SECȚIUNEA I CERINO C. ITALIA (solicitarea nr. 44372/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 21 noiembrie 2000 DEFINITIVF 21/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Perosino c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din E. Palm, președinta Conforti Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Türmen Zupančič Panțiru judecători și domnul O La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un cetățean italian, Massimo Maria Perosino, care a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 20 mai 1998 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( La 13 noiembrie 1998, cererea a fost înregistrată sub numărul de dosar 44372/98. Guvernul italian (adică, mai mult decât atât) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 14 decembrie 1999. La 3 martie 1973, reclamantul a introdus o acțiune la Curtea de Conturi pentru a obține recunoașterea dreptului său la o pensie militară privilegiată din cauza unei infirmități contractate în timpul serviciului său militar. Ca urmare a Legii nr. 19/94, de înființare a camerelor regionale ale Curții de Conturi, cauza a fost transmisă Camerei Regionale pentru Marche. La 6 septembrie 1995, reclamantul a prezentat Camerei Regionale o cerere de continuare a procedurii. La 18 noiembrie 1998, Camera pentru Marșuri a comunicat reclamantului că, în urma acestei legi, cauza i-a fost transmisă. La 14 decembrie 1998, reclamantul a prezentat Camerei Regionale o cerere de continuare a procedurii. Potrivit informațiilor furnizate de solicitant, ședința de pledoarii a avut loc la 7 iulie 2000 la 21 septembrie 2000, nu s-a depus încă nicio hotărâre n Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) . . Perioada care trebuie luată în considerare a început la 3 martie 1973 și era încă în curs de desfășurare la 21 septembrie 2000. 10. La data respectivă, aceasta a durat deja mai mult de 27 de ani și șase luni pentru o instanță. Cu toate acestea, perioada care trebuie luată în considerare începe doar cu intrarea în vigoare, la 1 august 1973, a recunoașterii dreptului individual de recurs de către Italia, și, prin urmare, este de peste 27 de ani și o lună pentru o instanță. 11. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de încălcări ale obligației de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2). Cu privire la aplicarea articolului 41 din convenție 13.În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei Părțile contractante nu permite să se desprindă mai mult decât mai puțin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune, cheltuieli și cheltuieli de judecată 14. Reclamantul solicită 90 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit și pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. 15. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 89 000 000 ITL pentru prejudiciul moral și 1 000 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată în fața Curții. Interese moratoriu 16. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în l'în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul în cauză trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 89 000 000 (49 milioane) lire italiene pentru daune morale și 1 000 000 (un milion) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor trebui să majoreze un interes simplu de 2.5 % laan de la expirarea acestui termen și până la data de plată. În limba franceză, apoi comunicate în scris la 21 noiembrie 2000, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Michael O
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE PEROSINO c. ITALIE
(Requête n°
44372/98)
ARRÊT
21 novembre 2000
21/02/2001
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.
En l’affaire Perosino c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
M
me
présidente
,
M.
B.
Conforti
,
M.
L.
Ferrari
Bravo
,
M.
Gaukur
Jörundsson
,
M.
R.
Türmen
,
M.
B.
Zupančič
,
M.
T.
Panțîru
,
juges
,
et de M. M.
O’Boyle
,
greffier de section
;
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 24 octobre 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Massimo Maria Perosino («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 20 mai 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44372/98. Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 14 décembre 1999.
3.
Le 3 mars 1973, le requérant introduisit un recours à la Cour des comptes afin d’obtenir la reconnaissance de son droit à une pension militaire privilégiée en raison d’une infirmité contractée pendant son service militaire.
4.
Suite à la loi n° 19/94, instituant les chambres régionales de la Cour des comptes, l’affaire fut transmise à la chambre régionale pour les Marches. Le 6 septembre 1995, le requérant présenta à la chambre régionale une demande tendant à ce que la procédure fût continuée.
5.
Le 18 novembre 1998, la chambre pour les Marches communiqua au requérant que, suite à ladite loi, l’affaire lui avait été transmise. Le 14
décembre 1998, le requérant présenta à la chambre régionale une demande tendant à ce que la procédure fût continuée.
6.
Selon les informations fournies par le requérant, l'audience de plaidoiries eut lieu le 7 juillet 2000. Au 21 septembre 2000, aucun arrêt n’avait encore été déposé.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
7.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
8.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
9.
La période à considérer a débuté le 3 mars 1973 et était encore pendante au 21 septembre 2000.
10.
Elle avait, à cette date, déjà duré plus de vingt-sept ans et six mois pour une instance.
Toutefois, la période à considérer ne commence qu'avec la prise d'effet, le 1
er
août 1973, de la reconnaissance du droit de recours individuel par l'Italie, et elle est donc de plus de vingt-sept ans et un mois pour une instance.
11.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n°
34884/97, §
22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
12.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 §
1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
13.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage, frais et dépens
14.
Le requérant réclame 90 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi et pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
15.
La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 89
000
000
ITL pour le préjudice moral et 1 000 000 ITL au titre des frais et dépens de la procédure devant la Cour.
B.
Intérêts moratoires
16.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 2,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 89
000
000 (quatre-vingt-neuf millions) lires italiennes pour dommage moral
et 1
000
000 (un million) lires italiennes pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d’un intérêt simple de 2,5 % l’an à compter de l’expiration de ce délai et jusqu’au versement.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 novembre 2000, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Michael
O’Boyle
Elisabeth
Palm
Greffier
Présidente