SECȚIUNEA A PATRA CAUZA CARDILLO c. ITALIA [1] (solicitarea nr. 41833/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 28 aprilie 2000 DEF 29/0 După ce a intenționat în camera consiliului la 6 aprilie 2000, a luat hotărârea, adoptată la această dată, la data inițială a cauzei, se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, M. Ottavio Ascanio Italo Cardillo ( 1998 cu numărul dosarului 41833/98. Guvernul italian (adică, mai) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 25 mai 1999. ÎN FAȚĂ la 27 martie 1972, reclamantul a înaintat o primă acțiune în fața Curții de Conturi și la 1 August 1975 un al doilea, ambele pentru a obține anularea a două decizii ale Ministerului Apărării care i-au refuzat majorarea pensiei sale. La 14 ianuarie 1977, dosarele au fost transmise procurorului general. Septembrie 1994, dosarele au fost transmise Camerei Regionale Lazio a Curții de Conturi, în urma Legii nr. 19/94 de instituire a camerelor regionale ale Curții de Conturi. Octombrie 1995, reclamantul a solicitat stabilirea unei instanțe de judecată. În prima acțiune, o audiere a fost stabilită la 15 mai 1996. La acea dată, tribunalul a fost amânat la 11 decembrie 1996, pentru a permite desfășurarea cauzelor. În ziua următoare, cauzele au fost atașate și intenționate. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la gref la data de 20 August 1997, Camera Regională a Curții de Conturi a respins acțiunile reclamantului în conformitate cu dreptul la violare, în conformitate cu art. 6 alin. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind dreptul său de proprietate asupra acestei tezei. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 27 martie 1972 și s-a încheiat la 20 august 1997. Prin urmare, a durat mai mult de douăzeci și cinci de ani și patru de luni pentru o instanță. Cu toate acestea, perioada care urmează să fie luată în considerare începe numai cu intrarea în vigoare, la 1 august 1973, a recunoașterii dreptului individual de recurs de către Italia și, prin urmare, este de peste 24 de ani. 10. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi c. Italia care urmează să apară în Codul Oficial al Curții, § 22) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2). Cu privire la aplicarea articolului 41 din convenție 12.În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se dea ștearsă decât mai mult decât mai puțin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. (1) Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului suma necesară pentru prejudiciul moral, respectiv 70 000 000 ITL. Interese moratorii 15. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data d adoptarea prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 70 000 000 (70 milioane) lire italiene pentru daune morale Această sumă va fi majorată cu 2,5% l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata acesteia. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 28 aprilie 2000, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Matti Pellonpääst Președinte [1] Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin.
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE CARDILLO c. ITALIE
[1]
(Requête n°
41833/98)
ARRÊT
28 avril 2000
29/06/2000
En l’affaire Cardillo c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
M.
Pellonpää
,
président
,
B.
Conforti
,
G.
Ress
,
A.
Pastor Ridruejo
,
L.
Caflisch
,
J.
Makarczyk
,
M
me
N.
Vajić
,
juges
,
et de M. V.
Berger
,
greffier de section
;
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 avril 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Ottaviano Ascanio Italo Cardillo (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 7 octobre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 22
juin
1998 sous le numéro de dossier 41833/98. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 25 mai 1999.
3.
Le 27 mars 1972, le requérant déposa un premier recours devant la Cour des comptes et le 1
er
août 1975 un deuxième, les deux visant à obtenir l’annulation de deux décisions du ministère de la Défense lui refusant la majoration du montant de sa pension.
4.
Le 14 janvier 1977, les dossiers furent transmis au ministère public. Le 5
septembre 1994, les dossiers furent transmis à la chambre régionale de Latium de la Cour des comptes, suite à la loi n° 19/94 instituant des chambres régionales de la Cour des comptes. Le 23
octobre 1995, le requérant sollicita la fixation d’une audience. Dans le premier recours, une audience fut fixée au 15 mai 1996. A cette date, l’audience fut reportée au 11 décembre 1996, afin de permettre la jonction des affaires. Le jour venu, les affaires furent jointes et mises en délibéré.
5.
Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 20
août 1997, la chambre régionale de la Cour des comptes rejeta les recours du requérant
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
6.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
7.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
8.
La période à considérer a débuté le 27 mars 1972 et s’est terminé le 20
août 1997.
9.
Elle a donc duré plus de vingt-cinq ans et quatre mois, pour une instance.
Toutefois, la période à considérer ne commence qu'avec la prise d'effet, le 1er août 1973, de la reconnaissance du droit de recours individuel par l'Italie, et elle est donc de plus de vingt-quatre ans.
10.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie à paraître dans le recueil officiel de la Cour, §
22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
11.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai
raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 §
1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
12.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
13.
Le requérant réclame 70 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.
14.
La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant la somme requise au titre du préjudice moral, à savoir 70 000 000 ITL.
B.
Intérêts moratoires
15.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 2,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 70 000 000 (soixante-dix millions) lires italiennes pour dommage moral
;
b)
que ce montant sera à majorer d
’
un intérêt simple de 2,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration dudit délai et jusqu
’
au versement.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 avril 2000, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Vincent
Berger
Matti
Pellonpää
Greffier
Président
[1]
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.