SECȚIUNEA A PATRA CAUZA QUINCI c. ITALIA [1] (solicitarea nr. 41898/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 8 februarie 2000 DEFINITIVF 29/0 Ö În litigiul Quinci c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Președintele Conforti Ress Pastor Ridruejo Caflisch Makarczyk Vajić judecători și domnul V. Berger grefier de secțiune După ce s-a pronunțat în camera Consiliului la 27 ianuarie 2000, hotărârea a fost luată la această dată, adoptată la data inițială a procedurii, la data inițială a cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Vincenzo Quinci ( reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 3 decembrie 1996 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Leanza, și de colegul său, dl V. Esposito. Camera a declarat cererea admisibilă la 25 mai 1999. La 6 iunie 1970, reclamantul a introdus în fața Curții de Conturi o acțiune în vederea anulării deciziei Ministerului Apărării prin care refuza să acorde reclamantului o pensie privilegiată obișnuită pe motiv că incapacitatea sa nu se datora exercitării funcțiilor sale în timpul serviciului său militar. La 3 martie 1972, Curtea de Conturi a ordonat Ministerului să depună la dosar anumite documente, ceea ce s-a întâmplat la 12 martie 1972. Ministerul public și-a prezentat concluziile la 8 iulie 1992. În urma descentralizării Curții de Conturi în 1994, la o dată nespecificată, dosarul a fost transmis Camerei Regionale Siciliane a Curții de Conturi. Ședința a avut loc la 27 octombrie 1995. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 14 mai 1996, Camera Regională din Sicilia a Curții de Conturi a acceptat cererea reclamantului. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Termenul care trebuie luat în considerare a început la 6 iunie 1970 și s-a încheiat la 14 mai 1996; prin urmare, a durat douăzeci și cinci de ani și unsprezece luni pentru o instanță. Cu toate acestea, perioada care urmează să fie luată în considerare nu începe decât cu intrarea în vigoare, la 1 august 1973, a recunoașterii dreptului individual de recurs de către Italia și, prin urmare, este de douăzeci și doi de ani și nouă de luni. 10. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi c. Italia, care urmează să apară în Codul Oficial al Curții, § 22) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2). Cu privire la aplicarea articolului 41 din convenție 12.În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se dea ștearsă decât mai mult decât mai puțin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 100 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 14. Curtea, după luarea în considerare a observațiilor prezentate de guvern, consideră că este necesar să se acorde reclamantului 81 000 000 ITL. Interese moratorii 15. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data d adoptarea prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 81 000 000 (48 de milioane) lire italiene pentru daune morale că această sumă va crește cu 2,5 % l de la expirarea termenului respectiv și până la plata acesteia Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 8 februarie 2000, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Matti Pellonpääst Președinte [1] Această oprire poate fi supusă unor modificări de formă.
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE QUINCI c. ITALIE
[1]
(Requête n°
41819/98)
ARRÊT
8 février 2000
29/06/2000
En l’affaire Quinci c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de
:
M.
M.
Pellonpää
,
président
,
M.
B.
Conforti
,
M.
G.
Ress
,
M.
A.
Pastor Ridruejo
,
M.
L.
Caflisch
,
M.
J.
Makarczyk
,
M
me
N.
Vajić
,
juges
,
et de M. V.
Berger
,
greffier de section
;
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 27 janvier 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Vincenzo Quinci («
le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 3 décembre 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 22 juin 1998 sous le numéro de dossier 41819/98. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M.V. Esposito.
2.
La chambre a déclaré la requête recevable le 25 mai 1999.
3.
Le 6 juin 1970, le requérant introduisit devant la Cour des comptes un recours visant à obtenir l'annulation de la décision du ministère de la Défense refusant d'accorder au requérant une pension privilégiée ordinaire au motif que son infirmité n'était pas due à l'exercice de ses fonctions pendant son service militaire.
4.
Le 3 mars 1972, la Cour des comptes ordonna au ministère de verser au dossier certains documents, ce qui intervint le 12 mars 1972. Le ministère public déposa ses conclusions le 8
juillet
1992.Suite à la décentralisation en 1994 de la Cour des comptes, à une date non précisée le dossier fut transmis à la chambre régionale de Sicile de la Cour des comptes. L'audience se tint le 27
octobre 1995.
5.
Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 14
mai
1996, la chambre régionale de Sicile de la Cour des comptes fit droit à la demande du requérant.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
6.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
7.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
8.
La période à considérer a débuté le 6 juin 1970 et s'est terminée le 14
mai 1996.
9.
Elle a donc duré vingt-cinq ans et onze mois, pour une instance.
Toutefois, la période à considérer ne commence qu'avec la prise d'effet, le 1er août 1973, de la reconnaissance du droit de recours individuel par l'Italie, et elle est donc de vingt-deux ans et neuf mois.
10.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie, à paraître dans le recueil officiel de la Cour, §
22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
11.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 §
1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
12.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
13.
Le requérant réclame 100 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.
14.
La Cour, après avoir pris en considération les observations présentées par le Gouvernement, considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 81 000 000 ITL.
B.
Intérêts moratoires
15.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 2,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 81 000 000 (quatre-vingt-un millions) lires italiennes pour dommage moral
;
b)
que ce montant sera à majorer d
’
un intérêt simple de 2,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration dudit délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 février 2000, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Vincent
Berger
Matti
Pellonpää
Greffier
Président
[1]
Cet arrêt peut subir des retouches de forme.