SECȚIUNEA A PATRA CAUZA VERO c. ITALIA [1] (Cercetarea nr. 4198/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 28 aprilie 2000 DEFINITIVF 29/0 Agriculture Vero c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din domnii Pellonpääst președinte Conforti Ress Pastor Ridruejo Caflisch Makarczyk Vajić judecători și de domnul V. Berger grefier de secțiune După deliberarea sa în camera Consiliului la 6 aprilie 2000, înmânarea hotărârii, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și printre care și un resortisant italian, domnul Francesco Vero ( reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 24 noiembrie 1996 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( 1998 sub numărul dosarului 41898/98. Guvernul italian (adică, la data de ...) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 25 mai 1999. La 24 august 1972, reclamantul a introdus în fața Curții de Conturi o acțiune în vederea anulării unei decizii a ministrului Apărării prin care refuza să îi acorde o pensie privilegiată obișnuită, pe motiv că incapacitatea sa nu se datora exercitării funcțiilor sale. La 6 octombrie 1994, reclamantul a înaintat grefei o cerere de stabilire a datei luării în custodie. Ca urmare a descentralizării Curții de Conturi din 1994 la 6 decembrie 1994, dosarul a fost transmis Camerei Regionale a Latiului a Curții de Conturi. La 17 ianuarie 1996 a fost depus un raport de expertiză la grefat. Ședința a avut loc la 28 februarie 1996. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 28 mai 1996, Camera Regională a Lazio a Curții de Conturi a respins cererea reclamantului pe motiv că părea puțin probabil ca acesta să fi putut contracta o astfel de infirmitate în timpul celor două luni efective ale sale de serviciu militar. La 29 iulie 1996, reclamantul a interjetat la c Camera centrală a Curții de Conturi. Prin hotărârea din 8 ianuarie 1998, al cărei text a fost depus la grefa din 23 martie 1998, camera centrală a Curții de Conturi a respins apelul reclamantului în legătură cu violarea dispozițiilor art. 6 alin. 1 din Convenție, astfel de formulare Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) . . Perioada care trebuie luată în considerare a început la 24 august 1972 și s-a încheiat la 23 martie 1998. Prin urmare, aceasta a durat douăzeci și cinci de ani și șapte de luni pentru două instanțe; cu toate acestea, perioada care trebuie luată în considerare începe doar cu intrarea în vigoare, la 1 august 1973, a recunoașterii dreptului individual de recurs de către Italia și, prin urmare, este de douăzeci și patru de ani și șapte de luni. 10. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bouttazzi c. Italia care trebuie să apară în Codul Oficial al Curții, § 22) la În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În conformitate cu informațiile de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5% pe an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 80 000 000 (patruzeci de milioane) lire italiene pentru daune morale că această sumă va trebui să majoreze d o dobândă simplă de 2,5% l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia. Făcută în limba franceză, apoi comunicată în scris la 28 aprilie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Vincent Berger Matti Pellonpäääst Președinte [1] Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din convenție.
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE VERO c. ITALIE
[1]
(Requête n°
41818/98)
ARRÊT
28 avril 2000
29/06/2000
En l’affaire Vero c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
M.
Pellonpää
,
président
,
B.
Conforti
,
G.
Ress
,
A.
Pastor Ridruejo
,
L.
Caflisch
,
J.
Makarczyk
,
M
me
N.
Vajić
,
juges
,
et de M. V.
Berger
,
greffier de section
;
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 avril 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Francesco Vero («
le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 24 novembre 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 22
juin
1998 sous le numéro de dossier 41818/98. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 25 mai 1999.
3.
Le 24 août 1972, le requérant introduisit devant la Cour des comptes un recours visant à obtenir l'annulation d’une décision du ministre de la Défense refusant de lui accorder une pension privilégiée ordinaire, au motif que son infirmité n'était pas due à l'exercice de ses fonctions.
4.
Le 6 octobre 1994, le requérant déposa au greffe une demande de fixation de la date de l’audience. Suite à la décentralisation en 1994 de la Cour des comptes, le 6 décembre 1994 le dossier fut transmis à la chambre régionale du Latium de la Cour des comptes. Un rapport d'expertise fut déposé au greffe le 17 janvier 1996. L'audience se tint le 28 février 1996. Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 28 mai 1996, la chambre régionale du Latium de la Cour des comptes rejeta la demande du requérant au motif qu'il semblait peu vraisemblable qu'il ait pu contracter une telle infirmité pendant ses deux mois effectifs de service militaire.
5.
Le 29 juillet 1996, le requérant interjeta appel devant la c
hambre centrale de la Cour des comptes. Par un jugement du 8
janvier 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 23
mars
1998, la chambre centrale de la Cour des comptes rejeta l’appel du requérant
.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
6.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
7.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
8.
La période à considérer a débuté le 24 août 1972 et s'est terminée le 23 mars 1998.
9.
Elle a donc duré vingt-cinq ans et sept mois, pour deux instances.
Toutefois, la période à considérer ne commence qu'avec la prise d'effet, le 1
er
août 1973, de la reconnaissance du droit de recours individuel par l'Italie, et elle est donc de vingt-quatre ans et sept mois.
10.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie à paraître dans le recueil officiel de la Cour, §
22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
11.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai
raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 §
1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
12.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
13.
Le requérant réclame 80 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.
14.
La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant la somme demandée, à savoir 80 000 000 ITL.
B.
Intérêts moratoires
15.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 2,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 80 000 000 (quatre-vingt millions) lires italiennes pour dommage moral
;
b)
que ce montant sera à majorer d
’
un intérêt simple de 2,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration dudit délai et jusqu
’
au versement.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 avril 2000, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Vincent
Berger
Matti
Pellonpää
Greffier
Président
[1]
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.