânge de o obstrucționare a dreptului la apărare, care ar rezulta din refuzul instanțelor judecătorești de a recunoaște că nu a primit notificarea deciziei directorului serviciilor fiscale la 2 aprilie 1992. În sfârșit, se plânge că sancțiunile care i-au fost impuse sunt contrare jurisprudenței Curții. Fără a invoca dispoziția Convenției, reclamantul se plânge de întârzierea introdusă de instanțele interne în examinarea cazului său. El se plânge, de asemenea, de o obstrucționare a dreptului la apărare, care ar rezulta din refuzul instanțelor de a recunoaște că Franța, reclamantul se plânge în sfârșit că sancțiunile care i-au fost impuse sunt contrare jurisprudenței Curții.
Dispoziția relevantă în speță este art. 6 alineatul (1) din convenție, care se citește după cum urmează: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei. În primul rând, Curtea trebuie să examineze dacă art. 6 se aplică în speță.
Curtea reamintește jurisprudența constantă potrivit căreia art. 6 alin. (1) nu se aplică, în principiu, în temeiul noțiunii februarie 1994, seria A nr. 284, p. 27 alin. 58). Pe de altă parte, în afara amenzilor impuse cu titlu de sancțiune penală patrimonială mai ales atunci când obligația, care este de natură patrimonială, rezultă dintr-o legislație fiscală (a se vedea Hotărârea Schouten și Meldrum c. Țările de Jos din 9 decembrie 1994, seria A nr. 304, pp. 20-21, § 50; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Hotărârea Maillard c. Franța din 9 iunie 1998, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1998-III, p. 1304, § 41). Or, în cazul de față, Curtea constată că procedura în litigiu se referă exclusiv la cotizațiile suplimentare de la impozitul pe venit la care a fost supus reclamantul.
Dezbaterea a vizat, prin urmare, nici drepturile și obligațiile cu caracter civil ale acestuia din urmă, nici pe o acuzație în materie penală În această privință, Curtea arată că mai exact, persoanele la care face referire reclamantul sunt de fapt doar o amendă care i-a fost aplicată pentru recurs abuziv. În consecință, cererea este incompatibilă cu dispozițiile convenției și trebuie respinsă, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție, prin aceste motive, Curtea, cu majoritate de voturi, DECLARĂ RESPECTA IRRECEVABILA S. Dolle N. Bratza Modulul Președinte
DÉCISION
de la requête n° 49210/99 présentée par Anastase CHARALAMBOS contre France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 8 février 2000 en une chambre composée de Sir Nicolas Bratza, président , M. J.-P. Costa, M. L. Loucaides, M. P. Kūris, M me F. Tulkens, M. K. Jungwiert, M me H.S. Greve, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section ; Vu l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales ; Vu la requête introduite le 12 janvier 1999 par Anastase Charalambos contre France et enregistrée le 29 juin 1999 sous le n° de dossier 49210/99 ; Vu le rapport prévu à l’article 49 du règlement de la Cour ; Après en avoir délibéré ; Rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant français, né en 1940 et résidant à Lyon.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. Le requérant fut assujetti à des compléments d’impôts sur le revenu au titre des années 1984 à 1986. Ces cotisations supplémentaires ont été mises en recouvrement le 31 décembre 1990. Le 11 juillet 1991, le requérant forma une réclamation devant le directeur des services fiscaux, assortie d’une demande de sursis de paiement. Par décision du 2 avril 1992, le directeur des services fiscaux rejeta cette réclamation. Le requérant prétend n’avoir jamais reçu notification de cette décision. Le 13 janvier 1994, le requérant reçut notification d’un avis à tiers détenteur, pour avoir paiement des cotisations supplémentaires à l’impôt sur le revenu.
