Prima SECȚIUNE PISCOPO c. ITALIA (solicitarea nr. 44357/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 21 noiembrie 2000 DEFINITIVF 21/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din E. Palm, președinta Conforti Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Türmen Zupančič Panțiru judecători și domnul O La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Nicola Piscopo, reclamantul, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 21 octombrie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( La 13 noiembrie 1998, cererea a fost înregistrată sub numărul de dosar 44357/98. Guvernul italian (atlée) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 14 decembrie 1999. La 15 iulie 1975, reclamantul a introdus o acțiune în fața Curții de Conturi pentru a obține recunoașterea dreptului său la o pensie privilegiată din cauza unei infirmități contractate în timpul serviciului militar. Ca urmare a Legii nr. 19/94 de instituire a camerelor regionale ale Curții de Conturi, recursul a fost transmis Camerei Regionale pentru Campania, printr-o decizie din 9 mai 1997, al cărei text a fost depus la grefă la 13 octombrie 1997, camera regională a respins recursul reclamantului. La 15 decembrie 1997, reclamantul a solicitat o audiere în fața Camerei Judiciare Centrale a Curții de Conturi. La 24 februarie 1999, președintele camerei a stabilit ședința la 25 mai 1999. Prin intermediul unei hotărâri din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 22 iunie 1999, Curtea de Conturi a constatat că reclamantul nu a prezentat în termenul de un an cererea de a stabili încuviințare și, prin urmare, a renunțat la recurs. În plus, Curtea de Conturi a constatat că avocatul reclamantului nu avea dreptul să pledeze în fața instanței respective. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timp rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Termenul care trebuie luat în considerare a început la 15 iulie 1975 și s-a încheiat la 22 iunie 1999. Prin urmare, Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Tribunalul consideră că nu există nicio legătură cauzală între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 72 000 00 ITL pentru prejudiciul moral. Interese moratorii 15. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea afirmă în unanimitate că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, cu șase voturi împotrivă, că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 72 000 000 (șaizeci și doi de milioane) de lire italiene pentru daune morale, că această sumă va crește cu o dobândă simplă cu 2,5 % l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata restantă , în unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 21 noiembrie 2000, în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul Michael O
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE PISCOPO c. ITALIE
(Requête n°
44357/98)
ARRÊT
21 novembre 2000
21/02/2001
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.
En l’affaire Piscopo c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
M
me
présidente
,
M.
B.
Conforti
,
M.
L.
Ferrari
Bravo
,
M.
Gaukur
Jörundsson
,
M.
R.
Türmen
,
M.
B.
Zupančič
,
M.
T.
Panțîru
,
juges
,
et de M. M.
O’Boyle
,
greffier de section
;
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 24 octobre 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Nicola Piscopo (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 21 octobre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44357/98. Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 14 décembre 1999.
3.
Le 15 juillet 1975, le requérant introduisit un recours à la Cour des comptes afin d’obtenir la reconnaissance de son droit à une pension privilégiée en raison d’une infirmité contractée pendant le service militaire.
4.
Suite à la loi n° 19/94, instituant les chambres régionales de la Cour des comptes, le recours fut transmis à la chambre régionale pour la Campanie. Par une décision du 9 mai 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 13 octobre 1997, la chambre régionale rejeta le recours du requérant.
5.
Le 15 décembre 1997, le requérant interjeta appel devant la chambre juridictionnelle centrale de la Cour des comptes. Le 24 février 1999, le président de la chambre fixa l'audience au 25 mai 1999. Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 22 juin 1999, la Cour des comptes constata que le requérant n’avait pas présenté dans le délai d’un an la demande tendant à ce que l’audience fût fixée et que partant il y avait renonciation à l’appel. Elle constata, en outre, que l’avocat du requérant n’était pas habilité à plaider devant ladite cour.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
6.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
7.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
8.
La période à considérer a débuté le 15 juillet 1975 et s'est terminée le 22 juin 1999.
9.
Elle a donc duré un peu plus de vingt-trois ans et onze mois, pour deux instances.
10.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n°
34884/97, §
22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
11.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 §
1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
12.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
13.
Le requérant réclame 1 000 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et moral qu'il aurait subi.
14.
La Cour estime qu’il n’y a en l’espèce aucun lien de causalité entre la violation constatée et le préjudice matériel allégué. Elle rejette cette partie de la demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 72 000 00 ITL au titre du préjudice moral.
B.
Intérêts moratoires
15.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 2,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour
1.
Dit,
à l’unanimité, qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit,
par six voix contre une,
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 72 000 000 (soixante-douze millions) lires italiennes pour dommage moral
;
b)
que ce montant sera à majorer d
’
un intérêt simple de 2,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
, à l’unanimité, la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 novembre 2000, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Michael
O’Boyle
Elisabeth
Palm
Greffier
Présidente