AFFAIRE GHEZZI c. ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA GHEZZI c. ITALIA (Cercetarea nr. 41826/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 8 Februarie 2000 DEFINITIVF 29/0 Agriculture GHEZZI c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Rozakis președinte Fischbach Conforti Bonello Strážnická Lorenzen Tsatsa-Nikolovska judecători și din domnul Fribergh grefier de secțiune După deliberarea sa în camera consiliului la 27 ianuarie 2000, înmânarea hotărârii, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și printre care și un resortisant italian, domnul Giuseppe Ghezzi ( reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 5 iunie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Curtea a declarat cererea admisibilă la 25 mai 1999. DE FAPT, la 20 aprilie 1971, reclamantul a introdus în fața Curții de Conturi o acțiune în vederea obținerii anulării deciziei Ministerului Apărării prin care a refuzat să îi acorde o pensie privilegiată. În octombrie 1991, reclamantul a solicitat examinarea mai rapidă a acțiunii sale. La 21 martie 1992, Curtea l-a informat pe reclamant că cererea sa de examinare mai rapidă fusese acceptată. La 17 februarie 1993, colegiul medico-legal nu se pronunțase încă. În decembrie 1995, recursul a fost transmis de Curtea de Conturi Camerei Regionale din Emilia-Romagna a Curții de Conturi. La 7 februarie 1996, reclamantul a indicat că dorește să continue procedura în fața Camerei Regionale. Ca răspuns la o cerere de informare a reclamantului, la 6 februarie 1997, camera regională l-a informat pe reclamant că dosarul era pregătit și că se așteaptă ca data ședinței să fie stabilită. La 15 aprilie 1997, Curtea de Conturi a informat Curtea de Conturi că cererea sa de examinare imediată nu putea fi acceptată din cauza vârstei sale (clasa 1941), întrucât existau încă sute de căi de atac privind persoane mai în vârstă decât el și că, prin urmare, recursul său va fi examinat cât mai curând posibil. La 8 august 1998, a fost stabilită o audiere la 11 februarie 1999; în ziua următoare, aceaceasta a fost amânată până la 14 iulie 1999 ca urmare a absenței judecătorului printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 13 octombrie 1999, Curtea a respins cererea reclamantului pe motiv că nu se dovedise că a existat o legătură cu serviciul său militar. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timp rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind dreptul său de proprietate asupra acestei tezei. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 20 aprilie 1971 și s-a încheiat la 13 octombrie 1999; prin urmare, a durat mai mult de 28 de ani și cinci luni pentru o instanță. Cu toate acestea, perioada care urmează să fie luată în considerare începe numai cu intrarea în vigoare, la 1 august 1973, a recunoașterii dreptului individual de recurs de către Italia și, prin urmare, este de peste 26 de ani și două luni. 10. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi c. Italia care urmează să apară în Codul Oficial al Curții, § 22) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2). Cu privire la aplicarea articolului 41 din convenție 12.În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se dea ștearsă decât mai mult decât mai puțin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Tribunalul consideră că este necesar să se acorde reclamantului 100 000 000 de lire italiene (ITL). Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 000 000 de lire italiene (ITL) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată pentru procedura în fața Curții și le acordă reclamantului. Interese moratorii 17. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data d adoptarea prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 100 000 000 (cent milioane) lire italiene pentru daune morale și 1 000 000 (un milion) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 2,5% l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata acesteia Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru excedent. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 8 februarie 2000, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul Erik Fribergh Christos Rozakis Modululr Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE GHEZZI c. ITALIE

(Requête n°

41826/98)

ARRÊT

STRASBOURG

8 février 2000

DÉFINITIF

29/06/2000

En l’affaire Ghezzi c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

C.

Rozakis

,

président

,

M.

M.

Fischbach

,

M.

B.

Conforti

,

M.

G.

Bonello

,

M

me

V.

Strážnická

,

M.

P.

Lorenzen

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

juges

,

et de M. E.

Fribergh

,

greffier de section

;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 27 janvier 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Giuseppe Ghezzi («

le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 5 juin 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 22

juin

1998 sous le numéro de dossier 41826/98. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 25 mai 1999.

EN FAIT

3.

Le 20 avril 1971, le requérant introduisit devant la Cour des comptes un recours visant à obtenir l'annulation de la décision du Ministère de la Défense refusant de lui accorder une pension privilégiée.

4.

En octobre 1991, le requérant demanda que son recours fût examiné plus rapidement. Le 16

mars 1992, le procureur général demanda un avis à un collège médico-légal. Le 21 mars 1992, la Cour informa le requérant que sa demande d'examen plus rapide avait été acceptée. Le 17 février 1993, le collège médico-légal ne s'était toujours pas prononcé. Suite à la décentralisation en 1994 de la Cour des comptes, le 21

décembre 1995, le recours fut transmis de la Cour des comptes à la chambre régionale d’Émilie-Romagne de la Cour des comptes. Le 7 février 1996, le requérant indiqua qu'il souhaitait continuer la procédure devant la chambre régionale. En réponse à une demande d'information du requérant, le 6 février 1997, la chambre régionale informa le requérant que le dossier était prêt et qu'il attendait que l'on puisse fixer une date d'audience. Le 15 avril 1997, la Cour des comptes l'informa que l'on ne pouvait faire droit à sa demande d'examen immédiat en raison de son âge (classe 1941) dans la mesure où il y avait encore des centaines de recours concernant des personnes plus âgées que lui et que son recours serait donc examiné dès que possible.

5.

Le 8 août 1998, une audience fut fixée au 11 février 1999. Le jour venu, elle fut reportée au 14 juillet 1999 suite à l’absence du juge

Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 13 octobre 1999, la Cour rejeta la demande du requérant au motif qu'il n’était pas démontré qu’il y avait un lien avec son service militaire.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

7.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

8.

La période à considérer a débuté le 20 avril 1971 et s’est terminée le 13 octobre 1999.

9.

Elle a donc duré plus de vingt-huit ans et cinq mois, pour une instance.

Toutefois, la période à considérer ne commence qu'avec la prise d'effet, le 1er août 1973, de la reconnaissance du droit de recours individuel par l'Italie, et elle est donc de plus de

vingt-six ans et deux mois.

10.

La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie à paraître dans le recueil officiel de la Cour, §

22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

11.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

12.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

13.

Le requérant s’en remet à la Cour quant au préjudice moral qu'il aurait subi.

14.

La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 100 000 000 lires italiennes (ITL).

B.

Frais et dépens

15.

Le requérant s’en remet à la Cour également pour les frais et dépens encourus devant celle-ci.

16.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 000 000 lires italiennes (ITL) au titre des frais et dépens pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

17.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

,

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 100 000 000 (cent millions) lires italiennes pour dommage moral

et 1 000 000 (un million) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration dudit délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 février 2000, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Greffier

Président