Le 20 mai 1994, le requérant saisit le tribunal administratif de Lyon d’une demande tendant à ce que soit constaté le caractère prématuré de l’avis à tiers détenteur décerné le 13 janvier 1994. Le 14 février 1995, le tribunal rejeta cette demande. Le 10 mai 1995, le requérant interjeta appel de cette décision. Il soutint en particulier n’avoir jamais reçu notification de la décision de rejet de sa réclamation, et que la signature apposée sur l’accusé de réception produit en première instance par le trésorier - payeur général n’était pas la sienne. Il affirma que l’obstination des tribunaux à soutenir qu’il n’était pas fondé à opposer la non réception du pli constituait une obstruction au droit à la défense, en violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
Par arrêt en date du 19 février 1997, la cour administrative d’appel de Lyon rejeta la requête dont elle fut saisie et condamna le requérant à payer une amende de 10 000 FRF pour recours abusif. Le 21 avril 1997, le requérant saisit le Conseil d’État d’un recours en annulation contre cet arrêt. Le 17 juillet 1998, le Conseil d’État considéra qu’aucun des moyens produits n’était de nature à permettre l’admission du recours. Cette décision fut notifiée au requérant le 30 juillet 1998. GRIEFS Sans invoquer de disposition de la Convention, le requérant se plaint du retard mis par les juridictions internes dans l’examen de son affaire. Il se plaint aussi d’une obstruction au droit à la défense, qui résulterait du refus des tribunaux d’admettre qu’il n’a pas reçu notification de la décision du directeur des services fiscaux en date du 2 avril 1992. Il se plaint enfin que les pénalités qui lui ont été infligées sont contraires à la jurisprudence de la Cour.
EN DROIT Sans invoquer de disposition de la Convention, le requérant se plaint du retard mis par les juridictions internes dans l’examen de son affaire. Il se plaint aussi d’une obstruction au droit à la défense, qui résulterait du refus des tribunaux d’admettre qu’il n’a pas reçu notification de la décision du directeur des services fiscaux en date du 2 avril 1992. En se référant à l’arrêt Bendenoun c. France, le requérant se plaint enfin que les pénalités qui lui ont été infligées sont contraires à la jurisprudence de la Cour. La disposition pertinente en l’espèce est l’article 6 § 1 de la Convention, qui se lit comme suit : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
» La Cour doit d’abord rechercher si l’article 6 s’applique en l’espèce.
La Cour rappelle la jurisprudence constante selon laquelle l’article 6 § 1 n’est pas applicable, en principe, au titre de la notion « droits et obligations de caractère civil », à la procédure de caractère fiscal, même si les mesures fiscales en cause ont entraîné des répercussions sur les droits patrimoniaux (voir l’arrêt Bendenoun c. France du 24 février 1994, série A n° 284, p. 27, § 58). Par ailleurs, et hormis les amendes imposées à titre de « sanction pénale », le fait de démontrer qu’un litige est de nature « patrimoniale » n’est pas suffisant pour qu’il soit couvert par la notion de « droits et obligations de caractère civil », notamment lorsque l’obligation, qui est de nature patrimoniale résulte d’une législation fiscale (voir l’arrêt Schouten et Meldrum c. Pays-Bas du 9 décembre 1994, série A n° 304, pp. 20-21, § 50 ; voir aussi, mutatis mutandis , l’arrêt Maillard c. France du 9 juin 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-III, p. 1304, § 41). Or, dans le cas d’espèce, la Cour note que la procédure litigieuse porta exclusivement sur les cotisations supplémentaires d’impôt sur le revenu auxquelles le requérant fut assujetti.
Le débat contentieux n’a donc porté ni sur les « droits et obligations de caractère civil » de ce dernier ni sur une « accusation en matière pénale ». A cet égard, la Cour relève que les « pénalités » auxquelles fait allusion le requérant ne sont en fait qu’une amende qui lui a été infligée pour recours abusif. Il s'ensuit que la requête est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention et doit être rejetée, en application de son article 35 §§ 3 et 4. Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
. S. Dollé N. Bratza Greffière Président